Una din bucuriile marete ale Craciunului este perioada pregatirilor. Si nu ma refer aici la cumparaturile aferente, desi exista clar o placere si in haladuirile prin magazine in cautarea acelui cadou perfect pentru cei dragi.
Anul acesta am renuntat partial la haladuirile prin magazine in favoarea haladuirilor prin cartile de Craciun de la biblioteca din cartier, precum si din bibilioteca personala. Dupa toate activitatile de artizanat si 'lucru manual' de la scoala copilului (trebuie sa vedeti unul din craft-urile facute de copii acolo!) m-a apucat si pe mine o febra artistica. Care, daca stau sa ma gandesc bine, ma apuca oricum in perioada Sarbatorilor de iarna. Probabil din obisnuinta - pe vremea comunismului facem felicitarile de Craciun cu manutza, acasa. Ma si vad in bucatarie, pe luminile acelea chioare, pictand Mosi Craciuni si diverse alte peisaje corespunzatoare mai mult sau mai putin Nativitatii; le pictam pe hartie fotografica... se albastrea frumos la lumina zilei si dadea un fond absolut superb. Mai adaugam si ceva sclipici de la globulete sparte in anii anteriori si gata opera artistica!
Anii de opresiune s-au dus, dar din spusele mamei mele inca trebuie sa-si faca singura felicitarile, cele din comert fiind incantator de groaznice :) Nu-i vorba ca si eu caut suficient ca sa le gasesc pe cele pentru familie si prieteni, aceasta 'corectitudine politica' a ajuns si la felicitari, asa ca gasesti numai ceva oameni de zapada zambind veseli mesaje in care cuvantul Craciun este complet banat de vreo minte cenzoriala stupida. De parca Craciunul s-ar fi nascut la mall, in 24 hour shopping! N-am nimic impotriva sa gasesti felicitari cu mesaje potrivite pentru Hanukkah (din care gasesti din plin, deoarece corectitudinea de mai sus se potriveste aici, la 'minoritati') sau mai stiu eu ce alte sarbatori (recunosc ca nu le stiu pe ale altora); dar lasa-le fratele meu si pe cele crestine in pace... anyhow... asta e alt subiect :)
Aseara ne-am apucat de bucatareala - incerc sa termin din mancarurile de baza inainte de luni :) Intai - sarmalele. "Mommy, can I help you?" Bineinteles, ca doar asta e farmecul Sarbatorii, nu? Sa ai ajutor multiplu. Pentru cei care vor manca din sarmalele noastre anul acesta - be aware, jumatate din ele sunt rulate de copil, a fost un haz total in casa noastra sa-l urmarim cum le impatureste el precum covorasul de la scoala si cum incearca sa le 'seal' la capete cu degetelul... Probabil ca unele vor fi partial carne cu varza, nu 'in' varza - dar noi doi am avut un fun incantator.
La rind - carnatii. Am cumparat ceva mai multa carne tocata de la mosul nostru italian de vis-a-vis si am gasit si ceva matze (la italienii de la Fortinos), asa ca am purces sa scoatem masina de tocat carne din fundul dulapului (de unde e scoasa de vreo 2 ori pe an!), sa-i adaugam tzumburushul si... 'mommy, mommy, can I do it?' bineinteles (desi Bu s-a apucat cu mainile de cap ca uite ce mizerie se face, ca de obicei). Asa ca - mama impinge, tata admira si copilul tine de matz si trage usor-usor sa iasa bun :) din nou - vizitatori: be aware! Carnatii sunt rulati de copil.
Din sarma in carnat si in piftie (care fierbe de capul ei pe aragaz in tot acest timp) s-a lasat deja noaptea, asa ca intrerupem activitatile in vociferarile profunde ale copilului si incercam sa culcam copilul. Activitate pe deplin reusita (mai ales ca n-am adormit si eu cu el) - mission accomplished!
Si acum vine in sfarsit si 'momentul' meu. Am hotarat anul acesta sa produc cadourile de Craciun in mare majoritate. Asa ca de cateva zile umplu borcane cu mixturi de cappucino in straturi frumos aranjate; colorez porumb de floricele in rosu si verde (pentru a umple borcane in forma de brad de Craciun in straturi frumos aranjate) si ma stressez ca piesa mea de rezistenta nu soseste; dar a venit ieri si azi e momentul inaugural - m-am apucat (spre disperarea barbatului) sa fac lumanari!
In prima serie nu-mi iese culoarea; a doua serie o inverzesc si e realtiv ok. Abia la a treia serie scot ceea ce ei spun ca e gold, ma rog un fel de gold... dar acum e tarziu, nu mai am culoare si nici energie prea multa. Le pun pe o farfuriutza si cand ii explic barbatului ca le fac cadou are aceeasi reactie pe care o are si copilul 'cum sa le dai? sunt atat de frumoase!'. Incerc sa le explic la amandoi ca tocmai de-asta vreau sa le dau, ca sunt frumoase, mi-au 'iesit' :) Pana la urma ajungem la un fel de intelegere, pot sa dau unele din ele... restul nu am voie... Ma bucur ca cel putin barbatilor din viata mea le place creatia mea si ma retrag si eu la odihna. Maine vom avea o alta zi de pregatiri si trebuie sa fim odihniti.
21 decembrie 2007
11 noiembrie 2007
Duminica
Imi propusesem un subiect mai spinos pentru astazi, dar calmul duminicii mi-a mai lincezit aplombul politic incorect, asa ca l-am lasat pentru alta data.
Aproape a venit iarna - fulguieste lin cand si cand, se opreste repede si zapada nu se aseaza, dar e frigutz bine. Inca nu am facut primul foc - una din zilele care vine, cand ne vom incumeta sa iesim sa punem luminitele de iarna. Cele de pe casa au ramas de acum 2 ani, va trebui sa le dam numai drumul si sa studiem ce trebuie inlocuit. Dar mai sunt cele din curte - caprioarele, mosul si bradutul, plus retelele multicolore.
Inca nu mi-au venit ideile pentru Craciun, asa ca studiez cu sirg revistele imprumutate de la biblioteca. Sunt superbe - dar imi depasesc daca nu talentul, in mod sigur timpul necesar sa bibilesc la asemenea minunatii. Una din reviste are minunatii de poze si idei - si deja spiritul artistic care a dat de curand peste mine se razvrateste. Cum adica sa nu fac si eu asa ceva? Si apoi ma intreb temator - dar daca recipientul nu va fi la fel de incantat de rezultat? Si ca sa ies din aceasta semi-paralizie mentala ma intorc la pian si mai practic un 'Jingle Bells'. Vineri credeam ca nu voi fi in stare sa ii adun notele corect - si azi am reusit sa-l cant de la cap la coada - e adevarat ca inca muncesc la a-l canta de 2 ori de la cap la coada :) dar e un pas inainte.
Nici nu mai stiu daca sa consider pianul o binecuvantare sau o distractie diabolica. E adevarat ca oricum in impasurile mentale ma ridicam de la calculator si ma mutam in alte zone (de obicei la televizor), in incercarea de a dezaglomera creierul. Si miercuri am avut surpriza placuta de a ma ridica de la computer fara sa mai fiu capabila sa gasesc o solutie la problema mea imediata; dupa cateva incercari de diverse colinde neaose m-am intors la laptop repede, deoarece imi venise ideea :) Asa ca il tin in categoria binecuvantare deocamdata. Probabil ca barbatul o sa mi-l treaca in categoria distractie cand in loc sa termin proiectul nostru o sa lalai cine stie ce melodii :)
Ascult cu copilul colindele lui Hrusca - ore intregi de colinde. E linistit, nu-l mai apuca vorbaria, inca isi aduce aminte de concertul de anul trecut si asculta cu atentie cand si cand. Atmosfera in casa devine un pic sarbatoreasca - e in ordinea din sufragerie, e in florile de Craciun 'aruncate' pe ici pe colo, e in lumanarile aprinse pe pian... si din atmosfera ma apuca si pe mine un fel de frenezie de curatenie, dar stiu ca n-o sa ma tina energiile prea mult.
Colindele s-au terminat dar ascultam in continuare muzici clasice si din cand in cand ne intoarcem catre pian amandoi. Copilul a perfectionat 'Twinkle, twinkle' pe dieji si bemoli si imi dau seama (a cata oara?) ca ii functioneaza urechea muzicala excelent - incercati sa cantati 'Twinkle' numai pe clapele negre si o sa remarcati ca una din note va fi, de fapt, pe clapa alba (diezul lui E este F). Cum el incerca pur simetric si logic cantecelul transpus de pe clapele albe pe cele negre, a auzit ca ceva nu e in regula si s-a uitat oarecum mirat la mine. A incercat clapele din zona si i-am aratat ca cea corecta e una alba, de fapt. Reia cantecelul de la capat si-l canta perfect (de 2 ori) in diez/bemol. E mandru de el, la fel cum suntem si noi.
Si ne bucuram impreuna de calmul duminicii - desi as vrea sa urmaresc festivitatile pentru Rememberance Day nu mai indraznesc sa stric echilibrul momentului si las televizorul inchis. Dar imi aduc aminte daca nu de eroii Canadei, cel putin de cei din familie... Si copilul, intr-o sincronanta perfecta cu mama lui imi explica ce este cu toate masinile acelea insirate pe covor - sunt mandri ca sunt canadieni si asteapta sa li se cante imnul national in care se povesteste despre 'Canada este cea mai buna lume din tara' (am citat in traducere). Ma amuz de fermitatea increderii lui in tara de bastina pe care i-au ales-o parintii si nu pot decat sa sper ca va fi la fel de incantat de alegere cand va mai creste. Si ma intorc la revistele de Craciun, poate imi va veni ideea aceea perfecta... inca nu disper...
Aproape a venit iarna - fulguieste lin cand si cand, se opreste repede si zapada nu se aseaza, dar e frigutz bine. Inca nu am facut primul foc - una din zilele care vine, cand ne vom incumeta sa iesim sa punem luminitele de iarna. Cele de pe casa au ramas de acum 2 ani, va trebui sa le dam numai drumul si sa studiem ce trebuie inlocuit. Dar mai sunt cele din curte - caprioarele, mosul si bradutul, plus retelele multicolore.
Inca nu mi-au venit ideile pentru Craciun, asa ca studiez cu sirg revistele imprumutate de la biblioteca. Sunt superbe - dar imi depasesc daca nu talentul, in mod sigur timpul necesar sa bibilesc la asemenea minunatii. Una din reviste are minunatii de poze si idei - si deja spiritul artistic care a dat de curand peste mine se razvrateste. Cum adica sa nu fac si eu asa ceva? Si apoi ma intreb temator - dar daca recipientul nu va fi la fel de incantat de rezultat? Si ca sa ies din aceasta semi-paralizie mentala ma intorc la pian si mai practic un 'Jingle Bells'. Vineri credeam ca nu voi fi in stare sa ii adun notele corect - si azi am reusit sa-l cant de la cap la coada - e adevarat ca inca muncesc la a-l canta de 2 ori de la cap la coada :) dar e un pas inainte.
Nici nu mai stiu daca sa consider pianul o binecuvantare sau o distractie diabolica. E adevarat ca oricum in impasurile mentale ma ridicam de la calculator si ma mutam in alte zone (de obicei la televizor), in incercarea de a dezaglomera creierul. Si miercuri am avut surpriza placuta de a ma ridica de la computer fara sa mai fiu capabila sa gasesc o solutie la problema mea imediata; dupa cateva incercari de diverse colinde neaose m-am intors la laptop repede, deoarece imi venise ideea :) Asa ca il tin in categoria binecuvantare deocamdata. Probabil ca barbatul o sa mi-l treaca in categoria distractie cand in loc sa termin proiectul nostru o sa lalai cine stie ce melodii :)
Ascult cu copilul colindele lui Hrusca - ore intregi de colinde. E linistit, nu-l mai apuca vorbaria, inca isi aduce aminte de concertul de anul trecut si asculta cu atentie cand si cand. Atmosfera in casa devine un pic sarbatoreasca - e in ordinea din sufragerie, e in florile de Craciun 'aruncate' pe ici pe colo, e in lumanarile aprinse pe pian... si din atmosfera ma apuca si pe mine un fel de frenezie de curatenie, dar stiu ca n-o sa ma tina energiile prea mult.
Colindele s-au terminat dar ascultam in continuare muzici clasice si din cand in cand ne intoarcem catre pian amandoi. Copilul a perfectionat 'Twinkle, twinkle' pe dieji si bemoli si imi dau seama (a cata oara?) ca ii functioneaza urechea muzicala excelent - incercati sa cantati 'Twinkle' numai pe clapele negre si o sa remarcati ca una din note va fi, de fapt, pe clapa alba (diezul lui E este F). Cum el incerca pur simetric si logic cantecelul transpus de pe clapele albe pe cele negre, a auzit ca ceva nu e in regula si s-a uitat oarecum mirat la mine. A incercat clapele din zona si i-am aratat ca cea corecta e una alba, de fapt. Reia cantecelul de la capat si-l canta perfect (de 2 ori) in diez/bemol. E mandru de el, la fel cum suntem si noi.
Si ne bucuram impreuna de calmul duminicii - desi as vrea sa urmaresc festivitatile pentru Rememberance Day nu mai indraznesc sa stric echilibrul momentului si las televizorul inchis. Dar imi aduc aminte daca nu de eroii Canadei, cel putin de cei din familie... Si copilul, intr-o sincronanta perfecta cu mama lui imi explica ce este cu toate masinile acelea insirate pe covor - sunt mandri ca sunt canadieni si asteapta sa li se cante imnul national in care se povesteste despre 'Canada este cea mai buna lume din tara' (am citat in traducere). Ma amuz de fermitatea increderii lui in tara de bastina pe care i-au ales-o parintii si nu pot decat sa sper ca va fi la fel de incantat de alegere cand va mai creste. Si ma intorc la revistele de Craciun, poate imi va veni ideea aceea perfecta... inca nu disper...
4 noiembrie 2007
Pianul
Anul acesta am hotarat sa incepem lectii de pian pentru copil. Are o ureche formidabila (mostenita de la tata) si o rabdare incredibila pentru virsta lui - sta minute intregi si balmajeste pe orga electronica incercand sa puna cap la cap melodii - de obicei compozitii proprii.
Primele lui lectii au fost (din punctul meu de vedere) anoste si fade, dar cumva lui ii plac. Undeva pe la lectia 5, poate 6 invata 'Twinkle, twinkle little star' - prima jumatate. Odata ajuns acasa se aseaza la orga cu un sirg extraordinar si repeta cantecelul pana ii reuseste. Cateva zile mai tarziu facem o excursie la magazinul de muzica si isi incearca 'mana' pe toate pianele existente.
Saptamana urmatoare invata si a doua jumatate de cantecel si o noua vizita la acelasi magazin de muzica produce exact aceleasi rezultate - canta tot cantecelul acum pe absolut toate pianele din magazin. Unde se intoarce? Ce pian isi alege el ca fiind cel mai cel? O orga electronica de ultimul racnet? Nuuu. Poate un pian digital, cat de cat acceptabil ca pret? Nuuu. Un pian digital de ultim racnet? Neah. O pianina (precum cea de la lectii)? Banal. Nu, pianul pe care aparent se interpreteaza cel mai bine este un Kawai - un pian cu coada din cele care se folosesc in concerte... top of the line... A mostenit si aceasta trasatura de la tatal lui - capacitatea de a alege dintr-o gramada oricat de mare cel mai de calitate produs (bineinteles la buget corespunzator).
Dar deja acum s-a mai adaugat o nota interesanta la questul nostru muzical - acum si mama copilului (eu) a inceput lectii de pian. Amuzata initial de idee, un pic stanjenita (orele mele sunt sambata dimineata cand locul este absolut plin de copii sub 3 ani), dar cu un aplomb pe care nu mi-l cunoasteam. Noroc ca toata familia ma incurajeaza, nu a ris nici unul de mine inca. O dorinta veche de cand ma stiu - una din acele dorinte pe care nici macar nu le formulezi clar, deoarece ti-e clar ca e imposibil sa ajungi la asemenea performante. De cand ma stiu mi-am dorit sa fi stiut sa cant la pian sau sa fi luat lectii. De cand ma stiu m-am visat avand un pian in casa.
Si se pare ca aceasta este ziua in care imposibilul devine realitate, o zi senina, desi rece - in care reusim sa incarcam in masina 3 cutii mari si grele, continand un pian digital. Ne-am oprit la versiunea electronica - are mai multe posibilitati, are un sunet similar cu pianina, are clapele identice - ca dimensiuni si reactie la atingere. Si poate fi pus undeva in casa.
Unde?! Vorba lui Toma - In baie. Da, dar in baie e baia. Unde punem baia? In vestibul, in locul frigiderului pe care-l punem in sifonier. In acest mod simplu - pianul ajunge pe singurul perete-perete din sufragerie (restul sunt cu geamuri). In locul bibliotecii, care s-a dus in dormitor, in locul masinii de calcat... pe care inca nu am hotarat unde sa o punem :) probabil ca in basement undeva...
Si in acest 'mod simplu' am obtinut 2 efecte: un pian (pentru care deocamdata ne trebuie lista cu programari - cine cand canta, e o aglomeratie teribila pe clapele lui) deci un pian in mijlocul casei si biblioteca in dormitor. Plus un efect co-lateral - va trebui sa adaugam niste etajere faine pe peretele de deasupra pianului, perete care e cam golutz acum.
Dar senzatia este sublima - ideea ca oricand ai 5 minute libere te poti ridica de la computer ca te asezi in fata pianului este producatoare de un calm si o satisfactie rare. Sunetul muzicii clasice (pianul vine cu 60 de melodii superbe) umple acum nu numai camera, ci si mintile si sufletele noastre. Si tot ce iti mai doresti este sa fii capabil intr-o zi sa canti si tu melodiile pe care ti le canta pianul. Dar deja acest quest nu mai are aura imposibilitatii, pare posibil (desi indepartat). Si atunci iti propui numai sa fii capabil sa canti ceva colinde la Craciun, sa creezi un Craciun muzical cu prietenii cei dragi care-ti tin loc de familie.
Si pleci de la computer... ca sa practici un pic....
Primele lui lectii au fost (din punctul meu de vedere) anoste si fade, dar cumva lui ii plac. Undeva pe la lectia 5, poate 6 invata 'Twinkle, twinkle little star' - prima jumatate. Odata ajuns acasa se aseaza la orga cu un sirg extraordinar si repeta cantecelul pana ii reuseste. Cateva zile mai tarziu facem o excursie la magazinul de muzica si isi incearca 'mana' pe toate pianele existente.
Saptamana urmatoare invata si a doua jumatate de cantecel si o noua vizita la acelasi magazin de muzica produce exact aceleasi rezultate - canta tot cantecelul acum pe absolut toate pianele din magazin. Unde se intoarce? Ce pian isi alege el ca fiind cel mai cel? O orga electronica de ultimul racnet? Nuuu. Poate un pian digital, cat de cat acceptabil ca pret? Nuuu. Un pian digital de ultim racnet? Neah. O pianina (precum cea de la lectii)? Banal. Nu, pianul pe care aparent se interpreteaza cel mai bine este un Kawai - un pian cu coada din cele care se folosesc in concerte... top of the line... A mostenit si aceasta trasatura de la tatal lui - capacitatea de a alege dintr-o gramada oricat de mare cel mai de calitate produs (bineinteles la buget corespunzator).
Dar deja acum s-a mai adaugat o nota interesanta la questul nostru muzical - acum si mama copilului (eu) a inceput lectii de pian. Amuzata initial de idee, un pic stanjenita (orele mele sunt sambata dimineata cand locul este absolut plin de copii sub 3 ani), dar cu un aplomb pe care nu mi-l cunoasteam. Noroc ca toata familia ma incurajeaza, nu a ris nici unul de mine inca. O dorinta veche de cand ma stiu - una din acele dorinte pe care nici macar nu le formulezi clar, deoarece ti-e clar ca e imposibil sa ajungi la asemenea performante. De cand ma stiu mi-am dorit sa fi stiut sa cant la pian sau sa fi luat lectii. De cand ma stiu m-am visat avand un pian in casa.
Si se pare ca aceasta este ziua in care imposibilul devine realitate, o zi senina, desi rece - in care reusim sa incarcam in masina 3 cutii mari si grele, continand un pian digital. Ne-am oprit la versiunea electronica - are mai multe posibilitati, are un sunet similar cu pianina, are clapele identice - ca dimensiuni si reactie la atingere. Si poate fi pus undeva in casa.
Unde?! Vorba lui Toma - In baie. Da, dar in baie e baia. Unde punem baia? In vestibul, in locul frigiderului pe care-l punem in sifonier. In acest mod simplu - pianul ajunge pe singurul perete-perete din sufragerie (restul sunt cu geamuri). In locul bibliotecii, care s-a dus in dormitor, in locul masinii de calcat... pe care inca nu am hotarat unde sa o punem :) probabil ca in basement undeva...
Si in acest 'mod simplu' am obtinut 2 efecte: un pian (pentru care deocamdata ne trebuie lista cu programari - cine cand canta, e o aglomeratie teribila pe clapele lui) deci un pian in mijlocul casei si biblioteca in dormitor. Plus un efect co-lateral - va trebui sa adaugam niste etajere faine pe peretele de deasupra pianului, perete care e cam golutz acum.
Dar senzatia este sublima - ideea ca oricand ai 5 minute libere te poti ridica de la computer ca te asezi in fata pianului este producatoare de un calm si o satisfactie rare. Sunetul muzicii clasice (pianul vine cu 60 de melodii superbe) umple acum nu numai camera, ci si mintile si sufletele noastre. Si tot ce iti mai doresti este sa fii capabil intr-o zi sa canti si tu melodiile pe care ti le canta pianul. Dar deja acest quest nu mai are aura imposibilitatii, pare posibil (desi indepartat). Si atunci iti propui numai sa fii capabil sa canti ceva colinde la Craciun, sa creezi un Craciun muzical cu prietenii cei dragi care-ti tin loc de familie.
Si pleci de la computer... ca sa practici un pic....
2 noiembrie 2007
Asociatia parintilor
M-am trezit anul trecut cooptata in asocitia parintilor la scoala copilului si cum inca mai am ceva timp liber, am ramas si anul acesta. Activitatile anul acesta sunt variate si diverse.
Un eveniment destul de important este 'The Book Fair' (Targul de carte). Ii explic copilului ca intr-una din zile voi veni la scoala dimineata si la pranz ca sa ajut cu vanzarea de carti. In inocenta lui ii explica lui Bu ca 'mama o sa fie The Book Fairy' (Zana Cartii) si asa imi ramane numele. Anul trecut succesul meu a fost limitat, dar probabil ca isi spune cuvantul 'experienta' - anul acesta ma descopar intr-o aglomeratie de copii si parinti si de unde credeam ca puterea mea de a vinde orice e nula, reusesc sa ii fac aproape pe toti parintii sa cumpere o carte pentru clasa copiilor lor. Sunt mai mult decat mandra de prestatia personala (mda, stiu, n-ar trebui sa ma laud, dar nu e lauda, e o mandrie personala ca am putut pentru prima oara sa vand ceva... nu ca mi-as schimba cariera acum, dar e refreshing sa stii ca poti sa faci si altceva decat sa buchisesti literele computerului - o activitate in principiu destul de solitara).
Cu ocazia schimbarii proprietarilor scolii s-au mai relaxat un pic si regulile, impreuna cu ce avem voie sa facem in scoala. Ne-am trezit de la neavand voie sa facem mai nimic la avand voie sa facem aproape orice (cu aprobarea scolii, bineinteles).
Asa ca deodata chiar si copilul nostru, care merge la scoala numai dimineata, are voie sa participe in programul de 'pranz' - unde o data pe saptamana se comanda diverse pentru copii (pizza, sandwiches, supe etc.) si este extrem de fericit ca sta cu ceilalti copiii pana la 1, in loc de 12.
Mai mult, cam o data pe luna putem sa mergem la scoala (noi parintii voluntari) si sa participam in diverse activitati cu copiii - in principal crafts (in traducere ar veni lucru manual). In Octombrie au facut niste manusi dragutze cu curcani... marti am pregatit cu totii pungile pentru 'Trick or Treat'.
Pentru mine sunt zile speciale, in care pot sa ma amuz cu o multitudine de copii pentru o perioada scurta de timp. Zile in care trebuie sa imi adun toate resursele de creativitate, rabdare si ingeniozitate. Zile in care inveti cat de diferiti sunt unii de altii si in care poti sa-i observi intr-un mediu diferit de cel de acasa.
Marti am participat si eu la craft-ul pentru Haloween - si am invatat ca cei mici sunt mult mai maleabili decat cei mari, dar mult mai galagiosi. Nici o noutate aici, o simpla observatie :) Cei mici sunt mult mai doritori decat cei mari sa-si vopseasca mainile; cei mari (fete si baieti) se pling cum ca vopseaua va ramane pe maini sau sub unghii; cei mici au fost super-incantati de ideea de a avea vopsea pe maini. Cei mici sunt mult mai atrasi de sclipici decat cei mari - dupa ce au lipit un dovlecel-doi, cei mici s-au aruncat in sclipici cu o veselie incantatoare. Cei mari au incercat sa creeze diverse imagini, creativitatea lor a fost clar superioara. Dar cu totii, de la 3 la 13 ani au fost la fel de veseli si incantati de creatia lor, ca si de procesul de creare.
La sfarsitul zilei noi, mamicile, suntem obosite si pline de sclipici :) Ei sunt la fel de veseli si au un saculetz foarte frumos pentru 'colindul' de a doua zi :)
Un eveniment destul de important este 'The Book Fair' (Targul de carte). Ii explic copilului ca intr-una din zile voi veni la scoala dimineata si la pranz ca sa ajut cu vanzarea de carti. In inocenta lui ii explica lui Bu ca 'mama o sa fie The Book Fairy' (Zana Cartii) si asa imi ramane numele. Anul trecut succesul meu a fost limitat, dar probabil ca isi spune cuvantul 'experienta' - anul acesta ma descopar intr-o aglomeratie de copii si parinti si de unde credeam ca puterea mea de a vinde orice e nula, reusesc sa ii fac aproape pe toti parintii sa cumpere o carte pentru clasa copiilor lor. Sunt mai mult decat mandra de prestatia personala (mda, stiu, n-ar trebui sa ma laud, dar nu e lauda, e o mandrie personala ca am putut pentru prima oara sa vand ceva... nu ca mi-as schimba cariera acum, dar e refreshing sa stii ca poti sa faci si altceva decat sa buchisesti literele computerului - o activitate in principiu destul de solitara).
Cu ocazia schimbarii proprietarilor scolii s-au mai relaxat un pic si regulile, impreuna cu ce avem voie sa facem in scoala. Ne-am trezit de la neavand voie sa facem mai nimic la avand voie sa facem aproape orice (cu aprobarea scolii, bineinteles).
Asa ca deodata chiar si copilul nostru, care merge la scoala numai dimineata, are voie sa participe in programul de 'pranz' - unde o data pe saptamana se comanda diverse pentru copii (pizza, sandwiches, supe etc.) si este extrem de fericit ca sta cu ceilalti copiii pana la 1, in loc de 12.
Mai mult, cam o data pe luna putem sa mergem la scoala (noi parintii voluntari) si sa participam in diverse activitati cu copiii - in principal crafts (in traducere ar veni lucru manual). In Octombrie au facut niste manusi dragutze cu curcani... marti am pregatit cu totii pungile pentru 'Trick or Treat'.
Pentru mine sunt zile speciale, in care pot sa ma amuz cu o multitudine de copii pentru o perioada scurta de timp. Zile in care trebuie sa imi adun toate resursele de creativitate, rabdare si ingeniozitate. Zile in care inveti cat de diferiti sunt unii de altii si in care poti sa-i observi intr-un mediu diferit de cel de acasa.
Marti am participat si eu la craft-ul pentru Haloween - si am invatat ca cei mici sunt mult mai maleabili decat cei mari, dar mult mai galagiosi. Nici o noutate aici, o simpla observatie :) Cei mici sunt mult mai doritori decat cei mari sa-si vopseasca mainile; cei mari (fete si baieti) se pling cum ca vopseaua va ramane pe maini sau sub unghii; cei mici au fost super-incantati de ideea de a avea vopsea pe maini. Cei mici sunt mult mai atrasi de sclipici decat cei mari - dupa ce au lipit un dovlecel-doi, cei mici s-au aruncat in sclipici cu o veselie incantatoare. Cei mari au incercat sa creeze diverse imagini, creativitatea lor a fost clar superioara. Dar cu totii, de la 3 la 13 ani au fost la fel de veseli si incantati de creatia lor, ca si de procesul de creare.
La sfarsitul zilei noi, mamicile, suntem obosite si pline de sclipici :) Ei sunt la fel de veseli si au un saculetz foarte frumos pentru 'colindul' de a doua zi :)
19 octombrie 2007
Amintiri
Pe cat a fost mohorata ziua de ieri, pe atat este de voioasa ziua prezenta. A plouat de dimineata si norii stau inca ingramaditi prin apropiere.
Copilul s-a trezit dis de dimineata cu ceva febra si nasul curgandu-i. Daca as fi precum parintii de pe aici l-as trimite la scoala, ca doar e numai un 37.5 (a inceput de la 37.8 si a scazut). Mai ales ca e din nou ziua in care ar trebui sa mearga la gimnastica si iar nu merge (luna trecuta s-a intamplat exact la fel); e ziua in care ar sta pentru prinz cu colegii. Dar nu ma lasa inima sa-l trimit, mai ales ca s-a colacit la mine in brate sa urmareaca un desen animat. Asa ca stam colaciti asa pana aproape de pranz cand se apuca de joaca.
Sufrageria noastra este intr-o stare interesanta. De la semineu pana la peretele opus e plin de jucarele, care mai de care mai mici si mai interesant de calcat pe ele. Am descoperit acum vreun an un tip de jucarele foarte dragute, in care construiesti super-realistic orice: o ferma, un oras, un aeroport, ce-ti trece prin minte (si mai ales ce cumpara mama!). Au pomi, pasari, animale, oameni - se coencteaza intre ele si se adauga la restul de drumuri si masinute. Si-a tras orasul mai aproape de masa la care lucrez eu, nu spune de ce, dar e evident cand isi aduce si masutza si scaunelul chiar la picioarele mele. N-am inima sa-l mut cu tot cu jucarii intr-o zona mai neumblata, asa ca facem o carare prin mijlocul orasului pe unde sa mai putem, oameni si animale, sa calcam.
E un arhitect desavarsit - peste vara crea orase in driveway, cu creta colorata pe asfalt. Intrebat ce face raspundea matur: planific un oras. Si il planifica extrem de corect: intai taia drumuri si poduri, apoi cai ferate si linii de transit pe unde vor trece autobuzele, apoi ceva case si cateodata (depinde de oras) chiar si cate un bloc inalt, unde sunt birouri, niciodata locuinte, apoi adauga parcurile, cu pomi, lacuri, plaje si flori.
Acum a creat un oras in sufragerie, pe mocheta - are cale ferata, o autostrada (la marginea orasului), o zona de constructii (cu multe camioane de constructii si tot felul de semne), un parc si un fel de mall, si zona verde - cu un fel de ferma, plina de pomi, de animalute (cai, catei, iepuri, capre, caprioare, ratoni, pasari), flori, un lac. N-a uitat nici statia de pompieri, cele 2 camioane de pompieri stau pregatite sa plece la cine stie ce urgente.
E fascinant sa il urmaresti cum umbla din masina in masina, mai indreptand o lumina pe stilpul strazii, mai asezand un semafor si schimbandu-l din rosu in verde, ca sa decongestioneze traficul (se crease o coada imensa la stop), mai mutand zona de constructie acolo unde e nevoie si mai adaugand ceva camioane. E si mai fascinant sa-l asculti comentand mutarile si motivele lor.
Ploaia s-a dus, dar a lasat in urma nori negri, te astepti sa treaca cu tavalugul peste tine. Soarele a reusit sa se strecoare printre nori si lumineaza placut, asa ca hotaram sa iesim un pic, sa aerisim copilul. Haladuim pe strazi strajuite de pomi inrositi si-mi aduc din nou aminte de ce iubesc toamna in Canada atat de mult - e si greu sa-ti fie indiferenta. Ferma pe care am vrut sa o vizitam s-a inchis, dar ne ramane parcul unde speram sa skiem iarna care vine. E o vraja simpla in plimbarea printr-un parc care devine al tau, deoarece nu mai e nimeni care sa-i calce frunzele. Si o bucurie si mai simpla intr-o plimbare linistita pe malul lacului cu cei dragi.
Vorba copilului: "oooh, this is life!"
Copilul s-a trezit dis de dimineata cu ceva febra si nasul curgandu-i. Daca as fi precum parintii de pe aici l-as trimite la scoala, ca doar e numai un 37.5 (a inceput de la 37.8 si a scazut). Mai ales ca e din nou ziua in care ar trebui sa mearga la gimnastica si iar nu merge (luna trecuta s-a intamplat exact la fel); e ziua in care ar sta pentru prinz cu colegii. Dar nu ma lasa inima sa-l trimit, mai ales ca s-a colacit la mine in brate sa urmareaca un desen animat. Asa ca stam colaciti asa pana aproape de pranz cand se apuca de joaca.
Sufrageria noastra este intr-o stare interesanta. De la semineu pana la peretele opus e plin de jucarele, care mai de care mai mici si mai interesant de calcat pe ele. Am descoperit acum vreun an un tip de jucarele foarte dragute, in care construiesti super-realistic orice: o ferma, un oras, un aeroport, ce-ti trece prin minte (si mai ales ce cumpara mama!). Au pomi, pasari, animale, oameni - se coencteaza intre ele si se adauga la restul de drumuri si masinute. Si-a tras orasul mai aproape de masa la care lucrez eu, nu spune de ce, dar e evident cand isi aduce si masutza si scaunelul chiar la picioarele mele. N-am inima sa-l mut cu tot cu jucarii intr-o zona mai neumblata, asa ca facem o carare prin mijlocul orasului pe unde sa mai putem, oameni si animale, sa calcam.
E un arhitect desavarsit - peste vara crea orase in driveway, cu creta colorata pe asfalt. Intrebat ce face raspundea matur: planific un oras. Si il planifica extrem de corect: intai taia drumuri si poduri, apoi cai ferate si linii de transit pe unde vor trece autobuzele, apoi ceva case si cateodata (depinde de oras) chiar si cate un bloc inalt, unde sunt birouri, niciodata locuinte, apoi adauga parcurile, cu pomi, lacuri, plaje si flori.
Acum a creat un oras in sufragerie, pe mocheta - are cale ferata, o autostrada (la marginea orasului), o zona de constructii (cu multe camioane de constructii si tot felul de semne), un parc si un fel de mall, si zona verde - cu un fel de ferma, plina de pomi, de animalute (cai, catei, iepuri, capre, caprioare, ratoni, pasari), flori, un lac. N-a uitat nici statia de pompieri, cele 2 camioane de pompieri stau pregatite sa plece la cine stie ce urgente.
E fascinant sa il urmaresti cum umbla din masina in masina, mai indreptand o lumina pe stilpul strazii, mai asezand un semafor si schimbandu-l din rosu in verde, ca sa decongestioneze traficul (se crease o coada imensa la stop), mai mutand zona de constructie acolo unde e nevoie si mai adaugand ceva camioane. E si mai fascinant sa-l asculti comentand mutarile si motivele lor.
Ploaia s-a dus, dar a lasat in urma nori negri, te astepti sa treaca cu tavalugul peste tine. Soarele a reusit sa se strecoare printre nori si lumineaza placut, asa ca hotaram sa iesim un pic, sa aerisim copilul. Haladuim pe strazi strajuite de pomi inrositi si-mi aduc din nou aminte de ce iubesc toamna in Canada atat de mult - e si greu sa-ti fie indiferenta. Ferma pe care am vrut sa o vizitam s-a inchis, dar ne ramane parcul unde speram sa skiem iarna care vine. E o vraja simpla in plimbarea printr-un parc care devine al tau, deoarece nu mai e nimeni care sa-i calce frunzele. Si o bucurie si mai simpla intr-o plimbare linistita pe malul lacului cu cei dragi.
Vorba copilului: "oooh, this is life!"
18 octombrie 2007
Timpuri si anotimpuri
O zi mohorata de toamna, in care ceata se rostogoleste linistit peste tine si se transforma intr-o ploaie mocaneasca, de dupa amiaza.
Cu nimic deosebita de alte zile - ne trezim de dimineata, ne pregatim ghiozdanele (adica le pregatesc eu pe amandoua), ne imbracam in uniforme (nu numai el, dar parca si eu am o uniforma de toamna, dupa ce am pensionat uniforma de vara in dulap) si ne aburcam in masina. Il las la scoala - a trecut vremea in care il lasam cu inima grea, era trist si nu se da dus si cateodata, in zile mai triste, dupa numai el stie ce criterii alese, cu lacrimi de crocodil curgandu-i pe fata de prescolar; acum e vremea in care sare vesel din masina, isi ia ghizdanul si jacheta si alearga sprintar catre scoala, aproape in fiecare zi uitand pana si sa spuna 'bye'. Imi vad de treburile mele in linistea pe care mi-o da un post de radio clasic si ma bucur ca l-am gasit (postul). E ceva in calmul muzical din piesele clasice si din cand in cand ies din ce fac ca sa aflu cum se cheama piesa curenta. Descopar cu aceasta ocazie ca am inceput sa uit titluri si compozitori, dar nu muzica. Mai incurc un concert - juram ca e Beethoven, dar e Mozart, mai ma uit derutata la descrierea unei piese ca fiind 'Carmen - fantezie' de un anume Sarasate... as fi jurat ca e parte din opera Carmen, rectific - sunt sigura ca e parte din opera. Imi propun sa caut detalii, cunostintele mele (nu atat de vaste ca ale maica-mii, din pacate) imi spun ca opera a fost scrisa de Bizet... ma mai amuz cu un Strauss.
Dimineata trece si fac drumul invers, sa preiau copilul de la scoala. Lacrimile din anii trecuti s-au transferat la amiaza, cand eu devin cea mai rea mama de pe planeta deoarece nu-l las sa stea toata ziua la scoala, precum ceilalti copii. Cum sa-i explic ca va avea toata viata inainte sa mearga si la scoli si la birou, ca are acum o virsta excelenta si ca e pacat sa nu se si joace? Mai ales ca viata lui extra-scolara este suficient de agitata, in incercarile noastre de a-i pune o fundatie solida in activitati fizice si nu numai. Ma amuz un pic de usurinta cu care par a curge lacrimile la virsta asta - si de siguranta lui ca ele (lacrimile) pot rezolva orice problema.
Si apoi admir cat pot toamna, desi umezeala din aer ma face sa respir greu astazi. Dar asta nu ma impiedica sa remarc pomii din parcarea cafenelei, numai unul mai este imbracat in frunzele galbioare, restul s-au scuturat de mult.
Ma gandesc ce fain ar fi sa putem sa ne regeneram si noi precum pomii - chiar daca am fi mai blue peste iarna, va imaginati ce bucurie la venirea primaverii? Sa ne treaca toate intepenirile toamnei si sa inverzim precum pomii? Deocamdata incerc numai sa ignor durerea din oase - ieri era in piciorul drept, azi s-a mutat in stangul. Si oricat as fi de optimista mi-e clar ca nu e semn de imbucurare, ci mai degraba un semn ca trecerea anilor m-a adus in sfarsit la anii in care toamna, iarna si frigul / umezeala lor se simt fizic.
Cum n-am ce-i face, asta e, iau un tylenol de arthritis si ma aplec impreuna cu copilul peste atlasul medical imprumutat de la biblioteca. Saptamana asta studiem corpul uman si ma intreb (pentru a cata oara) cat va trece pana vom ajunge la situatia neplacuta in care nu-i vom mai face fata nici macar folosind cartile imprumutate sau nu de la biblioteca. Dar cum nu e un motiv de intristare, ci din contra, ma intorc la incercarea de a-i explica la ce foloseste sangele si de ce este colorat rosu si albastru si ma bucur ca este atat de curios. Si ma intreb din nou - asa am fost si eu la virsta lui? Am uitat... va uita si el? probabil...
Cu nimic deosebita de alte zile - ne trezim de dimineata, ne pregatim ghiozdanele (adica le pregatesc eu pe amandoua), ne imbracam in uniforme (nu numai el, dar parca si eu am o uniforma de toamna, dupa ce am pensionat uniforma de vara in dulap) si ne aburcam in masina. Il las la scoala - a trecut vremea in care il lasam cu inima grea, era trist si nu se da dus si cateodata, in zile mai triste, dupa numai el stie ce criterii alese, cu lacrimi de crocodil curgandu-i pe fata de prescolar; acum e vremea in care sare vesel din masina, isi ia ghizdanul si jacheta si alearga sprintar catre scoala, aproape in fiecare zi uitand pana si sa spuna 'bye'. Imi vad de treburile mele in linistea pe care mi-o da un post de radio clasic si ma bucur ca l-am gasit (postul). E ceva in calmul muzical din piesele clasice si din cand in cand ies din ce fac ca sa aflu cum se cheama piesa curenta. Descopar cu aceasta ocazie ca am inceput sa uit titluri si compozitori, dar nu muzica. Mai incurc un concert - juram ca e Beethoven, dar e Mozart, mai ma uit derutata la descrierea unei piese ca fiind 'Carmen - fantezie' de un anume Sarasate... as fi jurat ca e parte din opera Carmen, rectific - sunt sigura ca e parte din opera. Imi propun sa caut detalii, cunostintele mele (nu atat de vaste ca ale maica-mii, din pacate) imi spun ca opera a fost scrisa de Bizet... ma mai amuz cu un Strauss.
Dimineata trece si fac drumul invers, sa preiau copilul de la scoala. Lacrimile din anii trecuti s-au transferat la amiaza, cand eu devin cea mai rea mama de pe planeta deoarece nu-l las sa stea toata ziua la scoala, precum ceilalti copii. Cum sa-i explic ca va avea toata viata inainte sa mearga si la scoli si la birou, ca are acum o virsta excelenta si ca e pacat sa nu se si joace? Mai ales ca viata lui extra-scolara este suficient de agitata, in incercarile noastre de a-i pune o fundatie solida in activitati fizice si nu numai. Ma amuz un pic de usurinta cu care par a curge lacrimile la virsta asta - si de siguranta lui ca ele (lacrimile) pot rezolva orice problema.
Si apoi admir cat pot toamna, desi umezeala din aer ma face sa respir greu astazi. Dar asta nu ma impiedica sa remarc pomii din parcarea cafenelei, numai unul mai este imbracat in frunzele galbioare, restul s-au scuturat de mult.
Ma gandesc ce fain ar fi sa putem sa ne regeneram si noi precum pomii - chiar daca am fi mai blue peste iarna, va imaginati ce bucurie la venirea primaverii? Sa ne treaca toate intepenirile toamnei si sa inverzim precum pomii? Deocamdata incerc numai sa ignor durerea din oase - ieri era in piciorul drept, azi s-a mutat in stangul. Si oricat as fi de optimista mi-e clar ca nu e semn de imbucurare, ci mai degraba un semn ca trecerea anilor m-a adus in sfarsit la anii in care toamna, iarna si frigul / umezeala lor se simt fizic.
Cum n-am ce-i face, asta e, iau un tylenol de arthritis si ma aplec impreuna cu copilul peste atlasul medical imprumutat de la biblioteca. Saptamana asta studiem corpul uman si ma intreb (pentru a cata oara) cat va trece pana vom ajunge la situatia neplacuta in care nu-i vom mai face fata nici macar folosind cartile imprumutate sau nu de la biblioteca. Dar cum nu e un motiv de intristare, ci din contra, ma intorc la incercarea de a-i explica la ce foloseste sangele si de ce este colorat rosu si albastru si ma bucur ca este atat de curios. Si ma intreb din nou - asa am fost si eu la virsta lui? Am uitat... va uita si el? probabil...
30 septembrie 2007
Monocliff
La multi ani, bunica Angela!
De-a lungul timpului am incercat sa ne cream cateva traditii de familie; si parca transmutarea peste ocean a facut nevoia de ancorare in aceste traditii si mai acuta. In afara de cele 'provocate' de sarbatori (Paste, Craciun, Thanksgiving) am adunat peste ani traditii sezonale: obligatoriul drum la Winona la sfarsitul lui August, la "Festivalul Piersicilor", la fel de obligatoriul drum in parcul din oras, o saptamana mai tarziu, la "Sarbatorea coastelor", si una ne-culinara: plimbarea in Monocliff, cu cataratul sus pe 'munte', de unde sa poti cuprinde toata valea. Desi cataratul prin padurile si dealurile de la Monocliff ar fi fascinante tot timpul anului exista un moment special cand plimbarea devine traditie si panorama devine absolut spectaculoasa: ultimul weekend din septembrie sau, daca permite vremea, primul din octombrie.
Este perioada in care toamna isi pune amprenta rosiatica pe natura; este perioada in care padurile iau pur si simplu foc, in culori incredibile si de nedescris. Este perioada in care fiecare frunza are un colorit special, de la un verde matur si oarecum obosit la galbenul mestecenilor care se scutura la cea mai slaba adiere de vint si pana la rosul artarului canadian despre care copilul anunta fascinat: 'uite mama, o frunza canadiana!'
Am descoperit parcul si traseele lui prin '99 si de atunci ne-am intors cuminti aproape in fiecare an (ultimii doi am sarit peste excursie, nici nu mai stiu de ce...). Pe Philip l-am dus sus pe culme cand avea abia 7 luni si ne aducem si acum aminte cu bucurie cat era de absorbit de fiecare plantuta, de fiecare ramurica, de fiecare floare. Anul urmator nu am mai urcat pana pe culme, copilul era pe picioarele proprii si cei ~4 km de traseu (one way) ar fi fost prea mult pentru el.
Anul acesta ne-am luat inima in dinti si am decis ca traseul va fi obositor, dar ok. Mai ales ca anul trecut reusise sa treaca cu bine un traseu pe care il visam de mult: Bruce Trail dintre Crawford Lake si Rattlesnake Park. Dupa un drum superb prin ruralul canadian si o portiune interesanta prin padure (un drum care s-a anuntat ca fiind neamenajat si s-a dovedit a fi de exact latimea masinii) am ajuns in parcarea de la Monocliff cu o intarziere rezonabila (speram noi) si ne-am revazut prietenii care ne-au insotit si anul trecut. Desi pentru noi traseul este mai mult decat familiar, ne insoteste acelasi sentiment placut ca intotdeauna - parca am fi prieteni cu fiecare frunza, dar parca sunt un pic diferite. E incantator ca inca descoperim fire noi de iarba - dupa atatia ani de strabatut aceeasi carare. E o familiaritate placuta in lacul cel plin de pomi uscati (de fiecare data ma intreb cum vor fi ajuns in mijlocul apei, sunt sigura ca exista o explicatie logica); in lacul in care se oglindesc brazii si stejarii inca verzi; in merele salbatice de pe marginea potecii (carora nu le gasim pomii corespunzatori, desi suntem siguri ca exista undeva). Ne oprim un pic la izvorasul ce vine de undeva din padure, umple lacul si apoi isi continua drumul sprintar prin padure. E aglomeratie in parc astazi - este o zi foarte placuta si calduroasa si s-au suprapus si ceva evenimente care aduc in parc o multitudine de 'oraseni' (in Romania le spuneam neceremonios 'pantofari'). Apar si 3 calareti pe niste cai superbi si oftez cu drag la amintirea vacantei si mai ales a lui Kentucky. Un cuplu cu 2 copilasi, unul extrem de urlator si intr-un carucior stau nehotariti la rascruce, incercand sa-si aleaga drumul. Cand tatal se intoarce sa ne intrebe care-i drumul nu ma pot abtine si-l indrum catre stanga. Adevarul ca n-ar avea ce face in dreapta cu caruciorul, drumul va incepe un urcus destul de abrupt in curand; cararea catre stanga se intoarce catre parcare si intalneste si un 'Lookout point' de unde se vede toata zona vestica a vaii. Si celelalte grupuri zgomotoase se grabesc catre stanga, asa ca avem Bruce Trail-ul numai pentru noi pentru o perioada. Admiram in voie natura, povestim vrute si nevrute, copilul alearga pe carare in sus si in jos cu o energie care ne oboseste pe noi numai privindu-l. Hotaraste la un moment dat ca i s-a facut foame, asa ca ne gasim un loc de picnic - si copilul si R. comenteaza ca e identic cu cel de anul trecut. Incercam sa-i convingem pe amandoi ca nu poate fi - cele 2 paduri sunt la distanta de 100 si ceva de km, dar nu stiu cat succes avem, cel putin Philip este absolut in siguranta lui ca am mai fost acolo si ne-am mai oprit in acelasi loc, cu aceeasi prieteni. Poate ca au amandoi un deja-vu puternic, si la urma urmelor suntem aici sa ne relaxam si sa ne delectam cu culorile toamnei, nu ca sa stabilim adevaruri riguros stiintifice cu baze logice.
Ne continuam urcusul - eu alergand cu copilul zburdalnic (are energie acum, abia a mancat), restul ceva mai in urma, relaxati. Mai trecem in directii opuse de vreo 2 grupuri cu 'oraseni' - se cunosc dupa incaltari (de obicei pantofi comozi, dar de strada, cateodata chiar papuci sau sandale) si dupa imposibilitatea de a face 'eye contact' cu ei si a le spune un 'Hello' prietenesc; privesc undeva in spatiul din spatele tau, prin tine si sunt dincolo de asemenea mundane activitati precum salutul intre fiinte umane. Nici macar 'hello'-ul timid si cristalin al copilului nu-i scoate din letargia lor urbana. Te intrebi ce cauta pe virful dealului (se cheama el munte, dar cum suntem crescuti in Bucegi si Fagaras ne e imposibil sa denumim o culme inalta de aproximativ 500m 'munte') si treci amuzat mai departe. Ne oprim un pic sus pe culme, admiram peisajul si respiram adinc linistea padurii si starea aceea de beatitudine cand 'ai ajuns in virf'. Nu mai conteaza ca virful e mic, conteaza ca e 'virf'!
Drumul inapoi este la fel de interesant - aproape exclusiv prin padure, peste bolovani care trebuie sariti, bete care trebuie culese, pietre care trebuie aruncate - toate cu energia celor 4 ani si jumatate. Alearga voios in fata noastra, fara nici o teama, fara nici o grija - si trebuie din cand in cand sa-l temperez si sa-i aduc aminte de regula de aur (daca nu o vezi pe mama esti prea departe). Noi palavragim voios in spate, o dupa amiaza perfecta, relaxanta, in care si grijile noastre au disparut. Exista numai fosnetul frunzelor si pasii nostri linistiti pe poteca.
Ne mai oprim la o vorba in parcare, parca nu ne dam dusi - ziua e inca frumoasa, placuta, nu vrem sa o incheiem atat de curand. O luam inapoi pe drumuri laturalnice (e duminica si traficul devine groaznic pe autostrazi) si mai adaugam un capitol din 'sa ne cunoastem imprejurimile' in cartea calatoriilor noastre. Ne oprim si la un magazinut pe marginea drumului, de unde cumparam o 'capita' de fin (visul meu de 10 ani) si niste dovleci - unii de ornament, unii de mancat.
Si reusim sa implinim traditia anul acesta - am ajuns la Monocliff si l-am biruit cu succes :)
O descriere foarte detaliata a traseului, plus ceva poze (de-ale altora): Mono Cliff
De-a lungul timpului am incercat sa ne cream cateva traditii de familie; si parca transmutarea peste ocean a facut nevoia de ancorare in aceste traditii si mai acuta. In afara de cele 'provocate' de sarbatori (Paste, Craciun, Thanksgiving) am adunat peste ani traditii sezonale: obligatoriul drum la Winona la sfarsitul lui August, la "Festivalul Piersicilor", la fel de obligatoriul drum in parcul din oras, o saptamana mai tarziu, la "Sarbatorea coastelor", si una ne-culinara: plimbarea in Monocliff, cu cataratul sus pe 'munte', de unde sa poti cuprinde toata valea. Desi cataratul prin padurile si dealurile de la Monocliff ar fi fascinante tot timpul anului exista un moment special cand plimbarea devine traditie si panorama devine absolut spectaculoasa: ultimul weekend din septembrie sau, daca permite vremea, primul din octombrie.
Este perioada in care toamna isi pune amprenta rosiatica pe natura; este perioada in care padurile iau pur si simplu foc, in culori incredibile si de nedescris. Este perioada in care fiecare frunza are un colorit special, de la un verde matur si oarecum obosit la galbenul mestecenilor care se scutura la cea mai slaba adiere de vint si pana la rosul artarului canadian despre care copilul anunta fascinat: 'uite mama, o frunza canadiana!'
Am descoperit parcul si traseele lui prin '99 si de atunci ne-am intors cuminti aproape in fiecare an (ultimii doi am sarit peste excursie, nici nu mai stiu de ce...). Pe Philip l-am dus sus pe culme cand avea abia 7 luni si ne aducem si acum aminte cu bucurie cat era de absorbit de fiecare plantuta, de fiecare ramurica, de fiecare floare. Anul urmator nu am mai urcat pana pe culme, copilul era pe picioarele proprii si cei ~4 km de traseu (one way) ar fi fost prea mult pentru el.
Anul acesta ne-am luat inima in dinti si am decis ca traseul va fi obositor, dar ok. Mai ales ca anul trecut reusise sa treaca cu bine un traseu pe care il visam de mult: Bruce Trail dintre Crawford Lake si Rattlesnake Park. Dupa un drum superb prin ruralul canadian si o portiune interesanta prin padure (un drum care s-a anuntat ca fiind neamenajat si s-a dovedit a fi de exact latimea masinii) am ajuns in parcarea de la Monocliff cu o intarziere rezonabila (speram noi) si ne-am revazut prietenii care ne-au insotit si anul trecut. Desi pentru noi traseul este mai mult decat familiar, ne insoteste acelasi sentiment placut ca intotdeauna - parca am fi prieteni cu fiecare frunza, dar parca sunt un pic diferite. E incantator ca inca descoperim fire noi de iarba - dupa atatia ani de strabatut aceeasi carare. E o familiaritate placuta in lacul cel plin de pomi uscati (de fiecare data ma intreb cum vor fi ajuns in mijlocul apei, sunt sigura ca exista o explicatie logica); in lacul in care se oglindesc brazii si stejarii inca verzi; in merele salbatice de pe marginea potecii (carora nu le gasim pomii corespunzatori, desi suntem siguri ca exista undeva). Ne oprim un pic la izvorasul ce vine de undeva din padure, umple lacul si apoi isi continua drumul sprintar prin padure. E aglomeratie in parc astazi - este o zi foarte placuta si calduroasa si s-au suprapus si ceva evenimente care aduc in parc o multitudine de 'oraseni' (in Romania le spuneam neceremonios 'pantofari'). Apar si 3 calareti pe niste cai superbi si oftez cu drag la amintirea vacantei si mai ales a lui Kentucky. Un cuplu cu 2 copilasi, unul extrem de urlator si intr-un carucior stau nehotariti la rascruce, incercand sa-si aleaga drumul. Cand tatal se intoarce sa ne intrebe care-i drumul nu ma pot abtine si-l indrum catre stanga. Adevarul ca n-ar avea ce face in dreapta cu caruciorul, drumul va incepe un urcus destul de abrupt in curand; cararea catre stanga se intoarce catre parcare si intalneste si un 'Lookout point' de unde se vede toata zona vestica a vaii. Si celelalte grupuri zgomotoase se grabesc catre stanga, asa ca avem Bruce Trail-ul numai pentru noi pentru o perioada. Admiram in voie natura, povestim vrute si nevrute, copilul alearga pe carare in sus si in jos cu o energie care ne oboseste pe noi numai privindu-l. Hotaraste la un moment dat ca i s-a facut foame, asa ca ne gasim un loc de picnic - si copilul si R. comenteaza ca e identic cu cel de anul trecut. Incercam sa-i convingem pe amandoi ca nu poate fi - cele 2 paduri sunt la distanta de 100 si ceva de km, dar nu stiu cat succes avem, cel putin Philip este absolut in siguranta lui ca am mai fost acolo si ne-am mai oprit in acelasi loc, cu aceeasi prieteni. Poate ca au amandoi un deja-vu puternic, si la urma urmelor suntem aici sa ne relaxam si sa ne delectam cu culorile toamnei, nu ca sa stabilim adevaruri riguros stiintifice cu baze logice.
Ne continuam urcusul - eu alergand cu copilul zburdalnic (are energie acum, abia a mancat), restul ceva mai in urma, relaxati. Mai trecem in directii opuse de vreo 2 grupuri cu 'oraseni' - se cunosc dupa incaltari (de obicei pantofi comozi, dar de strada, cateodata chiar papuci sau sandale) si dupa imposibilitatea de a face 'eye contact' cu ei si a le spune un 'Hello' prietenesc; privesc undeva in spatiul din spatele tau, prin tine si sunt dincolo de asemenea mundane activitati precum salutul intre fiinte umane. Nici macar 'hello'-ul timid si cristalin al copilului nu-i scoate din letargia lor urbana. Te intrebi ce cauta pe virful dealului (se cheama el munte, dar cum suntem crescuti in Bucegi si Fagaras ne e imposibil sa denumim o culme inalta de aproximativ 500m 'munte') si treci amuzat mai departe. Ne oprim un pic sus pe culme, admiram peisajul si respiram adinc linistea padurii si starea aceea de beatitudine cand 'ai ajuns in virf'. Nu mai conteaza ca virful e mic, conteaza ca e 'virf'!
Drumul inapoi este la fel de interesant - aproape exclusiv prin padure, peste bolovani care trebuie sariti, bete care trebuie culese, pietre care trebuie aruncate - toate cu energia celor 4 ani si jumatate. Alearga voios in fata noastra, fara nici o teama, fara nici o grija - si trebuie din cand in cand sa-l temperez si sa-i aduc aminte de regula de aur (daca nu o vezi pe mama esti prea departe). Noi palavragim voios in spate, o dupa amiaza perfecta, relaxanta, in care si grijile noastre au disparut. Exista numai fosnetul frunzelor si pasii nostri linistiti pe poteca.
Ne mai oprim la o vorba in parcare, parca nu ne dam dusi - ziua e inca frumoasa, placuta, nu vrem sa o incheiem atat de curand. O luam inapoi pe drumuri laturalnice (e duminica si traficul devine groaznic pe autostrazi) si mai adaugam un capitol din 'sa ne cunoastem imprejurimile' in cartea calatoriilor noastre. Ne oprim si la un magazinut pe marginea drumului, de unde cumparam o 'capita' de fin (visul meu de 10 ani) si niste dovleci - unii de ornament, unii de mancat.
Si reusim sa implinim traditia anul acesta - am ajuns la Monocliff si l-am biruit cu succes :)
O descriere foarte detaliata a traseului, plus ceva poze (de-ale altora): Mono Cliff
25 septembrie 2007
On the adventure
Ma trezesc sambata dimineata intr-o zi absolut perfecta - nici nu mai crezi ca ar veni toamna, e un soare superb, o caldura placuta si o ciripeala vesela la noi in curte. Dar undeva pe parcursul diminetii ceva imi displace profund - nu stiu ce este, stiu numai ca e o senzatie ciudata - sa stii ca ai o zi perfecta in fata ochilor si sa nu reusesti sa te bucuri de ea. E ceva in subconstient, dar nu am timp sa analizez ce si cum, stau in soare si sper sa se duca (senzatia) singura undeva, departe. Cum nici soarele, nici leaganul nu dau rezultatele asteptate, incerc absolut aberant sa scutur aceasta negativitate printr-o activitate care in mod normal ar putea sa dea ceva rezultate: shopping. Ma amuz singura ca civilizatia nord-americana este profund ancorata in comert si realizez ca drumul meu la magazin nu va avea efectul scontat, deoarece inca nu am auzit de 'shopping spree' la alimentara... pana si numele are reverberatii negative... Pe drumul catre magazin se produce, totusi, o schimbare - ma trezesc intr-un peisaj feeric, si toata melancolia mea se duce pe apa sambetei numai inregistrand cu coada ochiului culorile superbe de toamna. Imi aduc aminte cum in Romania adoram primavara, toamna nespunandu-mi prea multe. Aici e pe dos - primavara e de obicei un anotimp inexistent, sari din iarna direct in vara. Dar toamna... eh, toamna e cu totul alta poveste.
Asa ca imi termin cat pot de repede alesul de mere, pere, nu, nu gutui cu puf galben amarui (aviz taranului roman: o gutuie costa cam 3 dolari canadieni bucata!) si ma intorc sa iau copilul si sa cautam o padurice. Cum sunt curioasa de cateva saptamani bune unde duce unul din drumurile pe langa care trec destul de des, si cum o tinta fixa nu am - o iau pe drumul serpuit si strajuit de pomi in toate culorile posibile. Copilul este ca de obicei un dulcel si incepe sa se minuneze la fiecare serpentina, la fiecare curba, la fiecare explozie de culoare. Imi aleg ca tina satul de indieni de pe 'munte' si mai am parte de multe exclamatii (drumul urca si coboara taind paduri vechi).
Intreaba de cateva ori unde e 'aventura' si ce vom explora - si odata ajunsi in parc asculta cu atentie toate incercarile mele de a-i explica un pic de istorie, un pic din viata si obiceiurile indienilor nativi. Ma intreaba ce e cu pieile de animale intinse la soare si-i explic ca din ele se faceau haine, incaltari, paturi. Raspunsul lui perfect natural este 'ooo, bietele animale!'. Nu cred ca reusesc sa-l fac sa inteleaga ca pe vremea aceea nu existau fabricile de tricouri, dar nu ma contrazice. Una din tinerele din sat il invata sa spuna 'multumesc' si 'welcome' intr-unul din dialectele iroquois. Copil cuminte - repeta dupa ea. Dupa ce studiem un pic satucul indian ne transformam in exploratori si pornim catre lac cu ale lui trasee. Sare din piatra in piatra, se opreste sa studieze hartile puse la rascruci de trasee, urmareste cu sfintenie traseul (albastru) si cauta pe fiecare pom semne care nu stim ce semnficatie au (un fel de labute cu numere pe ele, par a fi niste 'clues' pentru cine stie ce joc). Descopar ca dupa 10 ani de plimbat in jurul lacului inca mai exista ceva ce nu remarcasem - la fiecare tablita cu diverse explicatii (despre cum s-a format lacul, despre ce fel de plante, animale exista, despre cum a fost descoperit satul de indieni prin intermediul lacului etc.) deci la fiecare tablita exista 'coltul copiilor': intr-un colt fizic al tablitei o mica explicatie mai pe intelesul lor si o intrebare la care vei gasi raspunsul la tablita urmatoare. Si uite asa, din tablita in tablita aflu si eu ca pe fundul lacului (extrem de adanc) ne-existand oxigen nu exista viata, dar... nici 'moarte' - am putea arunca o frunza pe malul lacului si am gasi-o la fel, netulburata de vremuri peste 500 de ani; ca pomul cel ciudat impletit nu a fost rasucit de vanturi ci de diferenta in viteza de crestere a radacinilor (nici nu mi-am imaginat vreodata ca radacinile unei plante pot creste cu viteze diferite!); ce fel de animale traiesc in lac si in paduricea dimprejur (taiata incantator de linistit de chair strada pe care am venit); cum sa aparam si sa conservam padurea si natura in general; si alte asemenea. Ma bucur ca pot inca descoperi minuni intr-un loc pe care il credeam familiar dincolo de surprize. Ma bucur cand il vad pe copil atat de deschis si de potrivit in natura. Incearca un 'in brate' miorlaitor si nici nu apuc sa deschid gura sa ii spun ca a depasit greutatea acceptabila ca si descopera singur alte si alte noutati prin padure - inclusiv un scaunel sculptat direct in trunchiul unui copac imens; asezat pe scaunel copilul pare regele padurii.
E inca devreme, e inca soare si placut si nu ne lasam nici unul dusi catre casa; asa ca ne continuam aventura pe Bruce Trail - unde ne insotesc deodata Bambi si Faline, apoi apar diversi prieteni, veri si alte rude ale lor. La un moment dat Bambi si Faline ajung intr-un loc unde nu au ce cauta si se porneste o adevarata operatiune de salvare. Ma astept sa sprinteze in cautarea (si salvarea) celor doi prieteni imaginari, dar copilul ma ia prin surprindere din nou. Suna la un telefon imaginar si mobilizeaza toata turma de caprioare si incepe sa le dea directive. Rono trebuie sa se duca in pestera unde s-au pierdut cei doi neastamparati si imediat ce ajunge la fata locului sa raporteze inapoi. Sheila trebuie sa caute extra-ajutoare si nu mai stiu ce sa faca. Mai sunt vreo 2-3 care sunt sunati (probabil pe pagere) si care sunt trimisi cu ordine precise. Toti au datoria sa sune inapoi si sa dea raportul. Nu stiu daca sa ma amuz sau nu de aceste porniri manageriale ale unui copil de 4 ani si jumatate. Sigur e amuzant. Dar e si un pic 'scarry' - daca el a perfectat capacitatea de a delega la virsta asta, oare ce ne asteapta (pe noi, cei doi parinti 'perfecti', cel putin in ochii lui) in anii urmatori?
Scutur intrebarile (am perfectat si eu sistemul O'Hara: din 'la asta ma gandesc maine' a devenit 'la asta ma gandesc cand i-o veni vremea') si continui sa ma bucur de fosnetul linistitor al frunzelor sub pasii nostri.
Cateva link-uri pentru ne-localnici:
Parcul unde ne-am aventurat: Crawford Lake Conservation Park
Poze facute de altii in satucul indian: Crawford Lake Indian Village in pictures
Asa ca imi termin cat pot de repede alesul de mere, pere, nu, nu gutui cu puf galben amarui (aviz taranului roman: o gutuie costa cam 3 dolari canadieni bucata!) si ma intorc sa iau copilul si sa cautam o padurice. Cum sunt curioasa de cateva saptamani bune unde duce unul din drumurile pe langa care trec destul de des, si cum o tinta fixa nu am - o iau pe drumul serpuit si strajuit de pomi in toate culorile posibile. Copilul este ca de obicei un dulcel si incepe sa se minuneze la fiecare serpentina, la fiecare curba, la fiecare explozie de culoare. Imi aleg ca tina satul de indieni de pe 'munte' si mai am parte de multe exclamatii (drumul urca si coboara taind paduri vechi).
Intreaba de cateva ori unde e 'aventura' si ce vom explora - si odata ajunsi in parc asculta cu atentie toate incercarile mele de a-i explica un pic de istorie, un pic din viata si obiceiurile indienilor nativi. Ma intreaba ce e cu pieile de animale intinse la soare si-i explic ca din ele se faceau haine, incaltari, paturi. Raspunsul lui perfect natural este 'ooo, bietele animale!'. Nu cred ca reusesc sa-l fac sa inteleaga ca pe vremea aceea nu existau fabricile de tricouri, dar nu ma contrazice. Una din tinerele din sat il invata sa spuna 'multumesc' si 'welcome' intr-unul din dialectele iroquois. Copil cuminte - repeta dupa ea. Dupa ce studiem un pic satucul indian ne transformam in exploratori si pornim catre lac cu ale lui trasee. Sare din piatra in piatra, se opreste sa studieze hartile puse la rascruci de trasee, urmareste cu sfintenie traseul (albastru) si cauta pe fiecare pom semne care nu stim ce semnficatie au (un fel de labute cu numere pe ele, par a fi niste 'clues' pentru cine stie ce joc). Descopar ca dupa 10 ani de plimbat in jurul lacului inca mai exista ceva ce nu remarcasem - la fiecare tablita cu diverse explicatii (despre cum s-a format lacul, despre ce fel de plante, animale exista, despre cum a fost descoperit satul de indieni prin intermediul lacului etc.) deci la fiecare tablita exista 'coltul copiilor': intr-un colt fizic al tablitei o mica explicatie mai pe intelesul lor si o intrebare la care vei gasi raspunsul la tablita urmatoare. Si uite asa, din tablita in tablita aflu si eu ca pe fundul lacului (extrem de adanc) ne-existand oxigen nu exista viata, dar... nici 'moarte' - am putea arunca o frunza pe malul lacului si am gasi-o la fel, netulburata de vremuri peste 500 de ani; ca pomul cel ciudat impletit nu a fost rasucit de vanturi ci de diferenta in viteza de crestere a radacinilor (nici nu mi-am imaginat vreodata ca radacinile unei plante pot creste cu viteze diferite!); ce fel de animale traiesc in lac si in paduricea dimprejur (taiata incantator de linistit de chair strada pe care am venit); cum sa aparam si sa conservam padurea si natura in general; si alte asemenea. Ma bucur ca pot inca descoperi minuni intr-un loc pe care il credeam familiar dincolo de surprize. Ma bucur cand il vad pe copil atat de deschis si de potrivit in natura. Incearca un 'in brate' miorlaitor si nici nu apuc sa deschid gura sa ii spun ca a depasit greutatea acceptabila ca si descopera singur alte si alte noutati prin padure - inclusiv un scaunel sculptat direct in trunchiul unui copac imens; asezat pe scaunel copilul pare regele padurii.
E inca devreme, e inca soare si placut si nu ne lasam nici unul dusi catre casa; asa ca ne continuam aventura pe Bruce Trail - unde ne insotesc deodata Bambi si Faline, apoi apar diversi prieteni, veri si alte rude ale lor. La un moment dat Bambi si Faline ajung intr-un loc unde nu au ce cauta si se porneste o adevarata operatiune de salvare. Ma astept sa sprinteze in cautarea (si salvarea) celor doi prieteni imaginari, dar copilul ma ia prin surprindere din nou. Suna la un telefon imaginar si mobilizeaza toata turma de caprioare si incepe sa le dea directive. Rono trebuie sa se duca in pestera unde s-au pierdut cei doi neastamparati si imediat ce ajunge la fata locului sa raporteze inapoi. Sheila trebuie sa caute extra-ajutoare si nu mai stiu ce sa faca. Mai sunt vreo 2-3 care sunt sunati (probabil pe pagere) si care sunt trimisi cu ordine precise. Toti au datoria sa sune inapoi si sa dea raportul. Nu stiu daca sa ma amuz sau nu de aceste porniri manageriale ale unui copil de 4 ani si jumatate. Sigur e amuzant. Dar e si un pic 'scarry' - daca el a perfectat capacitatea de a delega la virsta asta, oare ce ne asteapta (pe noi, cei doi parinti 'perfecti', cel putin in ochii lui) in anii urmatori?
Scutur intrebarile (am perfectat si eu sistemul O'Hara: din 'la asta ma gandesc maine' a devenit 'la asta ma gandesc cand i-o veni vremea') si continui sa ma bucur de fosnetul linistitor al frunzelor sub pasii nostri.
Cateva link-uri pentru ne-localnici:
Parcul unde ne-am aventurat: Crawford Lake Conservation Park
Poze facute de altii in satucul indian: Crawford Lake Indian Village in pictures
12 septembrie 2007
Zile de scoala
Am inceput anul al treilea de scoala / gradinita.
Cu emotiile noastre parintesti (deoarece invatatoarea s-a schimbat, copiii multi s-au schimbat si ei) si cu zambetele lui naturale. Am vorbit cu cateva saptamani inainte ca vom incepe scoala - intai a intrebat de Mrs. O'Grady (fosta invatatotare), apoi si-a adus aminte singur ca nu mai este la scoala si a mutat povestirile in numele noii invatatoare (pe care o cunoaste oricum din anii precedenti). A sosit prima zi si apoi urmatoarele si in fiecare dimineata ma astept cumva sa se intample o tragedie - dar, din fericire, este totul natural si calm. Intreaba in fiecare dimineata daca e zi de scoala sau nu ca sa-si aranjeze el programul lui zilnic, iar cand ii spun ca este nu protesteaza (cum ma astept, oarecum deprimant, eu), ba chiar se bucura ("yes!"), se imbraca linistit in uniforma si plecam impreuna.
Anul acesta au modificat un pic si programul - copiii care stau numai dimineata (ca el) pleaca ceva mai tarziu - si abia aici incepe drama. Inca nu a fost o zi in care sa putem sa-l luam de acolo fara cel mai profund scandal: ca vrea sa se mai joace, ca vrea sa stea cu prietenii, ca una, ca alta... Invatatoarea zambeste si-mi spune ca e pregatit de 'toata ziua', dar eu nu sunt la fel de pregatita. Cred ca are nevoie de dupa amiezele lui de joaca, desi e clar ca a inceput sa faca planuri de ce prieteni sa chemam pe acasa, sa se joace impreuna :)
Si in fiecare zi revine de la scoala cu povestiri despre ce traznai a mai facut cu prietenii lui, cu un cantecel nou, cu vreo idee in franceza noua. Cand si cand seara il apuca un fel de frenezie in care (imi dau seama la sfarsit) isi face oarecum temele - intreaba diverse, imi povesteste ce a mai invatat, vrea sa faca exercitii de muzica, de citit, de numarat - dar de ce nu vrea? Si serile acestea sunt pretioase dincolo de cuvinte - cum se intinde si aproape adormit mormaie diverse lucruri care-l framanta; sau numai impartaseste bucuriile zilei. Cateodata mi-e teama ca este prea sensibil la tot ce-l inconjoara, dar apoi de unde o sa-si adune bucuriile vietii daca nu din aceasta imensa capacitate de a simti totul? Si e imposibil sa nu te calmezi brusc tu, adult, cand il vezi lungit pe burta in iarba, extaziat de aparitia cine stie carei rime sau a unui 'pomishor' pe care nu l-am plantat noi (si care este, de fapt, o veritabila si imensa buruiana). Cand il vezi cum cuprinde in manutzele lui de copil frunzele 'pomishorului' si sta linistit privindu-l pentru o perioada destul de lunga - brusc expresia pe care poate ai folosit-o cu nepasare si usurinta isi capata dimensiuni noi si extrem de speciala: "asculta cum creste iarba".
Si apoi vine ziua in care nu mai vrea sa ma dau jos din masina si sa-l conduc in scoala, ci sa-l las sa se duca singur deoarece 'I can do it all by myself, mommy' - si e o alta dimensiune a puiului care isi scutura aripile in anticipatia zborului si poti numai sa iti imaginezi cu ce emotii (pentru tine, parintele) va veni ziua in care isi va lua zborul cu adevarat. Si esti impartit perfect in 2 - si o alta expresie din basmele noastre a devenit o realitate pura: un ochi plange unul ride.
Dar cum sunt o optmista perfecta, si am citit cu atentie 'Pe aripile vantului' - "la asta ma voi gandi maine" :)
Cu emotiile noastre parintesti (deoarece invatatoarea s-a schimbat, copiii multi s-au schimbat si ei) si cu zambetele lui naturale. Am vorbit cu cateva saptamani inainte ca vom incepe scoala - intai a intrebat de Mrs. O'Grady (fosta invatatotare), apoi si-a adus aminte singur ca nu mai este la scoala si a mutat povestirile in numele noii invatatoare (pe care o cunoaste oricum din anii precedenti). A sosit prima zi si apoi urmatoarele si in fiecare dimineata ma astept cumva sa se intample o tragedie - dar, din fericire, este totul natural si calm. Intreaba in fiecare dimineata daca e zi de scoala sau nu ca sa-si aranjeze el programul lui zilnic, iar cand ii spun ca este nu protesteaza (cum ma astept, oarecum deprimant, eu), ba chiar se bucura ("yes!"), se imbraca linistit in uniforma si plecam impreuna.
Anul acesta au modificat un pic si programul - copiii care stau numai dimineata (ca el) pleaca ceva mai tarziu - si abia aici incepe drama. Inca nu a fost o zi in care sa putem sa-l luam de acolo fara cel mai profund scandal: ca vrea sa se mai joace, ca vrea sa stea cu prietenii, ca una, ca alta... Invatatoarea zambeste si-mi spune ca e pregatit de 'toata ziua', dar eu nu sunt la fel de pregatita. Cred ca are nevoie de dupa amiezele lui de joaca, desi e clar ca a inceput sa faca planuri de ce prieteni sa chemam pe acasa, sa se joace impreuna :)
Si in fiecare zi revine de la scoala cu povestiri despre ce traznai a mai facut cu prietenii lui, cu un cantecel nou, cu vreo idee in franceza noua. Cand si cand seara il apuca un fel de frenezie in care (imi dau seama la sfarsit) isi face oarecum temele - intreaba diverse, imi povesteste ce a mai invatat, vrea sa faca exercitii de muzica, de citit, de numarat - dar de ce nu vrea? Si serile acestea sunt pretioase dincolo de cuvinte - cum se intinde si aproape adormit mormaie diverse lucruri care-l framanta; sau numai impartaseste bucuriile zilei. Cateodata mi-e teama ca este prea sensibil la tot ce-l inconjoara, dar apoi de unde o sa-si adune bucuriile vietii daca nu din aceasta imensa capacitate de a simti totul? Si e imposibil sa nu te calmezi brusc tu, adult, cand il vezi lungit pe burta in iarba, extaziat de aparitia cine stie carei rime sau a unui 'pomishor' pe care nu l-am plantat noi (si care este, de fapt, o veritabila si imensa buruiana). Cand il vezi cum cuprinde in manutzele lui de copil frunzele 'pomishorului' si sta linistit privindu-l pentru o perioada destul de lunga - brusc expresia pe care poate ai folosit-o cu nepasare si usurinta isi capata dimensiuni noi si extrem de speciala: "asculta cum creste iarba".
Si apoi vine ziua in care nu mai vrea sa ma dau jos din masina si sa-l conduc in scoala, ci sa-l las sa se duca singur deoarece 'I can do it all by myself, mommy' - si e o alta dimensiune a puiului care isi scutura aripile in anticipatia zborului si poti numai sa iti imaginezi cu ce emotii (pentru tine, parintele) va veni ziua in care isi va lua zborul cu adevarat. Si esti impartit perfect in 2 - si o alta expresie din basmele noastre a devenit o realitate pura: un ochi plange unul ride.
Dar cum sunt o optmista perfecta, si am citit cu atentie 'Pe aripile vantului' - "la asta ma voi gandi maine" :)
11 septembrie 2007
Septembrie 11
Mi-am propus de ieri sa fac tone de chestii astazi... chiar si de dimineata, m-am trezit cu avint si elan - pana am dus copilul la scoala si la radio Mookie and Lee au spus ca exact acum 6 ani primul avion intra in turnul de Nord. Si in acea fractiune de secunda tot elanul meu intreprinzator s-a spulberat...
Nu uitasem ce zi este astazi, e destul de imposibil asa ceva. Nu numai ca in media incepe sa se vorbeasca cu saptamani inainte si sa se redea imaginile de cosmar din acea zi ingrozitoare. Dar e suficient sa te uiti in calendar si sa vezi 'Septembrie' ca sa-ti aduci aminte instantaneu. Nu cred ca exista nord-american care sa fi fost suficient de in virsta sa inteleaga ce se intampla si sa poata uita dimineata de 9/11. Pentru mine este un fel de rascruce - multe evenimente se aseaza temporal in functie de Septembrie 11: inainte sau dupa. In mod destul de natural ziua in sine nu poate cuprinde nimic altceva decat derulari nesfarsite de imagini care ar putea fi halucinante daca nu ar fi infiorator de reale.
La numai cateva zile dupa - cum sa-l numim? tragedie? atac terorist? sau pur si simplu 9/11 - unul din asii muzicii country a scos un cantec superb 'Where were you (when the world stopped turning)?' in care emotia zilei este prinsa simplu si cu atat mai tulburator in intrebari de zi-cu-zi care-si schimba brusc intelesul prin schimbarea contextului. De fiecare data cand il aud (sau cand mi-l amintesc) incerc sa-mi aduc aminte unde eram si ce faceam... si cum am reactionat... si mi-aduc aminte perfect de aceeasi senzatie de imobilitate, de paralizie mentala in primul rind, dar si fizica, care m-a coplesit si m-a invaluit pentru zile intregi. Eram pe drumul catre servici si - lucru rar - nu deschisesem radioul. Era tarziu (cam 10:30 poate) si culmea e ca nu deschisesem radioul sau televizorul nici dimineata, inainte sa plecam de acasa - probabil ca n-am mai fi plecat... Am primit un mesaj pe BlackBerry, din Romania - in care eram intreabti daca suntem ok si se spunea ceva despre ce tragedie imensa. Imi aduc aminte perfect cum am intins mana imediat catre butonul radioului din masina si l-am deschis si am auzit ceva incredibil 'a cazut si al doilea turn!'... a durat destul pana am reusit sa punem cap la cap informatia transmisa de reporteri perplecsi ca si noi si cred ca am ajuns la servici imediat dupa, repezindu-ne in bucatarie, unde exista un TV... tot biroul era strans acolo, eram toti muti de uimire... si ne uitam paralizati la imaginile apocaliptice pentru noi... si apoi zilele, saptamanile, lunile de cautari, de incercari, de sperante, de lacrimi...
Unde eram cand lumea s-a oprit in acea zi de Septembrie? Eram intr-o lume care s-a terminat atunci, la 8:47.
Ce-am facut de atunci? Pentru o perioada lunga (aproximativ 3 ani) nu mare lucru - adica n-am invatat sau, mai corect spus, n-am aplicat mai nimic din cele invatate atunci, in dimineata de 11 Septembrie. Dar de cativa ani ne-am mai linistit, ne-am mai schimbat perspectivele, ne-am mai reasezat valorile si reconsiderat ce e important. Este numai din cauza lui '9/11'? Imi place sa cred ca nu - contextul a fost mai complex - dar in mod sigur si ziua aceea de acum 6 ani si-a adus aportul in aceste schimbari pe care am incercat sa le facem in vietile noastre.
Si vorba celor de la Country Music radio - sa incercam sa facem un 'random act of kindness' in fiecare zi si lumea va deveni mai buna.
Nu uitasem ce zi este astazi, e destul de imposibil asa ceva. Nu numai ca in media incepe sa se vorbeasca cu saptamani inainte si sa se redea imaginile de cosmar din acea zi ingrozitoare. Dar e suficient sa te uiti in calendar si sa vezi 'Septembrie' ca sa-ti aduci aminte instantaneu. Nu cred ca exista nord-american care sa fi fost suficient de in virsta sa inteleaga ce se intampla si sa poata uita dimineata de 9/11. Pentru mine este un fel de rascruce - multe evenimente se aseaza temporal in functie de Septembrie 11: inainte sau dupa. In mod destul de natural ziua in sine nu poate cuprinde nimic altceva decat derulari nesfarsite de imagini care ar putea fi halucinante daca nu ar fi infiorator de reale.
La numai cateva zile dupa - cum sa-l numim? tragedie? atac terorist? sau pur si simplu 9/11 - unul din asii muzicii country a scos un cantec superb 'Where were you (when the world stopped turning)?' in care emotia zilei este prinsa simplu si cu atat mai tulburator in intrebari de zi-cu-zi care-si schimba brusc intelesul prin schimbarea contextului. De fiecare data cand il aud (sau cand mi-l amintesc) incerc sa-mi aduc aminte unde eram si ce faceam... si cum am reactionat... si mi-aduc aminte perfect de aceeasi senzatie de imobilitate, de paralizie mentala in primul rind, dar si fizica, care m-a coplesit si m-a invaluit pentru zile intregi. Eram pe drumul catre servici si - lucru rar - nu deschisesem radioul. Era tarziu (cam 10:30 poate) si culmea e ca nu deschisesem radioul sau televizorul nici dimineata, inainte sa plecam de acasa - probabil ca n-am mai fi plecat... Am primit un mesaj pe BlackBerry, din Romania - in care eram intreabti daca suntem ok si se spunea ceva despre ce tragedie imensa. Imi aduc aminte perfect cum am intins mana imediat catre butonul radioului din masina si l-am deschis si am auzit ceva incredibil 'a cazut si al doilea turn!'... a durat destul pana am reusit sa punem cap la cap informatia transmisa de reporteri perplecsi ca si noi si cred ca am ajuns la servici imediat dupa, repezindu-ne in bucatarie, unde exista un TV... tot biroul era strans acolo, eram toti muti de uimire... si ne uitam paralizati la imaginile apocaliptice pentru noi... si apoi zilele, saptamanile, lunile de cautari, de incercari, de sperante, de lacrimi...
Unde eram cand lumea s-a oprit in acea zi de Septembrie? Eram intr-o lume care s-a terminat atunci, la 8:47.
Ce-am facut de atunci? Pentru o perioada lunga (aproximativ 3 ani) nu mare lucru - adica n-am invatat sau, mai corect spus, n-am aplicat mai nimic din cele invatate atunci, in dimineata de 11 Septembrie. Dar de cativa ani ne-am mai linistit, ne-am mai schimbat perspectivele, ne-am mai reasezat valorile si reconsiderat ce e important. Este numai din cauza lui '9/11'? Imi place sa cred ca nu - contextul a fost mai complex - dar in mod sigur si ziua aceea de acum 6 ani si-a adus aportul in aceste schimbari pe care am incercat sa le facem in vietile noastre.
Si vorba celor de la Country Music radio - sa incercam sa facem un 'random act of kindness' in fiecare zi si lumea va deveni mai buna.
30 august 2007
Harry Potter (2)
Am mai citit ceva articole (daca nu ati citit saga si va intereseaza plotul, nu mergeti pe weekepedia!) si mi se pare extrem de interesant citatul dintr-un interviu cu chiar autoarea (vorbeste despre ideile principale din romane):
<The key for her was the choice between what is right and what is easy, "because that, that is how tyranny is started, with people being apathetic and taking the easy route and suddenly finding themselves in deep trouble".>
In traducere:
Pentru ea [autoarea, J.K. Rowling] importanta a fost alegerea intre ce trebuie facut [in sensul de ce e corect ca valoare morala] si ce este usor, "deoarece asa incep tiraniile, cu oamenii devenind apatici si luand calea usoara si descoperindu-se deodata in mare belea".
De-a lungul anilor in care am citit si recitit romanele asta m-a 'lovit' de fiecare data, cum ca parca descrie anii de teroare comunista (cei despre care am citit, dar din care am si trait partial), parca descrie intr-o impachetare idilica (copii vrajitori intr-un castel fermecat) un nou '1984', parca e ceva mai adanc decat o aventura tinereasca. Si o scena intr-unul din romane (nu spun care :)) mi-a adus aminte clar de Revolutia noastra inceputa la Timisoara, continuata parca absurd si irational in Bucuresti, si culminand cu Mineriada si marsurile IMGB-iste.
Si de fiecare data parca ma regasesc si pe mine (sau cel putin idealurile tineretii) in copiii aceia viteji. Si poate asta este ce ma aduce inapoi la romane - nu tema atat de mult cantata in basmele tuturor popoarelor (de te miri daca nu cumva ne tragem toti din acelasi neam, totusi) a tineretii fara batranete si vietii fara de moarte, ci nostalgia tineretii.
<The key for her was the choice between what is right and what is easy, "because that, that is how tyranny is started, with people being apathetic and taking the easy route and suddenly finding themselves in deep trouble".>
In traducere:
Pentru ea [autoarea, J.K. Rowling] importanta a fost alegerea intre ce trebuie facut [in sensul de ce e corect ca valoare morala] si ce este usor, "deoarece asa incep tiraniile, cu oamenii devenind apatici si luand calea usoara si descoperindu-se deodata in mare belea".
De-a lungul anilor in care am citit si recitit romanele asta m-a 'lovit' de fiecare data, cum ca parca descrie anii de teroare comunista (cei despre care am citit, dar din care am si trait partial), parca descrie intr-o impachetare idilica (copii vrajitori intr-un castel fermecat) un nou '1984', parca e ceva mai adanc decat o aventura tinereasca. Si o scena intr-unul din romane (nu spun care :)) mi-a adus aminte clar de Revolutia noastra inceputa la Timisoara, continuata parca absurd si irational in Bucuresti, si culminand cu Mineriada si marsurile IMGB-iste.
Si de fiecare data parca ma regasesc si pe mine (sau cel putin idealurile tineretii) in copiii aceia viteji. Si poate asta este ce ma aduce inapoi la romane - nu tema atat de mult cantata in basmele tuturor popoarelor (de te miri daca nu cumva ne tragem toti din acelasi neam, totusi) a tineretii fara batranete si vietii fara de moarte, ci nostalgia tineretii.
Harry Potter
Banuiesc ca nu este un secret pentru nimeni cine este si ce reprezinta Harry Potter.
Nu sunt la fel de convinsa ca sunt multi adulti care vor fi citit seria; cel putin nu printre cei pe care-i cunosc eu.
Am citit primul volum cu imprumut, de la un coleg, undeva prin 2000. Dupa ce am terminat primul volum (citit cu nerabdare si mai mult pe diagonala in drumurile cu trenul catre servici) am dat cartea inapoi colegului, m-am dus la librarie si am cumparat-o pentru noi; revenita acasa am recitit-o cu multa atentie. De atunci - am cumparat fiecare volum si le-am citit cu aceeasi atentie, nerabdare si dragoste.
Din punctul meu de vedere seria este similara cu Ciresarii nostri. De fapt, cred ca e mai bine scrisa decat Ciresarii - din Ciresari pot sa recitesc oricand si de oricate ori numai volumul al doilea; restul nu ma atrag extraordinar. Din Harry - pot sa recitesc oricand orice volum... fiecare lectura aduce noi observatii, noi interpretari, noi inregistrari.
Nu stiu daca autoarea va fi plagiat sau nu (au fost nenumarate incercari de denigrare) si nici nu ma intereseaza cine a scris cartea (se pune un accent deosebit pe faptul ca autoarea nu are nici un fel de educatie lingvistica; ba mai mult, ca era o mamica stand acasa si crescand copiii - de ce ar fi importante asemenea amanunte, mi-e neclar) - tot ce stiu este ca este scrisa superb, cu o proportie perfecta de adevar, adolescenta, enigma, aventura, fictiune. Stiu ca la aparatia unui nou volum intai am citit volumul respectiv, apoi am reluat seria da' capo. Mai putin la volumul 6 - a fost in el ceva care a durut atat de profund, incat nu m-am putut aduna suficient de mult sa recitesc acel volum #6. Simplul fapt ca m-am putut pierde in atmosfera magica a povestirilor intr-atat incat sa regret firul naratiei spune multe despre cat de bine sunt scrise cartile.
Acum o luna si un pic a aparut ultimul volum al seriei - l-am deschis cu dubla teama: teama de ce voi citi, precum si teama ca totul se va sfarsi prea curand. Si dupa ce am descoperit cum se incheie aceasta saga adolscentina am purces la 'quest'-ul meu special, am reluat povestirile de la primul volum. Unele parti le stiam pe de rost, dar nu am fost surprinsa sa descopar multe intamplari care acum aveau alt inteles. Precum si unele pe care abia acum le apreciam la adevarata valoare, acum cand stiam ce importante vor fi pe parcurs.
Si am recitit cu dragoste fiecare cuvintel si m-am bucurat de simplul mesaj - dragoste si prietenie si incredere. Si sper ca atunci cand va veni momentul ca si copilul sa le citeasca sau sa i le citesc eu (precum tatal unui copilas de la scoala care le-a citit deja de 3 ori cu baietii cei mari) sa regaseasca si el acelasi mesaj simplu. Si sa inteleaga (precum copiii din carte) ca magia nu se bazeaza pe simpla fluturare de baghete si de incantatii, ci pe aceleasi valori elementare fara de care nu putem fi oameni intregi. Caci fara dragoste nu am avea prieteni, iar fara prieteni nu am putea avea nici incerdere, nici speranta; iar fara speranta...
Sunt multe incantatii si multe simboluri interesante in carte; dar cel mai interesant mi se pare a fi 'Patronus'-ul - incantatia cu care te poti apara de cele mai ciudate si negative creaturi ale naratiei (numite, apt, Dementors). Si nu mi se pare deloc neimportant ca pentru a conjura acest protector (care este un fel de incarnare a celor mai pozitive simtaminte intr-o forma animala) trebuie sa fii capabil sa gandesti numai ganduri fericite. Mi se pare o atat de perfecta forma de a te apara de orice fel de rau, fara bagheta speciala.
Si in acest fel simplu am petrecut o luna si ceva intr-o lume magica, nu mult diferita de a noastra - de fapt identica cu a noastra, mai putin posibilitatea de a face cartofii sa se curete singuri cu o simpla miscare de bagheta.
Dincolo de mesajele cartii mi-am adus aminte cu amuzament cum atunci cand am citit primul volum eram inca la inceputurile mele lingvistice, avand numai 3 ani de engleza. Cum - adorator al seriei 'Star Trek - Next generation' - am inteles in sfarsit citind 'The Philosopher Stone' ce inseamna vestitul 'cloaking device' al Klingonienilor. Cum vocabularul meu s-a imbogatit cu tone de cuvinte din uzul simplu, neoficial si ne-business; precum si cu cuvinte total fantastice (dar aproape intotdeauna, din fericire, cu radacina latina, usor de inteles si memorat).
Singura observatie despre stupiditatea adultilor este ca au creat o serie paralela - identica in continut, dar cu coperti cu imagini care 'sa appeal to the adult reader'. De ce sa pui poze 'adulte' in locul imaginilor feerice cu dragoni, masini zburatoare si un tren rosu mi-e greu sa inteleg. Asa cum mi-e next to impossible sa inteleg de ce au tradus in SUA primul volum (din Philosopher's Stone in Sorcerrer's Stone). Mi-e si teama sa ma gandesc ca americanii nu ca nu vor fi fiind capabili sa inteleaga cuvantul filozof, ci se vor fi temand de aceasta notiune, cumva.
Dar nici macar aceste mici prostioare nu au cum sa scuture imaginea perfecta pe care mi-a creat-o cartea - precum un Patronus bine conjurat viata mea pare mai placuta cumva numai din ideea ca undeva exista un copil cu ochii verzi care nici macar nu stie ca este un Vrajitor. Si cum orice copil este un mic magician, imi ramane numai sa gasesc Albus-ul vietii noastre de simpli 'muggles' (oamenii ne-magici), batranul cu barba lunga care pare sa aiba raspunsurile la toate intrebarile, desi nu ti le da mura-n gura.
Nu sunt la fel de convinsa ca sunt multi adulti care vor fi citit seria; cel putin nu printre cei pe care-i cunosc eu.
Am citit primul volum cu imprumut, de la un coleg, undeva prin 2000. Dupa ce am terminat primul volum (citit cu nerabdare si mai mult pe diagonala in drumurile cu trenul catre servici) am dat cartea inapoi colegului, m-am dus la librarie si am cumparat-o pentru noi; revenita acasa am recitit-o cu multa atentie. De atunci - am cumparat fiecare volum si le-am citit cu aceeasi atentie, nerabdare si dragoste.
Din punctul meu de vedere seria este similara cu Ciresarii nostri. De fapt, cred ca e mai bine scrisa decat Ciresarii - din Ciresari pot sa recitesc oricand si de oricate ori numai volumul al doilea; restul nu ma atrag extraordinar. Din Harry - pot sa recitesc oricand orice volum... fiecare lectura aduce noi observatii, noi interpretari, noi inregistrari.
Nu stiu daca autoarea va fi plagiat sau nu (au fost nenumarate incercari de denigrare) si nici nu ma intereseaza cine a scris cartea (se pune un accent deosebit pe faptul ca autoarea nu are nici un fel de educatie lingvistica; ba mai mult, ca era o mamica stand acasa si crescand copiii - de ce ar fi importante asemenea amanunte, mi-e neclar) - tot ce stiu este ca este scrisa superb, cu o proportie perfecta de adevar, adolescenta, enigma, aventura, fictiune. Stiu ca la aparatia unui nou volum intai am citit volumul respectiv, apoi am reluat seria da' capo. Mai putin la volumul 6 - a fost in el ceva care a durut atat de profund, incat nu m-am putut aduna suficient de mult sa recitesc acel volum #6. Simplul fapt ca m-am putut pierde in atmosfera magica a povestirilor intr-atat incat sa regret firul naratiei spune multe despre cat de bine sunt scrise cartile.
Acum o luna si un pic a aparut ultimul volum al seriei - l-am deschis cu dubla teama: teama de ce voi citi, precum si teama ca totul se va sfarsi prea curand. Si dupa ce am descoperit cum se incheie aceasta saga adolscentina am purces la 'quest'-ul meu special, am reluat povestirile de la primul volum. Unele parti le stiam pe de rost, dar nu am fost surprinsa sa descopar multe intamplari care acum aveau alt inteles. Precum si unele pe care abia acum le apreciam la adevarata valoare, acum cand stiam ce importante vor fi pe parcurs.
Si am recitit cu dragoste fiecare cuvintel si m-am bucurat de simplul mesaj - dragoste si prietenie si incredere. Si sper ca atunci cand va veni momentul ca si copilul sa le citeasca sau sa i le citesc eu (precum tatal unui copilas de la scoala care le-a citit deja de 3 ori cu baietii cei mari) sa regaseasca si el acelasi mesaj simplu. Si sa inteleaga (precum copiii din carte) ca magia nu se bazeaza pe simpla fluturare de baghete si de incantatii, ci pe aceleasi valori elementare fara de care nu putem fi oameni intregi. Caci fara dragoste nu am avea prieteni, iar fara prieteni nu am putea avea nici incerdere, nici speranta; iar fara speranta...
Sunt multe incantatii si multe simboluri interesante in carte; dar cel mai interesant mi se pare a fi 'Patronus'-ul - incantatia cu care te poti apara de cele mai ciudate si negative creaturi ale naratiei (numite, apt, Dementors). Si nu mi se pare deloc neimportant ca pentru a conjura acest protector (care este un fel de incarnare a celor mai pozitive simtaminte intr-o forma animala) trebuie sa fii capabil sa gandesti numai ganduri fericite. Mi se pare o atat de perfecta forma de a te apara de orice fel de rau, fara bagheta speciala.
Si in acest fel simplu am petrecut o luna si ceva intr-o lume magica, nu mult diferita de a noastra - de fapt identica cu a noastra, mai putin posibilitatea de a face cartofii sa se curete singuri cu o simpla miscare de bagheta.
Dincolo de mesajele cartii mi-am adus aminte cu amuzament cum atunci cand am citit primul volum eram inca la inceputurile mele lingvistice, avand numai 3 ani de engleza. Cum - adorator al seriei 'Star Trek - Next generation' - am inteles in sfarsit citind 'The Philosopher Stone' ce inseamna vestitul 'cloaking device' al Klingonienilor. Cum vocabularul meu s-a imbogatit cu tone de cuvinte din uzul simplu, neoficial si ne-business; precum si cu cuvinte total fantastice (dar aproape intotdeauna, din fericire, cu radacina latina, usor de inteles si memorat).
Singura observatie despre stupiditatea adultilor este ca au creat o serie paralela - identica in continut, dar cu coperti cu imagini care 'sa appeal to the adult reader'. De ce sa pui poze 'adulte' in locul imaginilor feerice cu dragoni, masini zburatoare si un tren rosu mi-e greu sa inteleg. Asa cum mi-e next to impossible sa inteleg de ce au tradus in SUA primul volum (din Philosopher's Stone in Sorcerrer's Stone). Mi-e si teama sa ma gandesc ca americanii nu ca nu vor fi fiind capabili sa inteleaga cuvantul filozof, ci se vor fi temand de aceasta notiune, cumva.
Dar nici macar aceste mici prostioare nu au cum sa scuture imaginea perfecta pe care mi-a creat-o cartea - precum un Patronus bine conjurat viata mea pare mai placuta cumva numai din ideea ca undeva exista un copil cu ochii verzi care nici macar nu stie ca este un Vrajitor. Si cum orice copil este un mic magician, imi ramane numai sa gasesc Albus-ul vietii noastre de simpli 'muggles' (oamenii ne-magici), batranul cu barba lunga care pare sa aiba raspunsurile la toate intrebarile, desi nu ti le da mura-n gura.
27 august 2007
Toamna, bobocii si alte lamentari
Acum cateva zile am descoperit pe iarba din gradina o frunza. Ei, si ce mare minune o frunza? Nici o minune - singura problema e ca era galbioara... Si nu m-am putut abtine sa nu lalai 'A venit toamna', intrebandu-ma daca visez sau e chiar Nichita cel care a scris versurile (pana sa verific m-am auto-linistit ca numai Nichita putea vorbi de 'aripi ascutite pana la nori'). Iar ieri de dimineata, dupa ce am greblat cu pasiune o parte minuscula din aceeasi gradina, cand m-am uitat in urma mea... arata ca si cum nu greblasem: frunzele erau din nou vesele pe iarba, unele mai verzi, altele mai galbioare (deoarece artarul nostru nu e din cel Canadian, rosu ca focul), dar toate purtand pecetea inconfundabila a anotimpului care ne bate deja la usa.
Si m-am trezit intrebandu-ma oarecum retoric daca am avut aceasta 'teama' de toamna intotdeauna, oare? Si imi dau seama ca nu, au fost sigur ani intregi in viata in care am asteptat toamna cu nerabdarea si cu ingrijorarea cu care isi asteapta irlandezele barbatii pescari sa se intoarca de pe mare. Toamna a reprezentat pentru multi ani un inceput - inceputul unui nou an scolar. Nu stiu ce asteptam de la fiecare an, probabil sa treaca cu totii si sa fiu 'mare'. Sau poate nu asteptam ceva de la an, poate asteptam, pur si simplu inceputul anului cu dragostea aceea pura de inceput.
Acum toamna parca e plina de temeri - nu mai reprezinta inceputul ci sfarsitul; dupa ea stii sigur ca va veni iarna. Si ma uit la copil care se bucura de venirea toamnei din exact acelasi motiv (aduce cu ea siguranta iernii) si ma amuz de totalitatea diferentei dintre sentimentele noastre. El isi asteapta iarna cu bucuria si nerabdarea copilariei, viseaza la munti de zapada din care vom ciopli oameni si caprioare de zapada; Eu ma gandesc din nou la luni intregi de probleme cu nasul si imi este de ajuns ca sa ma infrigurez.
Nu, nu sunt pesimista - departe de mine ideea. Stiu ca va veni iarna si apoi din nou primavara si vara. Plus ca toamna in Ontario este un anotimp superb. Plus ca iarna vine Mos Craciun cel cu plete dalbe, cine poate uita mirosul de brad si rasina care ne va umple casele? Plus ca ar fi total inutil sa ma plang de ceva atat de definitiv precum venirea iernii. La urma urmelor, daca nu-mi convine, n-am decat sa ma transpun mai la sud, unde nu-i fulg de zapada, nu?
Asa ca incep sa ma gandesc la minunatele aventuri care ne asteapta in fiecare toamna - festivalul coastelor de saptamana viitoare in parcul din oras; ultimele calatorii la Marineland si prin diverse parcuri care se vor inchide in curand; posibilitatea revederii unor prieteni la Cicero, NY, la urmatorul Grand, in septembrie; o calatorie cu trenul prin padurile inrosite din Ontario; vizita anuala intr-un parc fermecator; Thanksgiving Day - o zi care pentru noi are un 'ceva' special (fiind poate singura sarbatoare nord-americana pe care am preluat-o cu in(de)finita dragoste).
Si, bineinteles, numararea bobocilor de saptamana viitoare :)
Dar pana la toamna mai e un pic (desi frigul noptii si roua diminetii parca spun altceva) si asteptam acum cu nerabdare sa ne revedem prietenii cei dragi, care ne-au lipsit toata vara.
Drum bun, dragilor! Sa veniti inapoi cu bine, noi va asteptam cu drag!
Si m-am trezit intrebandu-ma oarecum retoric daca am avut aceasta 'teama' de toamna intotdeauna, oare? Si imi dau seama ca nu, au fost sigur ani intregi in viata in care am asteptat toamna cu nerabdarea si cu ingrijorarea cu care isi asteapta irlandezele barbatii pescari sa se intoarca de pe mare. Toamna a reprezentat pentru multi ani un inceput - inceputul unui nou an scolar. Nu stiu ce asteptam de la fiecare an, probabil sa treaca cu totii si sa fiu 'mare'. Sau poate nu asteptam ceva de la an, poate asteptam, pur si simplu inceputul anului cu dragostea aceea pura de inceput.
Acum toamna parca e plina de temeri - nu mai reprezinta inceputul ci sfarsitul; dupa ea stii sigur ca va veni iarna. Si ma uit la copil care se bucura de venirea toamnei din exact acelasi motiv (aduce cu ea siguranta iernii) si ma amuz de totalitatea diferentei dintre sentimentele noastre. El isi asteapta iarna cu bucuria si nerabdarea copilariei, viseaza la munti de zapada din care vom ciopli oameni si caprioare de zapada; Eu ma gandesc din nou la luni intregi de probleme cu nasul si imi este de ajuns ca sa ma infrigurez.
Nu, nu sunt pesimista - departe de mine ideea. Stiu ca va veni iarna si apoi din nou primavara si vara. Plus ca toamna in Ontario este un anotimp superb. Plus ca iarna vine Mos Craciun cel cu plete dalbe, cine poate uita mirosul de brad si rasina care ne va umple casele? Plus ca ar fi total inutil sa ma plang de ceva atat de definitiv precum venirea iernii. La urma urmelor, daca nu-mi convine, n-am decat sa ma transpun mai la sud, unde nu-i fulg de zapada, nu?
Asa ca incep sa ma gandesc la minunatele aventuri care ne asteapta in fiecare toamna - festivalul coastelor de saptamana viitoare in parcul din oras; ultimele calatorii la Marineland si prin diverse parcuri care se vor inchide in curand; posibilitatea revederii unor prieteni la Cicero, NY, la urmatorul Grand, in septembrie; o calatorie cu trenul prin padurile inrosite din Ontario; vizita anuala intr-un parc fermecator; Thanksgiving Day - o zi care pentru noi are un 'ceva' special (fiind poate singura sarbatoare nord-americana pe care am preluat-o cu in(de)finita dragoste).
Si, bineinteles, numararea bobocilor de saptamana viitoare :)
Dar pana la toamna mai e un pic (desi frigul noptii si roua diminetii parca spun altceva) si asteptam acum cu nerabdare sa ne revedem prietenii cei dragi, care ne-au lipsit toata vara.
Drum bun, dragilor! Sa veniti inapoi cu bine, noi va asteptam cu drag!
16 august 2007
Observatii
- Sunt inca uimita de ce fel de individ o fi putut concepe un design atata de idiot la liftul din turnul (meu de fildes) in care lucrez. Apesi butonul sa mergi in jos si una din usi se deschide - deasupra clipeste vesela o lumina... rosie! Sa insemne asta ca liftul merge in sus? Sau poate merge in jos? Intrebi pe cei ce sunt deja in lift care este sensul si afli ca merge, intr-adevar, in jos. Si apoi te intrebi temator - de ce sa fie coborarea un semn rosu si urcarea verde? Este oare interzis sa cobori, sa-ti parasesti locul de munca? Sa se aprobe oare numai mersul la lucru (urcatul) si sa fie o dezaprobare atat de totala pentru plecatul de la lucru (coborarea)?
Uimirea mi se aprofundeaza cand imi dau seama ca nu e o lumina, ci sunt doua - pozitionate stanga / dreapta. Si apoi remarc ca din cele 6 lifturi din bloc cateva in loc de luminite viu colorate in interzisul rosu sau aprobatorul verde au, mult mai logic, un singur cerculet colorat, de data aceasta, in verde - daca vrei sa urci semicercul de sus se aprinde verde, daca vrei sa cobori - ati inteles ideea. Brusc te linistesti, poate nu toti dezaproba coborarea.
Mi-am adus aminte de prima experienta (cu multi ani in urma) in ale design-ului in care ni s-a cerut sa desenam schita unei case. Din veselia cu care pornisem sa creez ceea ce, in imaginatia mea, era o casa standard m-a oprit cea care preda seminarul: "si daca iti spun ca vreau o casa pentru o familie de girafe oarbe?!"
Hmm... Oare pentru ce familie de mamifere o fi fost creat liftul cu cele 2 cercuri asezate alaturi, luminand feeric rosu si verde? - Si inca nu m-am obisnuit nici cu usile de la birou. Mie logica imi spune ca atunci cand intri undeva - impingi usa; pentru ca atunci cand iesi sa o tragi catre / dupa tine (sa fie asta o reminiscenta a la Pacala?!). Asa functioneaza, cel putin, usile de la toate casele si birourile pe care le-am intalnit. Mai putin biroul curent unde pentru ca sa intri trebuie sa tragi cu forta, iar atunci cand iesi - te lasi cu greutate pe usa si o deschizi.
Sa fie asta antiteza liftului? Daca creatorul liftului vede ca o crima parasirea biroului sa fie usile o eliberare? Iesi usor si intri greu? Sa fie o urmare a vreunui studiu (platit cu milioanele de cine stie ce guvern) in care s-a descoperit ca omul are mai multa energie cand vine la lucru si mai putina cand pleaca? Si atunci sa-i imbunatatim existenta prin facilitarea deschiderii usilor atunci cand nu are prea multa energie?
Remarc in gandul meu ca m-am molipsit de la ideile deloc traznite ale lui R. Si ca si mie, ca si lui, mi-ar prinde excelent o pauza extinsa in campul muncii - probabil ca toti 5 (ei si noi) ne-am simti excelent haladuind munti si campii...
Wishful thinking :)
15 august 2007
Sf. Marie
E o zi de mare sarbatoare astazi pentru crestinii romani (si nu numai, sunt sigura) si din pacate nu am reusit sa ma dezmeticesc la timp sa mergem pana la biserica. Mi-ar fi placut, probabil ca n-ar fi fost mare aglomeratie si atunci e cel mai placut, cand poti sa te aduni cu gandurile tale in linistea interioara.
Din pacate vara nu prea mai ajungem la biserica, toate concursurile sunt duminica (unele sunt si sambata si duminica) - trapul probabil ca este o religie in sine pentru cei care practica acest sport. Copilul este cateodata nelinistit ca nu vom mai ajunge la biserica, cateodata este pur si simplu nerabdator sa mergem.
Dar ziua aceasta a Sfintei Marii a fost una deosebita pentru mine. Sedinta de azi a lamurit oarece semne de intrebare care planau asupra proiectului si probabil ca m-au linistit pe mine profund pentru prima oara in mult timp. In plus aseara Florin m-a anuntat super-vesel si fericit ca am primit niste puncte de 'All American' pentru concursul din mai, de la Cicero (cand am tras in baraj pentru proba de handicap). Nu multe, dar pentru un nou-venit in sport ca mine performanta in sine e naucitoare.
Asa ca am plecat catre club destul de bine dispusi - desi destul de tarziu. Si... am reusit miracolul - am spart 100 de talere din 100. N-am scapat nici unul (desi am ciobit cateva, mai ales catre sfarsit, de emotie). Culmea este ca, desi sunt super-fericita, am o senzatie ciudata, ca si cum n-as fi fost eu aceea, desi stiu ca eu am tras... e un fel de blur ciudat - mai ales pe ultimele 50 de talere. Primele 50 stiu sigur ca sunt ale mele, sunt muncite si pline de emotii. Dar ultimele 50 (care au fost, culmea, in handicap) - nici macar nu-mi aduc aminte cand au inceput si cand s-au terminat. Tehnic nu am tras 100 straight propriu-zis, taleristii se refera la un asemenea eveniment in concurs. Practic - ramane ideea si bucuria momentului.
Imi aduc in schimb aminte de linistea care s-a lasat pe bancute cand cei prezenti si-au dat seama ce se intampla. Si de linistea care m-a coplesit, pur si simplu. Ma intreb daca-mi voi aduce aminte in timp de emotiile si senzatiile momentului? Si cred ca da, dupa un an inca imi aduc aminte de senzatiile primului 25 straight, stiu exact cand s-a intamplat (chiar si cu cine eram in squad). Imi aduc aminte si de primul 25 straight din singles de acum un an si un pic - de atmosfera interesanta: eram la cabana, in nord si venisera prietenii in vizita; impreuna am plecat la un club din apropiere si am tras cateva runde. Dupa zile intregi de ploaie si frig era o zi caldutza, cu aerul acela clar de munte. Imi aduc si astazi aminte cum parea casa trapului foarte aproape, talerele foarte mari si incete si miscarile mele foarte exacte.
Si pare eretic sa leg Sfanta Sarbatoare a Nasterii Maicii Domnului de un moment atat de mirean... dar sper ca nu este... In orice caz, imi voi aduce aminte intotdeauna cu drag de acest detaliu din anul 2007!
Din pacate vara nu prea mai ajungem la biserica, toate concursurile sunt duminica (unele sunt si sambata si duminica) - trapul probabil ca este o religie in sine pentru cei care practica acest sport. Copilul este cateodata nelinistit ca nu vom mai ajunge la biserica, cateodata este pur si simplu nerabdator sa mergem.
Dar ziua aceasta a Sfintei Marii a fost una deosebita pentru mine. Sedinta de azi a lamurit oarece semne de intrebare care planau asupra proiectului si probabil ca m-au linistit pe mine profund pentru prima oara in mult timp. In plus aseara Florin m-a anuntat super-vesel si fericit ca am primit niste puncte de 'All American' pentru concursul din mai, de la Cicero (cand am tras in baraj pentru proba de handicap). Nu multe, dar pentru un nou-venit in sport ca mine performanta in sine e naucitoare.
Asa ca am plecat catre club destul de bine dispusi - desi destul de tarziu. Si... am reusit miracolul - am spart 100 de talere din 100. N-am scapat nici unul (desi am ciobit cateva, mai ales catre sfarsit, de emotie). Culmea este ca, desi sunt super-fericita, am o senzatie ciudata, ca si cum n-as fi fost eu aceea, desi stiu ca eu am tras... e un fel de blur ciudat - mai ales pe ultimele 50 de talere. Primele 50 stiu sigur ca sunt ale mele, sunt muncite si pline de emotii. Dar ultimele 50 (care au fost, culmea, in handicap) - nici macar nu-mi aduc aminte cand au inceput si cand s-au terminat. Tehnic nu am tras 100 straight propriu-zis, taleristii se refera la un asemenea eveniment in concurs. Practic - ramane ideea si bucuria momentului.
Imi aduc in schimb aminte de linistea care s-a lasat pe bancute cand cei prezenti si-au dat seama ce se intampla. Si de linistea care m-a coplesit, pur si simplu. Ma intreb daca-mi voi aduce aminte in timp de emotiile si senzatiile momentului? Si cred ca da, dupa un an inca imi aduc aminte de senzatiile primului 25 straight, stiu exact cand s-a intamplat (chiar si cu cine eram in squad). Imi aduc aminte si de primul 25 straight din singles de acum un an si un pic - de atmosfera interesanta: eram la cabana, in nord si venisera prietenii in vizita; impreuna am plecat la un club din apropiere si am tras cateva runde. Dupa zile intregi de ploaie si frig era o zi caldutza, cu aerul acela clar de munte. Imi aduc si astazi aminte cum parea casa trapului foarte aproape, talerele foarte mari si incete si miscarile mele foarte exacte.
Si pare eretic sa leg Sfanta Sarbatoare a Nasterii Maicii Domnului de un moment atat de mirean... dar sper ca nu este... In orice caz, imi voi aduce aminte intotdeauna cu drag de acest detaliu din anul 2007!
8 august 2007
Vara la tara
Cine nu-si aduce aminte de Toparceanu si a lui parodie, preluata muzical de Baniciu?
Vara aceasta am facut nenumarate descoperiri, care mai de care mai interesante - printre ele am redescoperit natura. Nu ca as fi pierdut-o, dar parca pierdusem placerea aceea simpla de a te bucura de bataia vantului; pierdusem sigur abilitatea de a admira firul ierbii cum creste. Poate din viteza in care ne traim vietile, poate din alte motive - cert este ca parca eram intr-un fel de amorteala emotionala. Cand mi-am revenit e greu de spus; cert este ca mi-am revenit :)
Si asa ajung la subiectul de astazi - locuinta noastra a devenit o cabana de vara sau de munte. De obicei lucrez cu muzica, dar de cate ori ies in curte mi-e mila sa dau drumul la muzica. E adevarat ca exista motoare de diverse undeva in apropiere, dar ciripitul pasarilor din pomii proprii sau cei invecinati e tulburator de frumos. Pe seara se trezesc si greierii (sau cosasii, niciodata nu am stiut sa-i diferentiez, deh...) si acum e un tril tare dragutz la noi in curte. Stau in leagan, tocmai am terminat documentul pentru lucru, admir cei 2 brazi argintii de vis-a-vis si ascult - Dumnezeu stie ce ascult. Nu sunt cardinalii, ei vin ceva mai tarziu si au un tril diferit.
Copilul sapa rime cu voiosie si a mai descoperit o crisalida, poate o va lasa in pace sa vedem daca chiar va iesi un fluture din ea. Vita de vie creste cu gratie pe peretele de la birou si trebuie sa-l conving pe acelasi copil sa lase strugurii pe vie, sa se mai coaca. Anul trecut am avut un ciorchine de strugure cu vreo 4-5 bobite, pe care le-am impartit voios cand s-au mai copt. Anul acesta sunt multi struguri, dar pe alocuri ii mai mananca si pasarile, probabil. Intre pasari si copil sper sa ramana cativa macar - sunt niste struguri rosii, cu coaja mai groasa si extrem de dulci. Si nici nu-mi mai pare rau ca nu am gradina de zarzavat - cu iepurasul nostru n-ar creste mai nimic :)
Si acum trebuie sa mergem sa spalam acelasi copil - care este non-stop afara, in pamant si mereu negru - mint, cu 2-3 zile in urma era colorat tot, decorase driveway-ul cu creta pastel; acum arata cam ca un viking - si-a pus 'funny weeds' la urechi (a smuls 2 din florile mele cu tot cu radacina) si funny weeds la urechi (a mai smuls 2 frunze)...
Iata ca incep sa revina pe la casele lor - au venit cardinalii. E timpul sa ne retragem si sa revenim in linistea noptii.
Vara aceasta am facut nenumarate descoperiri, care mai de care mai interesante - printre ele am redescoperit natura. Nu ca as fi pierdut-o, dar parca pierdusem placerea aceea simpla de a te bucura de bataia vantului; pierdusem sigur abilitatea de a admira firul ierbii cum creste. Poate din viteza in care ne traim vietile, poate din alte motive - cert este ca parca eram intr-un fel de amorteala emotionala. Cand mi-am revenit e greu de spus; cert este ca mi-am revenit :)
Si asa ajung la subiectul de astazi - locuinta noastra a devenit o cabana de vara sau de munte. De obicei lucrez cu muzica, dar de cate ori ies in curte mi-e mila sa dau drumul la muzica. E adevarat ca exista motoare de diverse undeva in apropiere, dar ciripitul pasarilor din pomii proprii sau cei invecinati e tulburator de frumos. Pe seara se trezesc si greierii (sau cosasii, niciodata nu am stiut sa-i diferentiez, deh...) si acum e un tril tare dragutz la noi in curte. Stau in leagan, tocmai am terminat documentul pentru lucru, admir cei 2 brazi argintii de vis-a-vis si ascult - Dumnezeu stie ce ascult. Nu sunt cardinalii, ei vin ceva mai tarziu si au un tril diferit.
Copilul sapa rime cu voiosie si a mai descoperit o crisalida, poate o va lasa in pace sa vedem daca chiar va iesi un fluture din ea. Vita de vie creste cu gratie pe peretele de la birou si trebuie sa-l conving pe acelasi copil sa lase strugurii pe vie, sa se mai coaca. Anul trecut am avut un ciorchine de strugure cu vreo 4-5 bobite, pe care le-am impartit voios cand s-au mai copt. Anul acesta sunt multi struguri, dar pe alocuri ii mai mananca si pasarile, probabil. Intre pasari si copil sper sa ramana cativa macar - sunt niste struguri rosii, cu coaja mai groasa si extrem de dulci. Si nici nu-mi mai pare rau ca nu am gradina de zarzavat - cu iepurasul nostru n-ar creste mai nimic :)
Si acum trebuie sa mergem sa spalam acelasi copil - care este non-stop afara, in pamant si mereu negru - mint, cu 2-3 zile in urma era colorat tot, decorase driveway-ul cu creta pastel; acum arata cam ca un viking - si-a pus 'funny weeds' la urechi (a smuls 2 din florile mele cu tot cu radacina) si funny weeds la urechi (a mai smuls 2 frunze)...
Iata ca incep sa revina pe la casele lor - au venit cardinalii. E timpul sa ne retragem si sa revenim in linistea noptii.
31 iulie 2007
The great outdoors
Cu cateva saptamani in urma, dupa un concurs, prietenul nostru F. a trecut pe la noi si, ca de obicei, ne-am asezat in curte la palavre. Palavrele cu el sunt intotdeauna cel putin umoristice - are tone de povesti interesante despre Italia natala, si nu intotdeauna deosebite de povestile auzite de pe la bunici despre natala noastra Romanie, bineinteles mult inainte de comunisti. Din vorba in vorba s-a intunecat si - parca am fi vazut o luminitza?! A disparut. Ba nu, a aparut si... clipeste?! Ne uitam amandoi dupa luminitza zburatoare si - intr-adevar - era un licurici.
Acum nu stiu multi copii crescuti la oras care sa fi vazut vreodata licurici - eu am avut fericirea sa vad cativa sus pe munti, in peregrinarile mele montaniarde din tinerete. Dar chiar si asa, timpurile in care haladuiam pe munte par atat de indepartate, incat vederea licuricilor a fost oricum o re-intalnire superba.
Stim acum (i-am pandit seri de-a randul) ca licuricii nostri vin undeva intre 9:30 si 10:00 seara. Niciodata inainte de 9:30 (este, probabil, mult prea multa lumina inca), niciodata dupa 10:00. Apare intai unul - clipici-clipici, clipici-clipici; zboara ireal de repede si este un exercitiu excelent pentru ochi sa-ti focusezi privirea in zona unde era si sa ghicesti cam pe unde va apare data viitoare. Prefera sa zboare prin paduricea din spatele casei, intre brazii si evergreen-ul de acolo. Dupa ce a verificat cum ca totul e in ordine apar si ceilalti licurici - nu multi, 2-3; intr-una din seri parca vor fi fost mai multi, dar cum sa-ti dai seama ca nu sunt doar 2-3 zburand repede din loc in loc? Clipesc feeric si urmarindu-i nu te mai indoiesti de existenta spiridusilor, esti absolut sigur ca el, licuriciul este, de fapt, un mic spiridus. Si cum sa ai indoieli cand luminita lui aurie se misca cu atata gratie prin aerul plin de farmecul noptii? Si esti deodata extrem de bogat - bogatiile tale sunt tot aurul zburand in noapte. Si te simti deodata extrem de multumit, poate chiar fericit - te-ai intors la o varsta unde totul, absolut totul este posibil.
Linistea noptii este din cand in cand intrerupta de cantecele cardinalilor sau a robinilor (nu le cunosc traducerea in romaneste, nici macar nu-s sigura ca va fi fiind o traducere). Si deodata auzi - fish-fish si simti mai mult o miscare in mijlocul curtii. Iepurasul s-a intors din peregrinarile lui cotidiene si rontaie voios cine stie ce floare. Am descoperit intr-o dimineata ca tot el este cel care imi decimeaza si florile din fata casei (le invinovatisem pe bietele veverite, desi nici ele nu-s tocmai nevinovate, sunt sigura). Cel mai mult si mai mult ii plac crinii - am cumparat niste minunatii de crini anul trecut, am cumparat si anul acesta - niste culori superbe, niste flori mari... care au rezistat cam o zi fiecare. Adica au mers in ritmul - dispare o floare pe zi. Au existat persoane care mi-au sugerat sa distrugem iepurasul, deoarece ne va distruge florile. Si nici pana in ziua de astazi nu inteleg de ce ar fi trebuit sa-l alungam cumva, cand iarna vine si aproape mananca morcovi din palma copilului. Care copil are impresia ca iepurasii, pasarile, animalele in general sunt ceva normal, care se gasesc acolo unde locuiesti - si care vrea acum sa 'cumparam' 2 caprioare; daca nu se poate caprioare (incearca in fiecare zi, doar-doar s-o ridica restrictia la caprioare), atunci macar un cal si o pisica; si daca e sa aleaga - atunci calul e preferatul lui.
Asa ca ne continuam convietuirea cu animalutele din curte si de pe strazi - cand si cand ratonul si familia lui trec sa ne viziteze si sa caute ceva de mancare; cand si cand (dar deja din ce in ce mai rar) o vulpitza trece strada alene in miez de noapte; cand si cand ceva pasari isi fac cuib la streasina (anul acesta am avut sub via de la streasina un cuib de turturele - au scos 2 serii de cate 2 pui si apoi au plecat... sper sa se intoarca la anul, deoarece nu le-am facut nici o poza, desi am tinut puii in mana de cateva ori: zburau haotic si cadeau din cuib); cand si cand ne viziteaza cate o pasare colibri, dar se duce repede sa caute alte gradini in care ocupantii vor fi sadit flori pentru ele (sa vedem la anul daca ii plac iepurasului la fel de mult ca crinii). Curtea noastra, desi nu foarte mare, e plina ochi de vietuitoare 'salbatice' si noi nu putem decat sa ne bucuram ca Philip nu ne va intreba daca ce vede pe camp este o oaie sau o vaca :)
Acum nu stiu multi copii crescuti la oras care sa fi vazut vreodata licurici - eu am avut fericirea sa vad cativa sus pe munti, in peregrinarile mele montaniarde din tinerete. Dar chiar si asa, timpurile in care haladuiam pe munte par atat de indepartate, incat vederea licuricilor a fost oricum o re-intalnire superba.
Stim acum (i-am pandit seri de-a randul) ca licuricii nostri vin undeva intre 9:30 si 10:00 seara. Niciodata inainte de 9:30 (este, probabil, mult prea multa lumina inca), niciodata dupa 10:00. Apare intai unul - clipici-clipici, clipici-clipici; zboara ireal de repede si este un exercitiu excelent pentru ochi sa-ti focusezi privirea in zona unde era si sa ghicesti cam pe unde va apare data viitoare. Prefera sa zboare prin paduricea din spatele casei, intre brazii si evergreen-ul de acolo. Dupa ce a verificat cum ca totul e in ordine apar si ceilalti licurici - nu multi, 2-3; intr-una din seri parca vor fi fost mai multi, dar cum sa-ti dai seama ca nu sunt doar 2-3 zburand repede din loc in loc? Clipesc feeric si urmarindu-i nu te mai indoiesti de existenta spiridusilor, esti absolut sigur ca el, licuriciul este, de fapt, un mic spiridus. Si cum sa ai indoieli cand luminita lui aurie se misca cu atata gratie prin aerul plin de farmecul noptii? Si esti deodata extrem de bogat - bogatiile tale sunt tot aurul zburand in noapte. Si te simti deodata extrem de multumit, poate chiar fericit - te-ai intors la o varsta unde totul, absolut totul este posibil.
Linistea noptii este din cand in cand intrerupta de cantecele cardinalilor sau a robinilor (nu le cunosc traducerea in romaneste, nici macar nu-s sigura ca va fi fiind o traducere). Si deodata auzi - fish-fish si simti mai mult o miscare in mijlocul curtii. Iepurasul s-a intors din peregrinarile lui cotidiene si rontaie voios cine stie ce floare. Am descoperit intr-o dimineata ca tot el este cel care imi decimeaza si florile din fata casei (le invinovatisem pe bietele veverite, desi nici ele nu-s tocmai nevinovate, sunt sigura). Cel mai mult si mai mult ii plac crinii - am cumparat niste minunatii de crini anul trecut, am cumparat si anul acesta - niste culori superbe, niste flori mari... care au rezistat cam o zi fiecare. Adica au mers in ritmul - dispare o floare pe zi. Au existat persoane care mi-au sugerat sa distrugem iepurasul, deoarece ne va distruge florile. Si nici pana in ziua de astazi nu inteleg de ce ar fi trebuit sa-l alungam cumva, cand iarna vine si aproape mananca morcovi din palma copilului. Care copil are impresia ca iepurasii, pasarile, animalele in general sunt ceva normal, care se gasesc acolo unde locuiesti - si care vrea acum sa 'cumparam' 2 caprioare; daca nu se poate caprioare (incearca in fiecare zi, doar-doar s-o ridica restrictia la caprioare), atunci macar un cal si o pisica; si daca e sa aleaga - atunci calul e preferatul lui.
Asa ca ne continuam convietuirea cu animalutele din curte si de pe strazi - cand si cand ratonul si familia lui trec sa ne viziteze si sa caute ceva de mancare; cand si cand (dar deja din ce in ce mai rar) o vulpitza trece strada alene in miez de noapte; cand si cand ceva pasari isi fac cuib la streasina (anul acesta am avut sub via de la streasina un cuib de turturele - au scos 2 serii de cate 2 pui si apoi au plecat... sper sa se intoarca la anul, deoarece nu le-am facut nici o poza, desi am tinut puii in mana de cateva ori: zburau haotic si cadeau din cuib); cand si cand ne viziteaza cate o pasare colibri, dar se duce repede sa caute alte gradini in care ocupantii vor fi sadit flori pentru ele (sa vedem la anul daca ii plac iepurasului la fel de mult ca crinii). Curtea noastra, desi nu foarte mare, e plina ochi de vietuitoare 'salbatice' si noi nu putem decat sa ne bucuram ca Philip nu ne va intreba daca ce vede pe camp este o oaie sau o vaca :)
24 iulie 2007
Norisorul roz
Duminica am avut ocazia sa privesc cerul (si un pic si viata) prin niste lentile speciale. Facute pentru a scoate in evidenta rosul din talere, estompand restul de culori, lentilele dau o nuanta rozalie mediului inconjurator si nu poti decat sa zambesti cand te uiti imprejur. Asta pana cand am privit cerul - de un albastru sublim si cu o multitudine de nori alburii. Mai putin 2 dintre ei: un norisor turcoise si un norisor roz. Nu stiu daca ati vazut vreodata un nor roz sau unul albastru - si nu vorbesc aici de filme futuriste sau picturi abstracte. E vorba de un norishor albastru in multitudinea de nori albi, normali. Si un altul roz, un pic mai la stanga...
Senzatia este speciala - probabil ca mi-am re-afisat zambetul meu tamp, de totala relaxare si urmaresc norishorii (cand nu urmaresc talerele) cu atentie. Isi schimba culorile, probabil ca vantul ii imprastie usor - acum unul a devenit verzuliu, celalalt usor portocaliu. E o adevarata simfonie de culori si e minunat sa-i urmaresti. Curiozitatea stiintifica s-a trezit si ea si ma intreb ce face oare ca numai acesti 2 nori sa aiba culori atat de feerice. Imi dau seama ca nu vor rezista prea mult, vantul bate din toate directiile si norii isi schimba formele non-stop - cei doi norishori ai mei sunt acum aproape invizibili.
Chiar dupa ce dispar in albastrul cerului norishorii mei color ma ajuta sa-mi aduc aminte sa ma bucur de clipa prezenta si pentru o dupa-amiaza chiar reusesc sa imi imersez fiinta in prezent si sa am fun cu talerele noastre.
Nota [June 08/2008] - Nu-mi dau seama daca fenomenul era vizibil in mod normal sau a fost numai o proiectie a creierului meu incalzit. Cert este ca a fost o zi in care (acum imi dau seama) am castigat primul meu 'pas inapoi' la handicap. Poate are vreo legatura cu rozul si turqiuoise-ul norisorilor... sau poate nu...
Senzatia este speciala - probabil ca mi-am re-afisat zambetul meu tamp, de totala relaxare si urmaresc norishorii (cand nu urmaresc talerele) cu atentie. Isi schimba culorile, probabil ca vantul ii imprastie usor - acum unul a devenit verzuliu, celalalt usor portocaliu. E o adevarata simfonie de culori si e minunat sa-i urmaresti. Curiozitatea stiintifica s-a trezit si ea si ma intreb ce face oare ca numai acesti 2 nori sa aiba culori atat de feerice. Imi dau seama ca nu vor rezista prea mult, vantul bate din toate directiile si norii isi schimba formele non-stop - cei doi norishori ai mei sunt acum aproape invizibili.
Chiar dupa ce dispar in albastrul cerului norishorii mei color ma ajuta sa-mi aduc aminte sa ma bucur de clipa prezenta si pentru o dupa-amiaza chiar reusesc sa imi imersez fiinta in prezent si sa am fun cu talerele noastre.
Nota [June 08/2008] - Nu-mi dau seama daca fenomenul era vizibil in mod normal sau a fost numai o proiectie a creierului meu incalzit. Cert este ca a fost o zi in care (acum imi dau seama) am castigat primul meu 'pas inapoi' la handicap. Poate are vreo legatura cu rozul si turqiuoise-ul norisorilor... sau poate nu...
22 iulie 2007
Treasure hunting
Imi reamintesc intr-o dupa-amiaza placuta ca viata vazuta de un copil este mult diferita de viata vazuta de adulti. Am plecat cu totii intr-o aventura pe biciclete - copilul pe un fel de tandem cu tatal lui, eu in spatele lor. Aventura noastra incepe in parcul unde raul Niagara se varsa in lacul Ontario, in Niagara on the Lake - un orasel pe care noi il iubim nefiresc de mult. Oraselul imi aduce invariabil aminte de Busteni - nu, nu are muntii cei dragi, dar stradutzele si oamenii si atmosfera turistica ma duc intotdeauna cu gandul la poalele Bucegilor. Iar magazinutzul din Niagara-on-the-Lake in care se vinde / cumpara ciocolata si inghetata este legat in memoria mea de vestita bragarie din Busteni (de care imi e un dor nesfarsit, desi stiu ca nu mai exista).
Ne cataram pe biciclete si incercam sa gasim pista pentru biciclisti - intr-o
parcare mai mare aflam un centru pentru vizitatori; doamna dragutza dinautru raspunde zambind si intinzandu-mi automat o harta ca pista o vom gasi chiar la capatul parcarii - asa este, acolo se afla. O luam usurel la plimbare catre cascada - suntem constienti ca nu vom ajunge pana acolo, dar, ca intotdeauna - destinatia este mai putin importanta; calatoria, in schimb - foarte.
Barbatii mei pedaleaza constiincios - pentru prima data eu prind viteza mai mare
decat Florin, asa ca enjoy momentul cat este posibil, nu va dura mult :) Ziua este superba, drumul serpuieste alene pe marginea raului; trecem podete de lemn, prin parculetze verzi, prin padurici in care s-ar auzi si pasarile daca nu ar fi muzica de la boxele 'turisitilor' atat de tare, pe langa casele superbe si vinotecile locului. Ne oprim la o bancutza - popas de odihna, de reincarcat energiile; imi dau seama ca baietelul nostru munceste serios acolo pe bicicleta, deoarece se repede in fructe precum un Robinson Crusoe si primele cateva minute nu se aude decat un fel de mormait printre inghititurile rapide; reuseste intr-un final sa formeze cuvinte coerente si sa ne povesteasca ceva cu Bambi si Faline. Este din nou in faza Bambi - si ma intreb daca aceste faze vin si revin de mai multe ori. A avut faza Bambi prin toamna - urmarea non-stop filmele la televizor, nu vroia sa-i citesc nimic altceva decat Bambi, vorbea non-stop de caprioare. Acum a mai adaugat un spin - exista Bambi si Faline ceilalti 2 pets imaginari, de care are grija, pe care ii striga si ii cauta non-stop, le da de mancare, ii culca... Reusim sa-l recuperam pe Bambi din rau, evident ca este tot ud si ne stropeste bine :)
Ne urmam drumul si la un moment dat Florin declara ca am avut suficient, eu as mai merge, dar e drept ca nu trag 18 kg in spate, asa ca dupa un popas pe marginea drumului, la umbra, facem cale intoarsa. In apropiere de Fort George ne oprim din nou sa cautam o comoara - unul din geocache points.
Copilul merge mandru ca GPS-ul
in mana, strigand tare: 6 m, 5 m, 3 m... am ajuns! Am ajuns in mijlocul unei poienitze, la baza unei scorburi si copilul este mirat - unde este comoara? Il pun sa dea niste lemne la o parte si... surpriza! un borcan cu 'comoara' - o deschidem repede-repede; este fascinant sa urmaresti emotiile copilului, pictate toate pe fata lui tanara - este curios, un pic cautios, si un pic dezamagit (desi nu acesta este neaparat cuvantul potrivit) - probabil ca se astepta fie la jucarii adevarate, fie la masinutze, fie macar niste bani, acolo, ca o adevarata comoara, nu? In inocenta lui trece in revista toate 'comorile' din ascunzatoare si, surprinzator, nu doreste sa ia nimic. Doar sa o punem la loc si sa mergem mai departe, sa mai gasim comori! Ma pregatisem eu cu inca vreo 2, dar nu mi-am dat seama si sunt amandoua pe malul american, deci nici o sansa. Ne propunem (noi parintii) sa repetam aventura si sa incercam sa cautam comori cat mai des.
Si asa ajungem la concluzia ca viata vazuta prin ochii de copil e - daca nu mai simpla, atunci in mod sigur mai frumoasa si mai plina de aventuri. O bicicleta si un borcan cu dragalashenii si copilul nostru se imagineaza pirat pe o corabie plina de capriori. Frumusetea este ca si noi ne simtim la fel de pirati si la fel de tineri ca el.
Ne cataram pe biciclete si incercam sa gasim pista pentru biciclisti - intr-o
parcare mai mare aflam un centru pentru vizitatori; doamna dragutza dinautru raspunde zambind si intinzandu-mi automat o harta ca pista o vom gasi chiar la capatul parcarii - asa este, acolo se afla. O luam usurel la plimbare catre cascada - suntem constienti ca nu vom ajunge pana acolo, dar, ca intotdeauna - destinatia este mai putin importanta; calatoria, in schimb - foarte.Barbatii mei pedaleaza constiincios - pentru prima data eu prind viteza mai mare
decat Florin, asa ca enjoy momentul cat este posibil, nu va dura mult :) Ziua este superba, drumul serpuieste alene pe marginea raului; trecem podete de lemn, prin parculetze verzi, prin padurici in care s-ar auzi si pasarile daca nu ar fi muzica de la boxele 'turisitilor' atat de tare, pe langa casele superbe si vinotecile locului. Ne oprim la o bancutza - popas de odihna, de reincarcat energiile; imi dau seama ca baietelul nostru munceste serios acolo pe bicicleta, deoarece se repede in fructe precum un Robinson Crusoe si primele cateva minute nu se aude decat un fel de mormait printre inghititurile rapide; reuseste intr-un final sa formeze cuvinte coerente si sa ne povesteasca ceva cu Bambi si Faline. Este din nou in faza Bambi - si ma intreb daca aceste faze vin si revin de mai multe ori. A avut faza Bambi prin toamna - urmarea non-stop filmele la televizor, nu vroia sa-i citesc nimic altceva decat Bambi, vorbea non-stop de caprioare. Acum a mai adaugat un spin - exista Bambi si Faline ceilalti 2 pets imaginari, de care are grija, pe care ii striga si ii cauta non-stop, le da de mancare, ii culca... Reusim sa-l recuperam pe Bambi din rau, evident ca este tot ud si ne stropeste bine :) Ne urmam drumul si la un moment dat Florin declara ca am avut suficient, eu as mai merge, dar e drept ca nu trag 18 kg in spate, asa ca dupa un popas pe marginea drumului, la umbra, facem cale intoarsa. In apropiere de Fort George ne oprim din nou sa cautam o comoara - unul din geocache points.
Copilul merge mandru ca GPS-ul in mana, strigand tare: 6 m, 5 m, 3 m... am ajuns! Am ajuns in mijlocul unei poienitze, la baza unei scorburi si copilul este mirat - unde este comoara? Il pun sa dea niste lemne la o parte si... surpriza! un borcan cu 'comoara' - o deschidem repede-repede; este fascinant sa urmaresti emotiile copilului, pictate toate pe fata lui tanara - este curios, un pic cautios, si un pic dezamagit (desi nu acesta este neaparat cuvantul potrivit) - probabil ca se astepta fie la jucarii adevarate, fie la masinutze, fie macar niste bani, acolo, ca o adevarata comoara, nu? In inocenta lui trece in revista toate 'comorile' din ascunzatoare si, surprinzator, nu doreste sa ia nimic. Doar sa o punem la loc si sa mergem mai departe, sa mai gasim comori! Ma pregatisem eu cu inca vreo 2, dar nu mi-am dat seama si sunt amandoua pe malul american, deci nici o sansa. Ne propunem (noi parintii) sa repetam aventura si sa incercam sa cautam comori cat mai des.
Si asa ajungem la concluzia ca viata vazuta prin ochii de copil e - daca nu mai simpla, atunci in mod sigur mai frumoasa si mai plina de aventuri. O bicicleta si un borcan cu dragalashenii si copilul nostru se imagineaza pirat pe o corabie plina de capriori. Frumusetea este ca si noi ne simtim la fel de pirati si la fel de tineri ca el.
17 iulie 2007
Aniversare
July 15, 2007
Pare incredibil ca acum 10 ani puneam piciorul (cam temator) pe pamantul primitor al Canadei. Ma uit in urma si ma intreb cum ma vedeam atunci peste 10 ani si-mi dau seama ca mi-a fost teama sa ma proiectez in viitor sau sa-mi fac planuri.
Nu-mi aduc aminte mare lucru din calatoria peste ocean - singurele amintiri sunt zpaceala din aeroport, la plecare; teama ca am fi pierdut-o pe Brenda in Amsterdam (si amabilitatea tuturor celor ce lucrau acolo, cautand-o din walkie-talkie in walkie-talkie pana au putut sa ne asigure ca este, a fost mutata din avionul de la Bucuresti in cel catre Toronto); amabilitatea dragutzei vamese, care si-a varsat sticla de apa in vasul aceleiasi biete Brenda (total deshidratata dupa peste 14 ore de drum); ceva nori peste ocean; si apoi atmosfera total irespirabila cand s-au deschis usile aeroportului catre exterior. Probabil ca asta este cea mai vie amintire, cea mai clara: senzatia ca respir apa. Nu-mi aduc aminte fetze de oameni (imi aduc aminte de prietenii nostri, care ne asteptau, bineinteles): ofiteri de imigratie, vamesi, nimic - totul este un blur. Nu, neadaugat de patina timpului, n-am pastrat niciodata aceste amintiri, le-am discardat in momentul in care au incercat sa se creeze. Imi aduc aminte de drumul catre casa prietenilor - de fapt de luminile din downtown. Si de balconul de la etajul 16, de unde puteam cuprinde toata zona (de altfel foarte frumoasa).
Nu-mi aduc aminte nici macar ce gust avea Camel-ul pe care il fumam cu disperarea celui ce stie ca trebuie sa se lase, doar de fumul alburiu cu care i-am inconjurat pe bietii oameni (amandoi nefumatori) in acelasi balcon. Si nu pot pentru nimic in lume sa-mi aduc aminte ce gandeam - exista posibilitatea sa nu fi gandit nimic. Stiu ca eram incantata de cum arata locurile: veniti din marginea oarecum curata a Bucurestiului, middletown Toronto pare o feerie. Daca aveam ceva visuri, nu mai stiu. Daca aveam ceva sperante, nici asta nu stiu. Tin minte teroarea parca fara de sfarsit de la iesirea din aeroport, dar o putem pune pe seama aerului. Si oricum am alungat-o chiar a doua zi, in plimbarea minunata pe Yonge.
In afara de aerul irespirabil al Torontoului in mijlocul lui Iulie asta este prima mea amintire despre Canada: plimbarea de a doua zi de la apartamentul prietenilor (Yonge cu Davisville) pana la lac. Stiu ca ne-am oprit la banca si aproape vis-a-vis la unul din birourile de HR, ca sa depunem actele pentru SIN. Si imi aduc aminte de aproape fiecare magazinutz, fiecare parculetz, fiecare om intalnit in plimbarea noastra catre lac. Nu realizasem cat de lung va fi drumul si ne-am oprit adeseori ca sa ne odihnim, dar ne-am continuat voiosi drumul canicular. Era un fel de noua Odisee, trecerea peste ocean parca nu era suficienta pana nu 'atingeam' lacul. Lacul despre care Florin imi spusese in Romania ca e mare cat... marea, o sa fie ca pe litoral - si astazi ii aduc aminte cum m-a 'amagit' el pe mine cu speranta unui litoral care sa devina "acasa" noastra. Imi aduc aminte cum drumul catre lac mi s-a parut superb si cumva imaculat. Si cum apropierea de downtown m-a facut sa raman la propriu cu gura cascata - primele high-rises de la Bloor cu Yonge au fost, practic, primele high-rises din viata mea. Nici macar zona (acum o consider) cel putin ciudata dintre Bloor si Dundas, cu 'Sam, the record man', cu tonele de magazine de flestecutze pentru turisti, cu magazinele pentru adulti (si cele cateva baruri de noapte), cu toata coloratura specifica zonei - nici macar ea nu a reusit sa diminueze farmecul pe care i l-am acordat Toronto-ului (si automat Canadei). Si culmea este ca astazi, dupa 10 ani in care am avut si timp si ocazia sa descopar si locurile nu atat de fermecatoare in urbanistica si sistemul social, economic, politic al orasului (provinciei, tarii) - farmecul initial inca nu s-a estompat.
Desi nu am multe amintiri din acest inceput sunt inca la fel de multumita ca la putin timp dupa aterizare. Desi nu stiu daca sperantele mi s-au implinit, stiu ca am implinit diverse la care nici nu puteam sa visez, deoarece nu stiam ca se poate (sau stiam, dar nu credeam sa fie posibil pentru mine). Desi nici astazi nu-mi fac planuri si visuri (am invatat de mult ca nefacandu-le in mod sigur n-ai cum sa fi dezamagit; poate o atitudine lasa, dar... mai putin stresanta), gasesc o cale sa implinesc din cand in cand cate ceva. Si ma gasesc 10 ani dupa (a cata oare) dezradacinare ca iubesc pamanutul ales pentru aceasta re-plantare, cu toate bunele si relele lui, ca m-am regasit in societatea de aici ca si cum as fi fost educata sa ma gasesc in ea (cu tonele de tare aduse din societatea inchisa in care, totusi, am crescut) si ma bucur. Simpla integrare este, poate, cea mai mare implinire, cel putin in domeniul social, economic.
Si sa nu intrebati cum am petrecut ziua de 15 Iulie - tinand cont ca a fost duminica...
Pare incredibil ca acum 10 ani puneam piciorul (cam temator) pe pamantul primitor al Canadei. Ma uit in urma si ma intreb cum ma vedeam atunci peste 10 ani si-mi dau seama ca mi-a fost teama sa ma proiectez in viitor sau sa-mi fac planuri.
Nu-mi aduc aminte mare lucru din calatoria peste ocean - singurele amintiri sunt zpaceala din aeroport, la plecare; teama ca am fi pierdut-o pe Brenda in Amsterdam (si amabilitatea tuturor celor ce lucrau acolo, cautand-o din walkie-talkie in walkie-talkie pana au putut sa ne asigure ca este, a fost mutata din avionul de la Bucuresti in cel catre Toronto); amabilitatea dragutzei vamese, care si-a varsat sticla de apa in vasul aceleiasi biete Brenda (total deshidratata dupa peste 14 ore de drum); ceva nori peste ocean; si apoi atmosfera total irespirabila cand s-au deschis usile aeroportului catre exterior. Probabil ca asta este cea mai vie amintire, cea mai clara: senzatia ca respir apa. Nu-mi aduc aminte fetze de oameni (imi aduc aminte de prietenii nostri, care ne asteptau, bineinteles): ofiteri de imigratie, vamesi, nimic - totul este un blur. Nu, neadaugat de patina timpului, n-am pastrat niciodata aceste amintiri, le-am discardat in momentul in care au incercat sa se creeze. Imi aduc aminte de drumul catre casa prietenilor - de fapt de luminile din downtown. Si de balconul de la etajul 16, de unde puteam cuprinde toata zona (de altfel foarte frumoasa).
Nu-mi aduc aminte nici macar ce gust avea Camel-ul pe care il fumam cu disperarea celui ce stie ca trebuie sa se lase, doar de fumul alburiu cu care i-am inconjurat pe bietii oameni (amandoi nefumatori) in acelasi balcon. Si nu pot pentru nimic in lume sa-mi aduc aminte ce gandeam - exista posibilitatea sa nu fi gandit nimic. Stiu ca eram incantata de cum arata locurile: veniti din marginea oarecum curata a Bucurestiului, middletown Toronto pare o feerie. Daca aveam ceva visuri, nu mai stiu. Daca aveam ceva sperante, nici asta nu stiu. Tin minte teroarea parca fara de sfarsit de la iesirea din aeroport, dar o putem pune pe seama aerului. Si oricum am alungat-o chiar a doua zi, in plimbarea minunata pe Yonge.
In afara de aerul irespirabil al Torontoului in mijlocul lui Iulie asta este prima mea amintire despre Canada: plimbarea de a doua zi de la apartamentul prietenilor (Yonge cu Davisville) pana la lac. Stiu ca ne-am oprit la banca si aproape vis-a-vis la unul din birourile de HR, ca sa depunem actele pentru SIN. Si imi aduc aminte de aproape fiecare magazinutz, fiecare parculetz, fiecare om intalnit in plimbarea noastra catre lac. Nu realizasem cat de lung va fi drumul si ne-am oprit adeseori ca sa ne odihnim, dar ne-am continuat voiosi drumul canicular. Era un fel de noua Odisee, trecerea peste ocean parca nu era suficienta pana nu 'atingeam' lacul. Lacul despre care Florin imi spusese in Romania ca e mare cat... marea, o sa fie ca pe litoral - si astazi ii aduc aminte cum m-a 'amagit' el pe mine cu speranta unui litoral care sa devina "acasa" noastra. Imi aduc aminte cum drumul catre lac mi s-a parut superb si cumva imaculat. Si cum apropierea de downtown m-a facut sa raman la propriu cu gura cascata - primele high-rises de la Bloor cu Yonge au fost, practic, primele high-rises din viata mea. Nici macar zona (acum o consider) cel putin ciudata dintre Bloor si Dundas, cu 'Sam, the record man', cu tonele de magazine de flestecutze pentru turisti, cu magazinele pentru adulti (si cele cateva baruri de noapte), cu toata coloratura specifica zonei - nici macar ea nu a reusit sa diminueze farmecul pe care i l-am acordat Toronto-ului (si automat Canadei). Si culmea este ca astazi, dupa 10 ani in care am avut si timp si ocazia sa descopar si locurile nu atat de fermecatoare in urbanistica si sistemul social, economic, politic al orasului (provinciei, tarii) - farmecul initial inca nu s-a estompat.
Desi nu am multe amintiri din acest inceput sunt inca la fel de multumita ca la putin timp dupa aterizare. Desi nu stiu daca sperantele mi s-au implinit, stiu ca am implinit diverse la care nici nu puteam sa visez, deoarece nu stiam ca se poate (sau stiam, dar nu credeam sa fie posibil pentru mine). Desi nici astazi nu-mi fac planuri si visuri (am invatat de mult ca nefacandu-le in mod sigur n-ai cum sa fi dezamagit; poate o atitudine lasa, dar... mai putin stresanta), gasesc o cale sa implinesc din cand in cand cate ceva. Si ma gasesc 10 ani dupa (a cata oare) dezradacinare ca iubesc pamanutul ales pentru aceasta re-plantare, cu toate bunele si relele lui, ca m-am regasit in societatea de aici ca si cum as fi fost educata sa ma gasesc in ea (cu tonele de tare aduse din societatea inchisa in care, totusi, am crescut) si ma bucur. Simpla integrare este, poate, cea mai mare implinire, cel putin in domeniul social, economic.
Si sa nu intrebati cum am petrecut ziua de 15 Iulie - tinand cont ca a fost duminica...
14 iunie 2007
Ultima zi de scoala
M-am simitit astazi transpusa intr-o lume veche si mult deosebita - a scolarului inainte de vacanta de vara. Incercam sa-mi aduc aminte daca emotiile mele scolaresti erau la fel de puternice atunci precum sunt acum emotiile adultului parinte.
Am crezut ca va fi o zi usoara, nu mult deosebita - dar m-am inselat profund. N-au fost lacrimile si tristetile de anul trecut, ale copiilor. Dar au fost lacrimile si emotiile celor mari, parinti si profesoara. Au fost cunostinta dura ca anul ce va veni va fi mult diferit - copiii se vor fi imprastiat la multe scoli, invatatoarea va fi plecat si ea la o alta scoala. A fost durerea surda a unui sfarsit care, indiferent de noul inceput din toamna, este un sfarsit parca fara continuitate. Stiam ca ma atasasem de scoala si comunitatea din scoala lui, dar nu realizasem cat era de profund atatsamentul meu. Si printre tristetile mele incerc sa-mi aduc aminte daca voi fi fost la fel de trista vreodata in copilaria mea. Probabil ca la trecerea dintre scoala generala si liceu.
Fac parte dintr-o generatie (nu pot s-o categorisesc ca marunta sau majoritara, imi lipsesc total numerele necesare) care si-a petrecut primii 8 ani de scoala in aceeasi cladire, cu mai mult sau mai putin aceiasi profesori. Ca multi altii am avut o invatatoare primii 4 ani, un diriginte urmatorii 4. O constanta a vietii academice timpurii, o constanta relativ buna in cazul meu. Pana la facultatea viata mea s-a petrecut relativ in acelasi spatiu - chiar si in liceu clasa ne-a fost aceeasi pentru fiecare 2 ani. Poate de aici provine si aversiunea mea fata de schimbari bruste, in care ai sentimentul ca pierzi controlul asupra situatiei.
Ma intreb cum va evolua bucatica aceasta de om (fiul nostru) in spatiul academic canadian. Unde fiecare an vine cu schimbari - noi profesori, noi spatii, probabil si noi colegi. Il va speria la aceasta varsta? Sau ii va insufla o bucurie a schimbarii care mie imi lipseste (desi nu sunt convinsa ca o regret)? Nu stiu daca sa ma bucur pentru ca va avea parte de un alt sistem decat al parintilor lui sau nu. Probabil ca e si prematur pentru spaime sau bucurii, de altfel.
Deocamdata omuletul pare multumit ca este in vacanta, desi vorbeste cu drag de ziua in care se va intoarce la scoala si va fi in clasa noii invatatoare. Stiu ca va avea cativa din fostii colegi in clasa (nu multi) si stiu ca m-as fi bucurat sa aiba cativa mai multi, dar este clar ca nu e alegerea mea.
Asa ca imi raman numai mie nostalgiile ultimei zile de scoala, emotiile plecarii dintr-un spatiu cunoscut intr-un spatiu - din nou - necunoscut, desi oarecum familiar. Imi raman mie lacrimile unui capitol incheiat acum, aici - si ma simt ca atunci cand o carte buna se termina irevocabil si tot ce pot face este sa o pun in raft cu notiunea ca intr-o zi o voi reciti, dar si cand o voi reciti stiu ca se va termina irevocabil. Si desi pare ciudat, acest sfarsit de capitol doare. Incerc sa-mi aduc aminte daca am fost vreodata insotita de mama mea in ultima zi de scoala (stiu sigur ca m-a insotit cel putin in prima zi, de clasa intai) si ma intreb daca emotiile ei vor fi trecut pragul propriu (de profesoara) si vor fi ajuns vreodata in pragul emotiilor mele.
Si nu pot decat sa spun precum francezii: "Le Roi Est Mort, Vive Le Roi!" si sa sper ca anul ce va incepe in numai cateva luni va fi la fel de bun ca ultimii doi, daca nu si mai bun :)
Am crezut ca va fi o zi usoara, nu mult deosebita - dar m-am inselat profund. N-au fost lacrimile si tristetile de anul trecut, ale copiilor. Dar au fost lacrimile si emotiile celor mari, parinti si profesoara. Au fost cunostinta dura ca anul ce va veni va fi mult diferit - copiii se vor fi imprastiat la multe scoli, invatatoarea va fi plecat si ea la o alta scoala. A fost durerea surda a unui sfarsit care, indiferent de noul inceput din toamna, este un sfarsit parca fara continuitate. Stiam ca ma atasasem de scoala si comunitatea din scoala lui, dar nu realizasem cat era de profund atatsamentul meu. Si printre tristetile mele incerc sa-mi aduc aminte daca voi fi fost la fel de trista vreodata in copilaria mea. Probabil ca la trecerea dintre scoala generala si liceu.
Fac parte dintr-o generatie (nu pot s-o categorisesc ca marunta sau majoritara, imi lipsesc total numerele necesare) care si-a petrecut primii 8 ani de scoala in aceeasi cladire, cu mai mult sau mai putin aceiasi profesori. Ca multi altii am avut o invatatoare primii 4 ani, un diriginte urmatorii 4. O constanta a vietii academice timpurii, o constanta relativ buna in cazul meu. Pana la facultatea viata mea s-a petrecut relativ in acelasi spatiu - chiar si in liceu clasa ne-a fost aceeasi pentru fiecare 2 ani. Poate de aici provine si aversiunea mea fata de schimbari bruste, in care ai sentimentul ca pierzi controlul asupra situatiei.
Ma intreb cum va evolua bucatica aceasta de om (fiul nostru) in spatiul academic canadian. Unde fiecare an vine cu schimbari - noi profesori, noi spatii, probabil si noi colegi. Il va speria la aceasta varsta? Sau ii va insufla o bucurie a schimbarii care mie imi lipseste (desi nu sunt convinsa ca o regret)? Nu stiu daca sa ma bucur pentru ca va avea parte de un alt sistem decat al parintilor lui sau nu. Probabil ca e si prematur pentru spaime sau bucurii, de altfel.
Deocamdata omuletul pare multumit ca este in vacanta, desi vorbeste cu drag de ziua in care se va intoarce la scoala si va fi in clasa noii invatatoare. Stiu ca va avea cativa din fostii colegi in clasa (nu multi) si stiu ca m-as fi bucurat sa aiba cativa mai multi, dar este clar ca nu e alegerea mea.
Asa ca imi raman numai mie nostalgiile ultimei zile de scoala, emotiile plecarii dintr-un spatiu cunoscut intr-un spatiu - din nou - necunoscut, desi oarecum familiar. Imi raman mie lacrimile unui capitol incheiat acum, aici - si ma simt ca atunci cand o carte buna se termina irevocabil si tot ce pot face este sa o pun in raft cu notiunea ca intr-o zi o voi reciti, dar si cand o voi reciti stiu ca se va termina irevocabil. Si desi pare ciudat, acest sfarsit de capitol doare. Incerc sa-mi aduc aminte daca am fost vreodata insotita de mama mea in ultima zi de scoala (stiu sigur ca m-a insotit cel putin in prima zi, de clasa intai) si ma intreb daca emotiile ei vor fi trecut pragul propriu (de profesoara) si vor fi ajuns vreodata in pragul emotiilor mele.
Si nu pot decat sa spun precum francezii: "Le Roi Est Mort, Vive Le Roi!" si sa sper ca anul ce va incepe in numai cateva luni va fi la fel de bun ca ultimii doi, daca nu si mai bun :)
5 iunie 2007
Cartografie
Imi propusesem sa salvez o harta a intregii calatorii, dar bineinteles ca memoria m-a inselat si m-a cam parasit :)
Iata aici drumul lung al intregii vacante (minus drumurile scurte):
Vacanta 2007 - Harta
Iata aici drumul lung al intregii vacante (minus drumurile scurte):
Vacanta 2007 - Harta
4 iunie 2007
Fragmente de ganduri
Citesc in sfarsit o carticica mai serioasa - am imprumutat un brat intreg de Humanitas si asemanatoare de la L. Chiar mai simteam nevoia de un cuvant neaos, romanesc, inteligent. Ma scufund cu veneratie in 'Jurnalul de la Tescani' al lui Plesu. Intotdeauna am avut un respect profund fata de Plesu, si respectul nu face altceva decat sa creasca cu fiecare cuvintel pe care-l inregistrez. Va trebui sa o rog pe L. sa peregrineze prin librariile de departe, sa-mi caute ceva similar, imi dau seama ca ador cartile de acest gen: recitesc oricand cu drag si cu bucuria descoperirii unor interpretari noi jurnalul filozofic al lui Noica, sau jurnalul de la Paltinis, sau scrierile atat de complexe si interesante ale lui Steinhard.
Un fragment din gandurile lui Plesu ma face sa gandesc dincolo de aburii unei dimineti ploioase. Compara ciupercile otravitoare cu cele comestibile si ajung odata cu cuvantul scris la o intrebare ciudata - sa fie 'accept raul, dar nu uratenia' o regula? Si cum Plesu concluzioneaza ca nu exista perfectiune, trebuie cumva sa 'alegi' intre frumusete (exterioara) si bine (interior) ca virtuti - ma intreb tulburata daca intra-devar nu exista frumusete exterioara si frumusete interioara in acelasi pachet. Gandul nu este prea comod si il dau la o parte ca fiind o exagerare - poate va fi fiind o alta virtute care lipseste. Asta neinsemnand ca pretuiesc frumusetea exterioara mai mult decat cea interioara - imi dau seama ca Plesu vorbeste de perfectiuni aici... si-mi dau seama subit ca nu am vazut nici o ciuperca otravitoare in natura, numai in poze. Poate ca nu mi-am purtat pasii prin padurile unde asemenea opozitii dau nastere gandurilor...
Realitatea ma scoate din filozofia de dimineata - trebuie sa duc copilul la scoala. Si undeva, pe drumul vietii, sa-l invat diferenta intre frumuseti...
Un fragment din gandurile lui Plesu ma face sa gandesc dincolo de aburii unei dimineti ploioase. Compara ciupercile otravitoare cu cele comestibile si ajung odata cu cuvantul scris la o intrebare ciudata - sa fie 'accept raul, dar nu uratenia' o regula? Si cum Plesu concluzioneaza ca nu exista perfectiune, trebuie cumva sa 'alegi' intre frumusete (exterioara) si bine (interior) ca virtuti - ma intreb tulburata daca intra-devar nu exista frumusete exterioara si frumusete interioara in acelasi pachet. Gandul nu este prea comod si il dau la o parte ca fiind o exagerare - poate va fi fiind o alta virtute care lipseste. Asta neinsemnand ca pretuiesc frumusetea exterioara mai mult decat cea interioara - imi dau seama ca Plesu vorbeste de perfectiuni aici... si-mi dau seama subit ca nu am vazut nici o ciuperca otravitoare in natura, numai in poze. Poate ca nu mi-am purtat pasii prin padurile unde asemenea opozitii dau nastere gandurilor...
Realitatea ma scoate din filozofia de dimineata - trebuie sa duc copilul la scoala. Si undeva, pe drumul vietii, sa-l invat diferenta intre frumuseti...
2 iunie 2007
Ganduri post-vacanta
Bineinteles ca se ivesc razlete, memorii mici si amintiri ciudate din vacanta.
- Imi aduc aminte cum ne-am oprit la un Turist Information Centre in Kentucky - cautam informatii despre cascada, dar si despre parcul cu cai. Si in fata centrului erau afisati cu mandrie locala niste pesti - cine isi aduce aminte de 'moose'-mania din TO din 2000? Probabil ca este ceva in constiinta nord-americana de sunt impinsi sa creeze ciudatenii (aproape de monstruozitate). Sa fie incercarea de a se defini in mod unic? Nu mai cream sculpturi precum cele antice si renascentiste, ci 'moderne'? Sa fie o simpla si primordiala inclinare catre kitch? Nu stiu - dar pestii sunt un pic amuzanti, poate pentru ca nu trebuie sa-i vad zi de zi.
- In mod uimitor copilul vorbeste romaneste mult mai bine de cand am revenit - desi cu el nu am vorbit romaneste, doar intre noi. In plus, are un pic de accent sudist, canta ultimele silabe din cuvant. E greu sa-mi explic ambele fenomene: primul ma bucura, are o baza de discutii mult mai larga cu Bu acum; al doilea e pur si simplu incantator si stiu ca se va duce curand.
- Moment de invatatura: Bill (catelusul nostru portocaliu) este cu noi tot timpul. Motivul este, probabil, evident: numai un noroc teribil sau providenta au facut sa-l avem cu noi la piscina in ziua cu pricina. Si astazi mai intreaba de cate unele: mommy, where is my pernutza? eu - oftez. Oh, did they steal my pernutza with the car? Yes, honney, I'm sorry. Oooo... we have to buy another one!
- Nashville, TN - ghidul ne povesteste despre oras, despre stat. Suntem uimiti ca nu muzica este numarul 1 in economia statului, nici macar 2 sau 3 - vine pe un slabutz #4. Dar ce ne uimieste si mai tare este ca income tax-ul lor este zero. Stiam ca exista state cu income null, dar sa gasim unul cu frumuseti naturale, cu muzica atat de draga noua, si cu tax zero - asta deja devine interesant.
- La vreo 2 saptamani dupa inceputul peregrinarilor, copilul, serios: Mommy, we have to go to the Parintele, now! De ce, puiule? Just because we have to. Ii explic ca nu avem nici o biserica prin preajma. Doct: OK, then when we go back we have to. Nu poti sa argue cu asemenea logica, nu?
- Semnele de circulatie in SUA sunt misleading si annoying. Semafoarele stau undeva in mijlocul intersectiei, pe diagonala si aproape ca nu le observi. Iesirile si intrarile din / in autostrada sunt scurte si te obliga sa mergi un pic aiurea. Au nenumarate semne cu informatie din belsug - nu-mi dau seama daca scriu atata pe semne deoarece nu le descifreaza sau au alte motive...
- Total surprinzator: la banca, langa pixul (legat cu lantisor, ca si pe la noi) cu care sa semnezi se mai afla o tusiera. Imi trebuie cateva momente sa pricep la ce se folosesc si ma intreb care e procentajul celor care nu stiu sa-si semeneze numele!
- Kentucky si Tennessee: iti dai seama imediat ca esti in alt stat de la baile publice. Ciudat cum poti caracteriza o societate dupa baia publica. Sunt la fel de curate ca in Florida, poate un pic mai curate - dar sunt mai luminoase, mai spatioase, mai ecologice: nu mai gasesti deloc o hartie de sters pe maini, numai suflatoarele de aer caldutz. Iar pozele de pe pereti sunt absolut superbe. In TN majoritatea sunt peisaje superbe. In KY - absolut toate sunt cu cai - in general cu cai de curse. Emblemele pe placutele de la masini isi spun, de asemenea, cuvantul - in KY sunt, de asemenea, pline de cai. Superb!
31 mai 2007
Home, sweet home
Luni, 28 Mai - Memorial Day (USA)
Probabil ca din cauza de Memorial Day a plouat asa turbat ultimele 2 zile - dar acum se pare ca vremea a hotarat ca a fost suficienta tristete, asa ca suntem intampinati de soarele nostru drag si de o caldura inabusitoare.
Ma trezesc ca de obicei devreme, incercand cu oarece succes sa imi trezesc si barbatii. Reusesc dupa multiple incercari sa-i cobor cu tot cu bagaje la masa si dupa un start un pic cam slow ne aflam din nou pe drumul catre club. Copilul a crezut ca azi mergem direct acasa si ne anunta incantat ca el stie unde mergem: la puca, nu acasa. Apoi intreaba un pic temator daca mai ajungem si acasa. Il linistim, da, vom ajunge si acasa.
Tragem prima proba OK toti trei, apoi asteptam si asteptam sa vina proba urmatoare. Comentez cu F. ca asta e problema in concursurile mari: astepti serios intre probe si te apuca somnul. Ca sa ne 'demonstram' ca asa este, nu reusim sa ne recuperam mintile pentru handicap decat tarziu de tot. Incep sa ma simt ca in ultima zi la Cicero - pe de o parte extrem de fericita ca se termina, pe de alta un pic trista ca se termina. Nu am timp sa ma complac in tristeti sau alte filozofii, Florin ma anunta ca este in baraj pentru clasa lui, locul 2. Toata oboseala se duce, intru in priza - sa fac aia, sa cumpar ailalta, copilul vrea sa il vada pe Snoopy din nou (unul din catelandri, un Jack Terrier dulce si inca puiandru), asa ca timpul meu parca se dilata cumva. Nu stiu daca sa-l zapacesc pe Florin cu niste informatii, il las in pace sa intre in ritmul lui. In stanga sunt deja 2 squad-uri care trag baraj, intr-unul din ele unul din maestrii sportului si al probei (dublu, ce altceva?). Sper ca le urmareste, ca sa-si dea seama ca se vor trage numai cate 2 perechi pe post. Squadul lui este chemat la linie si el este seful, ceea ce nu va ajuta prea bine de daca aceasta - il fura faptul ca se trag numai 2 perechi in loc de 5 si undeva calculeaza ceva gresit, asa ca ultimele 2 posturi mintea lui este in cu totul alta parte. Ne bucuram ca a ajuns in baraj printre cei 300 si ceva de 'trapasi' si dupa ce ii trece dezamagirea chiar si Florin se bucura de perfromanta.
Filozofam pe marginea sportului - este un pusti de 12 ani care trage mult mai bine decat multi meseriasi si ne imaginam ce o insemna ca la 12 ani sa castigi tone de trofee (numai in competitia aceasta a castigat 12 trofee - din 17 posibile, plus la HOA - High OverAll - a spart 1042 talere din 1100). Ne luam un ramas bun calduros de la Mason, Michigan cu speranta ca vom reveni intr-o buna zi si vom avea la fel de mult fun ca si acum.
Drumul ne duce acum sud-est, catre casa si ajungem pe negandite la granita. Trecem cu bine granita si imediat ce punem 'piciorul' si cauciucul inapoi in Canada rasuflam usurati. Sarnia ni se desfasoara in fata ochilor frumos, este o zi normala de lucru si in sfarsit au aparut si oamenii. Este evident ca ne aflam din nou acasa: soarele straluceste mai puternic, verdele din pomi e mai verde si noi simtim mai bine. Vorbind serios, este ceva in aer care difera de o parte si de alta a granitei. Nu putem sa definim clar, vom incerca data viitoare.
Ne oprim la primul Tim Hortons care ni se iveste in cale si ne dam seama ca am fost plecati poate prea mult: copilul sare in sus si in jos, nici macar nu mai e capabil sa-si gaseasca cuvintele: uite, mama, are lapte cu ciocolata, uite, mama, are donuts, uite, mama, are chocolate chips cookie. Fatuca de la tejghea se uita un pic debusolata si ii explicam ca am fost plecati o luna si este evident ca nu numai noi suntem addicted to Tim Hortons :) Ii cerem de toate cele, inclusiv 20 de Timbits. Mi se pare ceva ciudat ca nu se inchide ca lumea cutia - odata ajunsi acasa le vom numara, a pus biata de ea peste 30. Dovada in plus ca am ajuns acasa! Tot la Tim Hortons mai remarcam o 'semantura canadiana': toata lumea vorbeste relaxat cu toata lumea, fie ca se cunosc, fie ca nu. Dar cel mai mult ma bucura sa vad oamenii mergand pe strada, chiar mi-au lipsit...
Din Sarnia pana acasa facem cumva numai 3 ore si un pic, mi se pare incredibil de aproape. Ca de obicei, cand vad Hamilton-ul si Burlington-ul de sus de pe munte parca as vedea o gramada de aur, e ceva in acest oras al nostru care ma bucura de fiecare data cand il vad. Ne bucuram sa vedem primavara sosita si la noi, este atat de primitor verdele cu care ne intampina strada noastra!
Dupa ce s-a pupat cu toata familia si a trecut prin toata casa val virtej, copilul pune in cuvinte uimirea lui profunda: Look, mommy, it's the same house! I can't believe my eyes!
Si asa ia sfarsit aventura noastra cu cortul prin America. Cu bine, cu amintiri nepretuite, cu lectii invatate, si cu speranta ca vom mai putea repeta experienta inainte sa intre Philip la facultate :)
Si cum spune si subiectul: Home, sweet home!! Bun gasit, everyone!!!
Probabil ca din cauza de Memorial Day a plouat asa turbat ultimele 2 zile - dar acum se pare ca vremea a hotarat ca a fost suficienta tristete, asa ca suntem intampinati de soarele nostru drag si de o caldura inabusitoare.
Ma trezesc ca de obicei devreme, incercand cu oarece succes sa imi trezesc si barbatii. Reusesc dupa multiple incercari sa-i cobor cu tot cu bagaje la masa si dupa un start un pic cam slow ne aflam din nou pe drumul catre club. Copilul a crezut ca azi mergem direct acasa si ne anunta incantat ca el stie unde mergem: la puca, nu acasa. Apoi intreaba un pic temator daca mai ajungem si acasa. Il linistim, da, vom ajunge si acasa.
Tragem prima proba OK toti trei, apoi asteptam si asteptam sa vina proba urmatoare. Comentez cu F. ca asta e problema in concursurile mari: astepti serios intre probe si te apuca somnul. Ca sa ne 'demonstram' ca asa este, nu reusim sa ne recuperam mintile pentru handicap decat tarziu de tot. Incep sa ma simt ca in ultima zi la Cicero - pe de o parte extrem de fericita ca se termina, pe de alta un pic trista ca se termina. Nu am timp sa ma complac in tristeti sau alte filozofii, Florin ma anunta ca este in baraj pentru clasa lui, locul 2. Toata oboseala se duce, intru in priza - sa fac aia, sa cumpar ailalta, copilul vrea sa il vada pe Snoopy din nou (unul din catelandri, un Jack Terrier dulce si inca puiandru), asa ca timpul meu parca se dilata cumva. Nu stiu daca sa-l zapacesc pe Florin cu niste informatii, il las in pace sa intre in ritmul lui. In stanga sunt deja 2 squad-uri care trag baraj, intr-unul din ele unul din maestrii sportului si al probei (dublu, ce altceva?). Sper ca le urmareste, ca sa-si dea seama ca se vor trage numai cate 2 perechi pe post. Squadul lui este chemat la linie si el este seful, ceea ce nu va ajuta prea bine de daca aceasta - il fura faptul ca se trag numai 2 perechi in loc de 5 si undeva calculeaza ceva gresit, asa ca ultimele 2 posturi mintea lui este in cu totul alta parte. Ne bucuram ca a ajuns in baraj printre cei 300 si ceva de 'trapasi' si dupa ce ii trece dezamagirea chiar si Florin se bucura de perfromanta.
Filozofam pe marginea sportului - este un pusti de 12 ani care trage mult mai bine decat multi meseriasi si ne imaginam ce o insemna ca la 12 ani sa castigi tone de trofee (numai in competitia aceasta a castigat 12 trofee - din 17 posibile, plus la HOA - High OverAll - a spart 1042 talere din 1100). Ne luam un ramas bun calduros de la Mason, Michigan cu speranta ca vom reveni intr-o buna zi si vom avea la fel de mult fun ca si acum.
Drumul ne duce acum sud-est, catre casa si ajungem pe negandite la granita. Trecem cu bine granita si imediat ce punem 'piciorul' si cauciucul inapoi in Canada rasuflam usurati. Sarnia ni se desfasoara in fata ochilor frumos, este o zi normala de lucru si in sfarsit au aparut si oamenii. Este evident ca ne aflam din nou acasa: soarele straluceste mai puternic, verdele din pomi e mai verde si noi simtim mai bine. Vorbind serios, este ceva in aer care difera de o parte si de alta a granitei. Nu putem sa definim clar, vom incerca data viitoare.
Ne oprim la primul Tim Hortons care ni se iveste in cale si ne dam seama ca am fost plecati poate prea mult: copilul sare in sus si in jos, nici macar nu mai e capabil sa-si gaseasca cuvintele: uite, mama, are lapte cu ciocolata, uite, mama, are donuts, uite, mama, are chocolate chips cookie. Fatuca de la tejghea se uita un pic debusolata si ii explicam ca am fost plecati o luna si este evident ca nu numai noi suntem addicted to Tim Hortons :) Ii cerem de toate cele, inclusiv 20 de Timbits. Mi se pare ceva ciudat ca nu se inchide ca lumea cutia - odata ajunsi acasa le vom numara, a pus biata de ea peste 30. Dovada in plus ca am ajuns acasa! Tot la Tim Hortons mai remarcam o 'semantura canadiana': toata lumea vorbeste relaxat cu toata lumea, fie ca se cunosc, fie ca nu. Dar cel mai mult ma bucura sa vad oamenii mergand pe strada, chiar mi-au lipsit...
Din Sarnia pana acasa facem cumva numai 3 ore si un pic, mi se pare incredibil de aproape. Ca de obicei, cand vad Hamilton-ul si Burlington-ul de sus de pe munte parca as vedea o gramada de aur, e ceva in acest oras al nostru care ma bucura de fiecare data cand il vad. Ne bucuram sa vedem primavara sosita si la noi, este atat de primitor verdele cu care ne intampina strada noastra!
Dupa ce s-a pupat cu toata familia si a trecut prin toata casa val virtej, copilul pune in cuvinte uimirea lui profunda: Look, mommy, it's the same house! I can't believe my eyes!
Si asa ia sfarsit aventura noastra cu cortul prin America. Cu bine, cu amintiri nepretuite, cu lectii invatate, si cu speranta ca vom mai putea repeta experienta inainte sa intre Philip la facultate :)
Si cum spune si subiectul: Home, sweet home!! Bun gasit, everyone!!!
25 mai 2007
Mason, MI - zile de concurs
Am poposit la Great Lakes Grand - un concurs cu peste 500 de participanti (sambata dimineata erau cel putin 526), dar cu o organizare impecabila. Joi dimineata nici participantii nici organizatorii nu ni s-au parut prea prietenosi, ramasesem probabil cu impresia puternica din sud, de la ferme. Pana duminica ne-am schimbat parerea: participantii sunt prietenosi, deja ne salutam cu o multitudine (cred ca ma cunosc mai ales ca mama copilului acela dulce).
Ne-am inscris la ce probe ne hotarisem - vom trage impreuna numai cateva probe, in rest trage unul din noi si celalalt e baby sitter. Copilul este extrem de cuminte, poate fi lasat fara probleme in masina sa se uite la filme (desi are numai vreo 4, Cars si restul catva prostiute adunate la WalMart, restul sunt in dumper [...] - aici introduceti cele mai eficiente injuraturi la adresa nemernicului), dar nu vrem sa-l lasam singur prea mult, bietul de el cica e in vacanta! Asa ca atunci cand nu ploua isi petrece vremea incurcand populatia cu masinutele pe care le conduce eficient pe trotuar :) Cand ploua nu incurca pe nimeni, isi conduce masinutele in sala de mese :) Si in fiecare zi face cunostinta cu un catel-doi sau isi viziteaza prietenii canini din zilele anterioare.
Prima zi merge relativ struna - trag un excelent 86 in handicap (excelent pentru mine, bineinteles) si sunt multumita nu numai de rezultat, dar de experienta in sine, am tras foarte 'egal' si curat, ceea ce este, de fapt, scopul meu. Florin inca are probleme si hotaraste sa lase puca la modificat. Cumparam si alte prostiute: ochelari pentru el (again, injuraturi la adresa nemernicului), vesta si bag tot pentru el (vezi paranteza anterioara), cateva prostiute 'necesare' :) Mai completam si niste 'manacare' pentru puci, zice Florin ca sunt foarte bune, le vom incerca a doua zi. Copilul are un fun teribil, clubul este imens si toata pajistea cea verde, plus drumul plin de pietre sunt ale lui. Ne intalnim cu numai 2 dintre cei cunoscuti, dar revederea este calda si primitoare; ne bucuram extraordinar sa reintalnim figuri cunoscute, ne simtim si mai aproape de casa. Nu sunt prea mult canadieni, Mason-ul este, totusi, la aproape 5 ore departare de casa noastra.
A doua zi merge din ce in ce mai bine - in prima proba, de 16 yards, trag un incredibil 92 - ies din event incantata de rezultat: am tras 24 25 primele 2, ceea ce este super incredibil pentru mine :) normal ca dupa acel 25 m-a lasat totul, am reusit numai un 23 20; jumatate de ora dupa ce terminasem proba inca imi mai tremurau picioarele de emotia acelui 24 25; in handicap si Florin isi revine binisor, pentru ca la duble sa performam amandoi minunat - eu un 85 frumos, el - sa lasam link-ul sa vorbeasca: Florin, ziua a doua. Este evident ca modificarea pucii este inspre binele lui.
Am mai lasat tone de avere la diversii vanzatori - ne trebuie cate o jacheta de ploaie amadorura, manusi, prostiute si prostioare. Copilul isi petrece ziua cu masinutele lui si palavragind fericit cu oricine il asculta. Cum multi sunt mosuleti care au nepoti poate de varsta lui, majoritatea isi pun mintea cu el si stau la vorbe infinite. Amuzamentul este genuin de ambele parti.
Ziua a treia soseste cu o ploaie teribila, dar si cu o bucurie mare: a venit F., prietenul nostru. Dupa ceva peripetii (i s-a stricat masina la cativa km de casa noastra) a reusit sa ajunga azi noapte si acum va trage cu Florin in prima proba. Dupa primele 25 trebuie sa se opreasca - eu stateam in masina cu copilul, el studiind masinute si filme, eu nu mai stiu ce facand. Ploaia curge torential si la un moment dat imi dau seama ca ceva parca e nelalocul lui. Ma uit in stanga - nimeni pe linia de tragere, ma uit in dreapta - nimeni. Si atunci realizez - e furtuna cu fulgere si, normal, nu mai au voie sa stea in camp deschis, asta ar mai lipsi. Dureaza cam un sfert de ora, poate un pic mai mult - dar apoi cerul se limpezeste brusc. Nu mai ploua, desi e inca un pic innorat. Baietii termina proba cu bine - F. a reusit sa fie runner up (adica locul 2) la clasa lui - dar e in baraj cu alti 2. Barajul va fi proba de maine, de fapt, asta inseamna ca maine trebuie sa traga la fel de bine ca azi.
Ziua a patra ne gaseste cu o ploaie mai ceva ca cea de ieri - pur si simplu apa curge riuri-riuri din cer. Ma intreb cine o fi atat de trist acolo sus (imi aduc aminte cum se spune ca ploaia sunt lacrimi din Rai) si ma intreb cum poti sa inseninezi pe cineva atat de trist. Filozofia mi se opreste brusc, deoarece ne vine rindul in proba si ploaia este parca mai teribila. Prima suta nu reusesc sa conving puca si obrazul meu sa se conecteze corect (sunt amandoua ude total); a doua suta am reusit sa ma dumiresc ce sa fac si run un frumos 93. In total am facut 180, al doilea cel mai bun rezultat al meu in 200 singles. Sunt multumita (desi un pic suparat, as fi putut, poate, sa trag mai mult daca nu am fi avut un ghinion teribil cu unul din microfoane) si il schimb pe Florin la postul de parinte :) Astazi in duble a avut ghinion de un squad teribil, asa ca vine inapoi multumit de performanta, desi nu de scor (stiu ca suna ciudat, dar este adevarat). In schimb F. repeta performanta lui Florin de ieri: este class D runner up. Maine ma voi distra teribil urmarindu-i - trag amandoi impreuna in proba de duble si sunt oficial in primii 4 :)
Philip se distreaza in continuare cu masinutele, prietenii lui mosuletii, prietenii lui catelandrii. Din cand in cand trece pe langa mine si ma anunta cu voce tare ca ma iubeste - spre deliciul celor care se afla in apropiere si care sunt automat incantati de asemenea declaratii naturale si inocente. Seara ne informeaza ca am stat suficient in acest motel, este timpul sa ne mutam la altul. Are clar sange de nomad in el :) Ii spunem ca maine vom porni catre casa si este incantat peste masura, parca ii spui ca-i cumperi o masinutza noua. Insira pe toti cei de acasa pe care ii va surprinde cu dragostea lui si carora, este el sigur, le-a lipsit mult de tot. Apoi fericirea este atat de mare incat uita sa protesteze ca mergem la masa, dar, ca si ieri, adoarme imediat dupa masa :)
Si noi ne pregatim de o zi extrem de importanta in Mason, plus de drumul lung catre casa. Maine se anunta o zi superba - cu soare si calduri teribile. Ma bucur ca tristetea de Sus s-a risipit...
Ne-am inscris la ce probe ne hotarisem - vom trage impreuna numai cateva probe, in rest trage unul din noi si celalalt e baby sitter. Copilul este extrem de cuminte, poate fi lasat fara probleme in masina sa se uite la filme (desi are numai vreo 4, Cars si restul catva prostiute adunate la WalMart, restul sunt in dumper [...] - aici introduceti cele mai eficiente injuraturi la adresa nemernicului), dar nu vrem sa-l lasam singur prea mult, bietul de el cica e in vacanta! Asa ca atunci cand nu ploua isi petrece vremea incurcand populatia cu masinutele pe care le conduce eficient pe trotuar :) Cand ploua nu incurca pe nimeni, isi conduce masinutele in sala de mese :) Si in fiecare zi face cunostinta cu un catel-doi sau isi viziteaza prietenii canini din zilele anterioare.
Prima zi merge relativ struna - trag un excelent 86 in handicap (excelent pentru mine, bineinteles) si sunt multumita nu numai de rezultat, dar de experienta in sine, am tras foarte 'egal' si curat, ceea ce este, de fapt, scopul meu. Florin inca are probleme si hotaraste sa lase puca la modificat. Cumparam si alte prostiute: ochelari pentru el (again, injuraturi la adresa nemernicului), vesta si bag tot pentru el (vezi paranteza anterioara), cateva prostiute 'necesare' :) Mai completam si niste 'manacare' pentru puci, zice Florin ca sunt foarte bune, le vom incerca a doua zi. Copilul are un fun teribil, clubul este imens si toata pajistea cea verde, plus drumul plin de pietre sunt ale lui. Ne intalnim cu numai 2 dintre cei cunoscuti, dar revederea este calda si primitoare; ne bucuram extraordinar sa reintalnim figuri cunoscute, ne simtim si mai aproape de casa. Nu sunt prea mult canadieni, Mason-ul este, totusi, la aproape 5 ore departare de casa noastra.
A doua zi merge din ce in ce mai bine - in prima proba, de 16 yards, trag un incredibil 92 - ies din event incantata de rezultat: am tras 24 25 primele 2, ceea ce este super incredibil pentru mine :) normal ca dupa acel 25 m-a lasat totul, am reusit numai un 23 20; jumatate de ora dupa ce terminasem proba inca imi mai tremurau picioarele de emotia acelui 24 25; in handicap si Florin isi revine binisor, pentru ca la duble sa performam amandoi minunat - eu un 85 frumos, el - sa lasam link-ul sa vorbeasca: Florin, ziua a doua. Este evident ca modificarea pucii este inspre binele lui.
Am mai lasat tone de avere la diversii vanzatori - ne trebuie cate o jacheta de ploaie amadorura, manusi, prostiute si prostioare. Copilul isi petrece ziua cu masinutele lui si palavragind fericit cu oricine il asculta. Cum multi sunt mosuleti care au nepoti poate de varsta lui, majoritatea isi pun mintea cu el si stau la vorbe infinite. Amuzamentul este genuin de ambele parti.
Ziua a treia soseste cu o ploaie teribila, dar si cu o bucurie mare: a venit F., prietenul nostru. Dupa ceva peripetii (i s-a stricat masina la cativa km de casa noastra) a reusit sa ajunga azi noapte si acum va trage cu Florin in prima proba. Dupa primele 25 trebuie sa se opreasca - eu stateam in masina cu copilul, el studiind masinute si filme, eu nu mai stiu ce facand. Ploaia curge torential si la un moment dat imi dau seama ca ceva parca e nelalocul lui. Ma uit in stanga - nimeni pe linia de tragere, ma uit in dreapta - nimeni. Si atunci realizez - e furtuna cu fulgere si, normal, nu mai au voie sa stea in camp deschis, asta ar mai lipsi. Dureaza cam un sfert de ora, poate un pic mai mult - dar apoi cerul se limpezeste brusc. Nu mai ploua, desi e inca un pic innorat. Baietii termina proba cu bine - F. a reusit sa fie runner up (adica locul 2) la clasa lui - dar e in baraj cu alti 2. Barajul va fi proba de maine, de fapt, asta inseamna ca maine trebuie sa traga la fel de bine ca azi.
Ziua a patra ne gaseste cu o ploaie mai ceva ca cea de ieri - pur si simplu apa curge riuri-riuri din cer. Ma intreb cine o fi atat de trist acolo sus (imi aduc aminte cum se spune ca ploaia sunt lacrimi din Rai) si ma intreb cum poti sa inseninezi pe cineva atat de trist. Filozofia mi se opreste brusc, deoarece ne vine rindul in proba si ploaia este parca mai teribila. Prima suta nu reusesc sa conving puca si obrazul meu sa se conecteze corect (sunt amandoua ude total); a doua suta am reusit sa ma dumiresc ce sa fac si run un frumos 93. In total am facut 180, al doilea cel mai bun rezultat al meu in 200 singles. Sunt multumita (desi un pic suparat, as fi putut, poate, sa trag mai mult daca nu am fi avut un ghinion teribil cu unul din microfoane) si il schimb pe Florin la postul de parinte :) Astazi in duble a avut ghinion de un squad teribil, asa ca vine inapoi multumit de performanta, desi nu de scor (stiu ca suna ciudat, dar este adevarat). In schimb F. repeta performanta lui Florin de ieri: este class D runner up. Maine ma voi distra teribil urmarindu-i - trag amandoi impreuna in proba de duble si sunt oficial in primii 4 :)
Philip se distreaza in continuare cu masinutele, prietenii lui mosuletii, prietenii lui catelandrii. Din cand in cand trece pe langa mine si ma anunta cu voce tare ca ma iubeste - spre deliciul celor care se afla in apropiere si care sunt automat incantati de asemenea declaratii naturale si inocente. Seara ne informeaza ca am stat suficient in acest motel, este timpul sa ne mutam la altul. Are clar sange de nomad in el :) Ii spunem ca maine vom porni catre casa si este incantat peste masura, parca ii spui ca-i cumperi o masinutza noua. Insira pe toti cei de acasa pe care ii va surprinde cu dragostea lui si carora, este el sigur, le-a lipsit mult de tot. Apoi fericirea este atat de mare incat uita sa protesteze ca mergem la masa, dar, ca si ieri, adoarme imediat dupa masa :)
Si noi ne pregatim de o zi extrem de importanta in Mason, plus de drumul lung catre casa. Maine se anunta o zi superba - cu soare si calduri teribile. Ma bucur ca tristetea de Sus s-a risipit...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)