Am inceput ziua placut. Un soare monstruos ne-a incalzit camera si ne-a facut sa speram ca ziua va fi una buna, desi copilul s-a trezit un pic mormaitor si nedorind sa plece.
La micul dejun de la motelul in care stam intram in vorba destul de dezinhibat prin copil - e uimitor cum copiii si cateii deschid portile comunicarii atat de simplu. Sa fie oare candoarea lor? Am devenit noi adultii prea inchisi in lumea noastra ca sa ne deschidem cand intalnim straini? Mi-ar placea sa cred ca noi suntem inca destul de deschisi (desi poate lipsindu-ne usurinta comunicarii, a intrarii 'in vorba'). Intram in mica odaie (etichetata grandios 'Conference room', o conferinta pentru maxim 10 persoane, incluzand vorbitorul :)) si desi spunem frumos 'Good morning!' primim raspunsuri deghizate in mormaituri. Dar 2 doamne de langa noi incep sa converseze cu el si sunt amuzate teribil de raspunsurile lui date pe un ton ce se doreste adult. Aflam ca ele stau aici numai o zi, li se fac reparatii in casa si au plecat sa doarma in liniste. Afla ca si noi suntem in trecere, in cautarea soarelui si a plajei. Se uita la noi mirate: "e cam frig pentru plaja" si noi le explicam ca nu plaja lacului de alaturi, ci plaja oceanului mai pe la sud. Li se lumineaza fata, intr-un fel de aprobare "asa, da!".
Ne hotaram sa ramanem in motel pana duminica, este prea rece noaptea pentru cort, il vom inaugura mai la sud :) Si cu energia diminetii pronim catre NYSATA Empire Grand.
Purtand un atat de imperial nume te astepti poate la o citadela sau macar un oras - dar intrand Cicero il descoperi ca pe atatea alte 'satuce' din ruralul nord-american:
* strazi inguste, unde ca sa faci la dreapta trebuie sa te retragi pe shoulder, ca sa nu incurci circulatia;
* case vechi si mai noi, rar crescand peste primul etaj (aparent cele 2-3 etaje sunt emblema suburbanului metropolitan, aici la tara unde pamantul este din belsug nu s-a simtit nevoia acoperirii pamantului cu miriade de casutze ancorate in vertical), dar intotdeauna inconjurate de acri intregi de pasune verde;
* biserici aparand ca din pamant in cladiri pe care le-ai putea confunda cu orice, numai cu o biserica nu;
* o "florarie" care este, de fapt, chiar casa floraresei - cumva in imaginatia mea floraria este tinuta de o femeie, cu suflet fin si maini delicate, desi nimic n-ar impiedica un barbat sa aiba acelasi suflet fin - deh, obisnuinta prejudecatilor;
* un auto body shop pe care l-am confundat cu o sera de flori, n-am vazut niciodata un auto body shop inconjurat de o asemenea minunatie florala;
* auto dealer-ul de care am mai pomenit, unde descopar acum ca sunt 2 parcari, una pentru masini, una pentru camionete - si toate vehicolele au steguletul inaltat la oglinda si batand in vintul diminetii;
* o scoala care nu are nimic din exoticul pe care mi l-as fi inchipuit pentru o scoala de sat; imi imaginam genul de casa veche, cu dantelarii de lemn, in care copiii stau toti in aceeasi clasa, dar seamana teribil cu scoala din cartierul nostru de acasa (si undeva e o mica dezamagire in mine, desi total ilogica, dar de cand are logicul ceva in comun cu sentimentalismul?);
* un family restaurant, unde Florin imi spune ca dimineata se aduna 'trapasii' si auzi vorbindu-se numai despre talere;
* trailer-e odihnindu-se in curti, asteptand ca stapanii sa-si termine treburile si sa porneasca in vacante libere de constrangeri.
Si nelipsitul steag - unde e clar ca locuitorii oraselului sunt impartiti ca opinie - unele flutura in berna, altele full mast. Si incerci sa-ti inchipui viata acestor oameni, ce vor face ei toata ziua, oare? Deoarece de pe strazi lipsesc oamenii - da, sunt masini, dar nu am vazut oameni mai deloc. Unii in mod sigur sunt fermieri (am confundat niste vaci cu bizoni, numai logica m-a facut sa rationez ca nu creste nimeni bizoni si cai), am trecut pe langa un adolescent care taia iarba cu un tractoras, in mod sigur exista florareasa (sau florarii), si mecanicii de la garaj, probabil vanzatorul de la auto dealer, dar restul ce vor fi facand? Imi propun sa studiez oamenii a doua zi.
Ajungem la Empire Grand si ne pregatim pentru ziua care ni se asterne in fata. Vom participa fiecare in cate 2 probe azi. Prima mea proba merge bine (desi 'adorm' pe ici, pe colo cu gandurile duse Dumnezeu stie pe unde), dar a doua este un mic dezastru. Sunt squad leader si ca de obicei pozitia este plina de emotii si ma seaca de energii. Nu ajuta nici ca restul sunt niste mosuleti care au un timing destul de incet, iar proba fiind de duble, iti trebuie un timing perfect. Nu reusesc sa gasesc acest timing perfect, dar cel putin am satisfactia de a discuta cu unul din asii talerelor, canadian si el, care ma bate pe umar zambind si intrebandu-ma cand am inceput sa trag. Ca un adevarat gentleman, la intrebarea 'How are you?' imi raspunde 'Better than my shooting, apparently'. Asa ca incercam sa ne consolam cu ideea ca daca si cei mai mari dintre cei mari (Paul face parte din All American Team) au zile proaste, noi, cei noi veniti in sportul acesta superb, nu ne putem plange prea tare.
Copilul a gasit o fetitza cam de aceeasi varsta pe care o cheama (surpriza!) Bu si se alearga impreuna o parte din timp. Pana la sfarsitul zilei a prins cateva expresii curat americane si eu sunt pe cale sa ma iau cu mainile de cap, cand Florin propune inteligent sa ignoram. Pana la sfarsitul zilei expresiile au disparut, barbatul meu a avut dreptate.
Revenim catre 'casa' plini de praf, de amintiri, si de sperante. Copilul adoarme repede, dar la fel facem si noi, cu cartea in mana. Ziua a fost pe masura sperantelor noastre: o zi buna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu