Am reusit sa plecam astazi, oarecum la timp; dar cum e vacanta - ce mai conteaza un pic de intarziere acolo, nu? Adevarul e ca am reusit sa ma relaxez si sa-mi pun un zambet cumva tamp pe fata numai la vreo 200 km departare de casa; probabil atunci cand creierul meu a realizat ca am plecat intr-adevar, suntem intr-adevar in vacanta!
Copilul nostru, care de obicei nu prea pune geana peste geana in masina (cel putin nu in timpul zilei), a adormit mult inainte sa ajungem la granitza (si pentru cei care nu cunosc, suntem cam la 35 de minute de granita), asa ca a iesit din tara ca si prima oara in necunostinta de cauza. Dar facandu-ne noua viata usoara (caci cine a vazut un custom officer care sa ramana imbufnat cand vede un ingeras dormind?).
Azi am vazut prima oara Niagara de pe partea 'cealalta' - nimic extraordinar in sine, dar unul din idealurile noastre din ultimii 10 ani, asadar o satisfactie cat de marunta. Intotdeauna am fost fascinata de caderile de apa, poate pentru ca prima amintire constienta despre o vacanta contine (in acel mod vag 'o fi amaintire? o fi inchipuire?') o imagine superba a cascadei Urlatoarea de langa Busteni si aproape ilogic se combina cu amintiri dulci-amarui despre unchiul V., care era de fapt unchiul mamei si care in esenta mi-a fost ca un fel de bunic. Ilogic, deoarece nici nu stiu sigur daca este vorba de Cascada Urlatoarea, dar sigur vizita mea acolo a fost cu parintii. Parca poti sa faci ceva cu amintirile din copilarie?
Dar sa revenim la timpurile si cascadele curente :)
Iesind din Canada pe autostrada 405 (cea de langa atat de draga noua Niagara-on-the-Lake) primul contact cu America o ai de pe Grand Island si cele 2 poduri care traverseaza raul Niagara. Si asa iti dai seama ca Americanii au o fascinatie cu podurile, par a-si gasi cel mai mic motiv sa arunce un pod grandios peste orice firisor de apa, precum si sa boteze o cat de mica imprejmuire de apa ca fiind o insula. Poate din cauza ca suntem nascuti intr-o tara unde intr-un perimetru infim ai aproape toate formele geografice, o insula inspira un ceva mai grandios decat o simpla incercuire de apa. Si astfel, cat ai clipi din ochi ai trecut al doilea pod si te afli din nou, pe pamant 'solid', nici o sansa sa fii acoperit de ape :) De unde printr-un scurt detur pe I-290, iesi cu totul din mediul urban si te afli cu desavarsire in ruralul american, in toata splendoarea lui.
Prin fata noastra incep sa se perinde nume de orasele care, din nefericire, nu ne spun mai nimic, nici macar prima destinatie (Syracuse) nu inseamna mult pentru mine. Va trebui sa pun mana sa studiez oarece istorie si geografie (il astept cu incredere pe R. sa pointeze locshoare uitate de lume, dar cu rezonanta istorica si cu ancorari profunde in trecut). Semne catre Cooksville sau Batavia, Rochester sau Montezuma apar din decorul plin de ferme cu case vechi, si barnuri si mai vechi. La un moment dat chiar si copilul pare molipsit de veselia noastra si se trezeste zambind.
Suntem aproape de Rochester si vedem (canadienii din noi tresalta patriotic) un service stop cu un binecunoscut Tim Hortons. Acelasi patriotism ne face sa ne oprim (N 42° 59.930 W 077° 24.781), sa ne intindem picioarele si sa ne delectam cu binecunoscutele donuts (dupa ce copilul s-a convins ca sandwichul cu pui este, totusi, extrem de bun). Asta dupa ce am scos din letargie un tinerel destul de dragut, dar extrem de plictisit, care pare uimit total de 'Hi, how are you'-ul nostru, precum si de restul de conversatie. E clar ca nu e obisnuit sa faca picatura de conversatie cu cei care se opresc pentru cafea. Din fericire pare a se molipsi (si el) de binedispozitia noastra suficient cat sa ne zambeasca la sfarsit. Incercam sa ignoram circul pe care il fac 2 pusti alaturi (pe care copilul ii priveste cu ochi mari, clar debusolat - de ce sa fie cineva nemultumit intr-un loc unde se mananca donuts colorate si cu crema? e de neinteles asa ceva, suntem de acord cu el). Si iesim afara, la soare, unde-l lasam sa alerge prin iarba (mommy, you know what am I? I am a race car: vrooom! vroom!) si sa stranga flori pentru mamica lui (vestitele papadii, ce altceva? si imi aduc aminte cu amuzament cum culegeam si eu papadii cand eram ca el, la fel de mandra si de fericita, si-mi aduc aminte de veselia mamei mele, si niciodata nu mi-a povestit cum ca ar fi buruieni, intotdeauna le-a primit ca si cum ar fi fost orhidee; asa ca a venit rindul meu sa port in par o papadie si sa ma simt regina lumii cu diadema de pietre pretioase, caci ce e mai pretios decat candoarea si dragostea nevinovata din ochii unui copil?).
Suntem probabil pe la jumatatea drumului si dupa un somn bun, energia copilului nostru creste vazand cu ochii. Studiaza camioanele ('mommy, see that truck there? the one with the blue circle? I can read what it says on it: d-o-t DOT!'), studiaza fermele ('mommy! look, there is a farm! it has tractors and lots of cows!'), studiaza drumul ('mommy! look, there are lots of trucks! what are they doing? why are they repairing the road?'), studiaza semnele ('mommy, daddy! how far is the camping? look, there are trailer, are we at the camping already?') Undeva pe langa Clifton Springs intrebarile de genul 'cat mai e pana la destinatie' s-au inmultit si indesit deja suficient de mult cat sa fie imbiat cu vizionarea unui film. Ca orice copil care se respecta doreste unul nou, si apoi se uita fascinat la un 'Baby Einstein' cu animale. Intrebarile se transforma in:
"Mommy, is a lion nice?"
"Well, it is a wild animal, it looks nice, but might be dangerous"
Sunt penalizata imediat pentru ca nu am raspuns la intrebare, de fapt.
"The question IS: is a lion nice?" (intrebarea fiind repetata un pic sacadat, ca pentru cei care fie nu aud bine, fie nu le sclipesc luminitele prea bine si nu pricep chiar asa repede).
"The lion is nice to look at, but never touch it" (instinctul nu se lasa, trebuie sa-i spunem ca e periculos. Jumatatea-mai-buna ride manzeste de pe locul lui, intotdeauna mandru si totodata amuzat de discutiile de genul acesta.)
Pare multumit si revine la vizonare. Nu pentru mult timp, deoarece 3 animale mai incolo:
"Mommy, is a bear nice?"
Mi-am invatat lectia:
"The bear is a wild animal as well, it's very nice to look at, but you should not get near it."
"Can I touch a bear?"
Oups - stiam eu ca trebuie pus accentul pe cum nu punem noi mana pe animale salbatice.
"No, but you can see one at the Zoo - you have seen them before"
Pare din nou multumit.
Se mai opreste din cand in cand sa ne apostrofeze pentru Willie Nelson care e prea tare (am renuntat de mult sa mai cautam un post de radio pe placul nostru - a se citi: country, soft old rock, classical - si am pus in functiune traditionalele CD-uri), dar care e extrem de potrivit cu momentul, deoarece Willie ne povesteste fascinant despre cum doreste el sa fie "on te road again". Asa ca il dam pe Willie mai incet si sinuim odata cu drumul.
Soarele a inceput sa apuna, si il privim in oglinda retrovizoare: mare, cald (mai cald decat il credeam sa fie azi) si cumva prietenos. Sau e numai imaginatia noastra care a inceput si ea sa priveasca lumea prin ochii calatorului in vacanta. Imi vin in minte fragmente din Drumurile prin Europa ale lui Karel Čapek si instantaneu imi pare rau ca nu m-am gandit sa iau cartea cu mine, ar fi fost o lectura perfecta pentru concediu (L. si R.: am Invisible Cities cu mine!). Mi-ar placea teribil sa am umorul si inteligenta penitei lui in a descrie drumurile noastre Americane :)
Si iata-ne coborand de pe autostrada (se cunoaste de departe un 407ETR customer in devenire: "mommy, why do you have to pay with money?"), trecand pe I-81 pentru cateva minute, ca apoi sa coborim catre Cicero, care este, de fapt, prima noastra destinatie (un concurs destul de marisor de talere). Descopar ca suntem relativ aproape de malul lacului Oneida (pare maricel, sper sa avem timp sa-l cercetam maine mai pe indelete). Pe partea cealalta a lacului se afla o localitate cu numele 'Constantia', ceea ce invie alte amintiri din tinerete. Cercetam 'the grounds', ne uitam cu invidie la multitudinea de trailere din parcare si plecam catre motelul rezervat pentru prima noapte (deoarece barbatul a banuit el bine ca nu vom fi in stare sa ajungem pe lumina, ca sa instalam cortul inainte de lasarea noptii). Pe drum remarcam (a cata oara) deosebirea principala dintre Candieni si Americani: aproape ca nu vezi casa la care sa nu fluture steagul, ba chiar am vazut un dealer de masini unde pe fiecare masina era un stegulet.
Si cu aceasta imagine ne retragem in camera noastra, unde ne dam seama ca al nostru copil e extrem de fericit, cere sa se schimbe de hainele de afara (pentru prima oara sunt annoyed ca urmeaza o regula la sange, deoarece trebuie sa gasesc rapid haine de schimb), cerceteaza fiecare coltisor si, declarandu-se multumit ('yooo-hooo! this is wonderful!') se apuca de joaca. Il scot cu greu din ale lui (nereusind nici sa urmaresc un film, nici sa adun cateva ganduri coerente pentru scrisoarea de azi), ademenindu-l cu o baie. Citim carticelele, spunem 'Ingerashul meu' ('mommy, you know why you can't hear me saying ingerashul? because I speak very softly') si adormim amandoi cu o ultima intrebare: "mommy? how may years can we stay here? 2? 10?" Sunt asa de obosita ca nu mai reusesc decat sa rid amuzata de idee (sau poate numai mi-am inchipuit ca rid, nu stiu) - ultimul meu gand e ca 10 ani ar fi probabil just about right :)
Locatia noastra curenta:
Liverpool, NY
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu