Cicero - Day 3 sau The People

Astazi e ziua mea, zi frumoasa ca mine :)

Nici macar nu am timp sa ma gandesc ca azi ar fi ziua mea - trebuie sa fiu la ora 8 (da, dimineata) pe poligon si la ora 7 am probleme sa imi trezesc ambii barbati care-mi umplu viata. Unul este gadilat si deschide ochii razand dupa vreo 5 minute de 'dighila', celalalt e mai complicat, deoarece dighilitul nu functioneaza. Dar reusesc sa-i am pe amandoi in masina la 7:30, suntem toti nemancati si eu voi ramane pe poligon singura. Adica fara ei, deoarece sunt cateva sute de tragatori acolo.

Am sperat ca sambata fiind sa descopar mai multi oameni, dar deja m-am consolat cu ideea: in America oamenii umbla in masini si stau ascunsi in case, restaurante si birouri, altfel nu se explica lipsa lor totala din natura. Admir in continuare florile de pe marginea drumului - oricat de mica si darapanata ar fi o casa, are o gradinitza cat mai ingrijita si plina de flori la margine de drum. Constat pentru a cata oara ca farmaciile sunt extrem de multe, extrem de mari, si deschise 24 din 24. Cea de langa motelul nostru are si un drive-through! Inca nu am o explicatie la ce trebuie asemenea multitudine de farmacii, voi incerca sa aflu cumva.

La club ajungem in timp sa ascultam cele 2 imnuri: cel al Canadei si cel al USA. Cum suntem in parcare nu observam ca probabil se inalta si cele 2 steaguri in timpul imnului. Momentul este impresionant: nu se mai aude nici vantul, toti au intepenit pe unde erau, cu ochii catre steag, americanii cu mana la inima in pozitia binecunoscuta, intr-o liniste desavarsita. Odata incheiata ceremonia de incepere, furnicarul continua, locul este animat de buna dispozitie, de energii matinale, sperante si pregatiri. Imi asez si eu tabara (scaunul si geanta) in fata bancului unde voi trage azi. Este proba de 200 singles - se vor trage intai 100 de talere, apoi dupa ce toti au terminat prima 100, se va incepe a doua 100. Apreciez ca pe la ora 12 voi trage a doua serie.

Descopar ca sunt in grup cu un cuplu din Quebec - ne conversam despre diverse, ne intrebam daca vom fi 5 sau numai 4, eu sper sa fim 5, sunt pe pozitia 2 ceea ce m-ar putea aduce iar pe locul de squad leader daca pozitia 1 lipseste. Termina grupul dinaintea noastra - este recisor, dar nu e nici macar o briza, sper sa functionez bine.

Ne vine randul si suntem numai 4 intr-adevar, sunt din nou squad leader. Ca sa se inteleaga emotia mea de squad leader, sa incerc sa explic un pic pozitia si responsabilitatile ei. Nu numai ca esti primul care tragi pe fiecare pozitie, deci nu ai vizual nici o idee cum ies talerele, cum zboara etc. Dar ca squad leader esti responsabil cu buna starea intregului grup: trebuie sa ai grija ca cel care se muta catre pozitia 1 la fiecare schimbare de post sa fie gata de activitate inainte sa te apuci sa tragi, trebuie sa ai grija sa urmaresti fiecare taler, ca sa poti sa contesti validitatea lui (invaliditatea, de fapt), trebuie sa ai grija ca cei din grup sa se comporte civilizat etc.
Prima runda de 25 merge OK, sunt in media mea, nimic deosebit. A doua - doamna din Quebec de langa mine sparge un taler, dar cel care tine scorul striga 'lost' - ma intorc vioaie catre el: 'dead bird'. Si tocmai am contestat primul taler din viata mea. In concurs, ca sqad leader. Tinerica noteaza si mergem mai departe. Carpesc urmatorul taler si-l pierd pe al doilea. Creierul a inceput deja sa-mi faca figuri. Ne mutam pe urmatorul bank si reusesc un minunat 24 cu o mantra obositoare - pe fiecare post imi povestesc ce zi minunata, ce talere excelente, ce treaba buna fac etc. Mantra functioneaza, dar probabil ca energia mentala e secatuita totusi, reusesc din nou un nefericit 2 pe nemesisul meu, binecunoscutul post #5. Incerc sa-l sterg din memorie, dar aici isi face aparitia, intr-un moment total nefericit, capacitatea mea de a memora orice, mai ales numere. Semnez foile, imi asez echipamentul la loc, incerc sa vad daca barbatii mei vor fi prin imprejurimi (am uitat celulalur in camera, bineinteles) si ma duc sa-mi iau si eu ceva de mancare.

Cuplul din Quebec apare si el, cu acelasi sandwich monstruos si mai schimbam idei, pareri si impresii despre comunitatea de taleristi din Quebec si Ontario. Ma duc sa-mi iau si inghetata la care visez de cateva zile si in timp ce mi-o desfac Paul ma saluta si ma intreaba ce fac. Normal, el a tras 100X100. Ii spun ca fac OK pentru experienta mea, ii povestesc incantata de shoot off-ul de cu o zi inainte, ma felicita si pe langa el incep sa apara diversi americani, ma prezinta tuturor. Discutam despre diverse, de unde sunt (toata lumea ma prezinta acum drept romano-canuca), cum imi place aici, unde mi-e barbatul (dupa ce au aflat ca e si el talerist) si altele. Sunt veseli, deschisi si deocamdata imi fac o impresie pozitiva despre 'americani'. Nu stiu daca este din cauza de 'comunitate', dar nici nu ma intereseaza prea tare, optimista din mine isi spune cuvantul si cred ca este o speranta, nu toti americanii sunt mofluzi precum cei de pe la restaurante. In mijlocul unei discutii despre real estate local, aud ca squad #6 este prezent la linie, ma uit la ceas uimita, e numai 11 si noi vom fi urmatorii. Ma reped catre banc si intr-adevar, cei dinaintea noastra trag vioi. Incep sa ma pregatesc si descopar ca, de fapt, s-a facut o greseala, mai erau 2 grupe din prima 100 care trebuiau sa traga, deci mai avem un pic de asteptat. Imi iau din nou Orasele Invizibile, fac sublinieri mentale despre orasele inchipuite de Marco Polo, imi propun sa caut ceva mai multe despre Marco Polo, geografia si istoria au fost intoatdeauna punctul meu slab in cultura generala, si ma gandesc oare cand sa mai fac si asa ceva. N-am timp sa imaginez prea multe Orase, ne vine randul. Se cunoaste ca este a doua suta, deja sunt mai obosita, dar trag si de mine si de talere in continare. Sunt constanta, am reusit acelasi scor in ambele 100, asa ca sunt multumita. Reusesc sa dau de Florin, ii spun ca am terminat (si azi nu va fi nici o sansa sa fiu pe primele locuri, deci nici o teama de baraj) si ma asez pe bancuta sa-i astept. Imi dau seama ca daca as fi tras precum la provincialele de anul trecut as fi fost, de fapt, pe locul 2 la Lady, asa ca am satisfactia de a sti ca as putea face ceva, imi lipseste numai experienta, tehnica. Si sunt foarte multumita.

Ne intoarcem la motel (copilul a adormit in masina) si hotaram sa mergem sa mancam ceva dupa ce ne mai plimbam un pic, e numai 3 si ceva. Ocolim lacul Oneida si gasim un parculet de distractii si o plaja. Pentru plimbat pe plaja este mult prea frig, bate un vint teribil si soarele nu-i poate face fata. Dar briza nu ne impiedica sa ne plimbam un pic pe faleza si sa aruncam cu pietre in apa. Fascinatia aruncatului cu pietre in apa este universala si fara de timp - imi aduc aminte cum aruncam cu pietre in balta de langa liceu nu spunem cati ani in urma. Revin in contemporan, nostalgiile de liceu sunt cele mai greu de digerat, poate pentru ca sunt cele mai indepartate in timp si au deja patina trecutului, unde iti aduci aminte cu bucurie numai de fericiri, numai de impliniri, tristetile s-au estompat sau poate nu au existat niciodata. Poate ca suntem toti Marco Polo si ne cladim Orasele noastre pentru un Khan interior.

In parcul de distractii copilul se da vesel in diverse masinute - singurele care ii fura zambete necrispate sunt niste barcute care se invart in cerc. Il inteleg, de altfel, parcul e pustiu, e singurul copil in toate masinutele si miscatoarele din zona, iar tinereii care primesc biletele sunt mai plictisiti decat normal, probabil ca se imagineaza in discoteci cu prietenii, nu intr-un parc semi-inghetat cu 2-3 rataciti.

Pornim catre 'casa' pe malul opus al lacului - am trecut pe langa o mlastina (cred ca numai in nord-america se poate sa numesti mlastina 'centru de conservare'), si prin tone de satuce rasfirate pe malul apei. Casutze aparand din mijlocul unor pajisti imense, unele inconjurate clar de ferme, altele inconjurate doar de pasuni verzi, o casutza cu un pond pe care se bucura cateva ratuste, dar in continuare fara oameni. Nu se joaca copii in curte, nu muncesc oameni in gradini, nu se relaxeaza parinti in hamace. Cateodata trecerea prin aceste sate este demoralizanta - imi aduc aminte de peregrinarile prin Romania, de femeile care stau la porti si urmaresc viata satului, de batranii care impart o bancutza si amintiri, de tinerii care se grabesc de ici-colo, de copiii care se joaca in praf in mijlocul drumului. Unde sunt oamenii din America? Incep sa cred ca ei nu exista, poate de fapt America a fost invadata intr-un 4 Iulie trecut de catre extraterestrii si ei, extraterestrii, fac filmele si reportajele de stiri, ca noi sa credem ca America inca exista. E clar ca am inceput sa aberez de foame :)

Revenim in oras si cautam un loc unde sa mancam. Realizam ca este sambata seara si oamenii (sau poate etrxaterestrii deghizati) umplu brusc restaurantele (desi nu strazile) si ne hotaram la un restaurant care pare cochet si nu super-aglomerat. Pustoaica de la intrare ne intreaba de rezervari, si probabil ca teama ne inunda privirile, deoarece adauga repede 'nu, nu este nevoie'. Ne aseaza la o masa si nu suntem deloc impresionati nici cu mancarea, nici cu serviciul. Dar nu mai suntem flamanzi, cel putin.

Dupa ce am culcat copilul si masina este spalata si parfumata (din praful de la poligon se formase o pojghita pe care puteai sa lasi mesaje martienilor pe capota masinii) vine momentul sa strangem bagajele: maine este ultima zi de Empire Grand si vom pleca spre sud, in cautarea soarelui si a oceanului.

P.S. Daca va veti gasi vreodata in Liverpool, NY, evitati restaurantul pompos numit 'The Retreat' - nu stim de ce poti sa te retragi acolo, dar serviciul lasa muuuuult mult de dorit. 'Colorado Steakhouse' este acceptabil si family friendly.