Ziua a inceput un pic mai bine decat ieri - la fel de insorita, dar fara mormaiturile copilului :) Micul dejun s-a petrecut in liniste, intra dupa noi o pereche de rusi (probabil de pe undeva dintr-un 'stan', au trasaturi usori mongoliene) si conversatia lor ma irita un pic, inca nu am scapat de prejudecatile privind rusii. Nu ajuta nici faptul ca sunt destul de neprietenosi.
Din Liverpool catre Cicero drumul nu mai are multe secrete: un pic de autostrada, apoi T31 pe care ma uit cu intensitate sa vad oameni. Nu mi s-a parut ieri: intr-adevar nu sunt oameni pe strazi. Am intalnit 3 domni in virsta care fiecare taie iarba, sau gradinareste, o femeie grabindu-se din casa catre masina, si 2 constructori care privesc o intindere imensa de noroi - ne inchipuim ca acolo vom gasi la anul casute frumoase.
Astazi nu vom trage decat o singura proba fiecare, cea de handicap. Asa ca ne inchipuim ziua ca fiind relaxata: eu voi trage prima, pe bancul 5, Florin va fi pe 11, la 2 squads diferenta. Imi iau Orasele Invizibile si ma asez pe bancutza, la soare. Petrec urmatoarea ora si jumatate citind, rontaind susan si ciocolata si urmarind talerele intr-un vint teribil.
Imi vine randul (prima serie de squads) - sunt cu inca 3 mosuleti si unul mai tinerel, dar nu trage nici unul mai acatarii. Iar vantul a devenit de-a dreptul vijelie, scutura vizibil pomii din decor. Nu ies din deosebitul meu, trag 4 talere peste medie si ma duc sa recuperez copilul, imaginandu-mi ca vom pleca in curand sa ne distram, este numai ora 2 after all. Termina si Florin, schimbam copilul (a intrat in noroi pana in gat, azi a fost o fericire totala pe el, joaca in glod!) si trecem pe la club sa cercetam ultimele scoruri, sa vedem unde voi trage maine si sa mai mingle, ca orice tragator care se respecta. In timp ce studiem scorurile sunt convinsa ca s-a facut o greseala sau ca mai au cel putin 100 de squads de tras: sunt la egalitate pe locul doi la categoria 'Lady', in traducere libera Lady Runner-Up. Si cum pentru categorie se primeste un trofeu, inseamna ca va trebui sa particip intr-un shoot-off sau baraj. Sunt in continuare convinsa cu scorul meu nu se poate asa ceva, apoi studiez restul de rezultate (la 'doamnele' binecunoscute) si imi dau seama ca astazi se poate asa ceva! Drept urmare - dam jos copilul din masina, aranjam toate din nou, ma echipez si astept sa imi aud numele strigat. Ma amuz teribil de pronuntia lor, si incerc sa nu am emotii, spunandu-mi ca mi-e rau de foame si nu de frica :) Incerc sa ma conving rontaind un biscuit ca trofeul in sine nu e important, important e ca am ajuns pana acolo (vestitul nu destinatia, ci drumul), dar rezultatele sunt teribil de lame. Logica nu functioneaza nici ea prea bine, barbatul ma incurajeaza spunandu-mi ca nu cealalta doamna e ce ma intereseaza, ci numai talerele mele. Nu reusesc sa-i explic ca numai eu sunt propriul meu inamic, dar nici nu mai are prea multa importanta.
Incepem barajul si ma gasesc din nou in pozitia de squad leader. Primele 2 posturi merg perfect, sparg talerele in mici rotocoale de fum, nici nu stiu de unde mai adun atata energie. Pe postul 3 ma gasesc complacandu-ma intr-o admiratie totala fata de primele 10 talere si scap unul, ceea ce nu e inca grav. Nemesisul meu se afla in postul #5, cu care am avut ceva batalii primavara aceasta, majoritatea castigate nu de mine. Se cunoaste acum ca e primul meu baraj (de orice, n-am mai fost in competitie directa cu cineva niciodata), ca sunt nou venita in sport, ca mintea imi umbla brambura - asa ca dau mana cu dragutza doamna din Vermont si termin proba pe locul 3. Cei cativa privitori de pe margine aplauda si incerc sa nu ma emotionez acum, inecandu-ma precum tiganul la mal, asa ca ignor din rasputeri. Arbitrul ma consoleaza ca lumina e dificila si-i zambesc, multumindu-i frumos. Plecam si Florin incearca sa nu se enerveze de dezamagirea mea, si sa ma imbarbateze. Incerc sa-i explic ca nu e o dezamagire reala, n-o sa incep sa plang sau sa fiu trista, dar, dincolo de realizarea de a fi intr-un baraj la Empire Grand, un pic dezamagit trebuie sa fii, nu? Incep sa ma gandesc ca un singur taler daca as fi spart in competitie in plus, nu mai era nevoie de shoot off; ca daca sau daca... apoi ma linistesc singura si imi dau voie sa ma relaxez si sa accept realitatea: sunt in al doilea an de competitie, e primul meu Grand si chiar daca numele meu nu va ramane pe listele castigatorilor, am batut nu numai doamne, dar si domni mult mai experimentati decat mine. Si sunt multumita de aceasta realizare, intr-adevar drumul catre destinatie e mult mai important decat destinatia in sine.
Asa ca ma bucur de drumul catre casa intr-un apus superb de soare si-mi aduc aminte de lumina ciudata in care se vedeau talerele la baraj; prima si ultima oara cand am vazut lumina respectiva a fost anul trecut, tot la un baraj intre cei doi asi Canadieni: Peter T. si Paul S., la provinciale. Si cumva lumina (si mandria mea de moment) ma pune pe acelasi loc cu cei doi, pe care ii admir profund, si acum imi doresc mai mult ca oricand sa pot sa continui acest sport, si realizez ca numai cu 2 ani in urma nici macar nu as fi visat la competitii si performante. Si tot ce mai ramane din zi este un 'wow' blurat de emotii placute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu