Luni, 7 Mai
Ma trezesc in hanul de la marginea autostrazii la 6 dimineata. Intai nu ma lamuresc de ce ora asta matinala pe capul meu, apoi usor, usor ma dezmeticesc - ma doare o masea. Ca sa nu disper total, ma apuc de scris povestile de sambata si duminica de la Cicero. Pe la 9 si un pic se trezeste copilul, si dupa ce sare un pic in pat se duce 'shh!' la tata si 'DING! DING!' ii trage niste clopote vocale matinale. Tatal sare disperat, isi da seama de veselia molipsitoare a copilului si in mod neasteptat ii ride (ma asteptam sa-i mormaie ceva netraductibil). Ziua pare a incepe sub auspicii bune, numai daca as reusi sa scap si de durerea de masea.
Imbarcam totul rapid in masina (n-am scos multe, oricum) si intram in restaurantul de alaturi sa luam micul dejun. Ni se aduce un mic dejun absolut monstruos, nici cu o armata nu l-am putea dobori, daramite noi 3. O doamna mai in virsta ne serveste si ne tot intreaba debusolata daca e totul ok. Ne dam seama ca nu am mancat mare minune (mai ales eu) si-i explicam ca mancarea e ok (miroase extraordinar de frumos si arata si mai bine), dar ca eu nici macar nu pot sa deschid gura prea bine. Extrem de amabila de povesteste ca exista un dentist bun in localitatea de alaturi, ne da adresa, numarul de telefon si ne ureaza drum bun. Facem un X mental pentru restaurant, sa-l punem pe lista cu buline albe, mai ales ca in salonul alaturat s-au strans cativa politisti federali (state troops) cu palariile binecunoscute, care-i zambesc dragutz unui Philip inmarmurit. Numele e destul de nefericit, tousi: Captain Dick's, dar nu e nimic de facut.
Pana am platit sotul meu a hotarat sa nu amane si mi-a facut programare la dentist pentru ora 2. Neavand prea multe optiuni, ne-am oprit in Cape Charles, chiar in vestitul Chesapeake Bay. Acelasi soare superb si acelasi vant deplorabil ne-au intampinat, dar n-am putut rezista si ne-am plimbat un pic pe plaja, admirand valurile si golful. Cand frigul ne-a inghetat de tot si ne-am adapostit in masina - suna telefonul. Asistenta dentistului, care intreaba daca putem veni chiar acum in loc de 2. Calule, mananci ovaz? Ne-am dus, a studiat si - normal, dupa asteptarile mele - a declarat cele 2 solutii: ori o scoatem, ori o tratam. Cum suntem inca la inceput de vacanta, parca n-as scoate-o... asa ca - antibiotice, ceva pain killers si dupa un popas scurt la farmacia de alaturi si inca o jumatate de ora sa-si faca efectul Ibuprofenul 800 (doza de elefant, cele din farmacii sunt 200), sunt cu totul alt om. O simt inca, dar pot sa ma bucur de lumea inconjuratoare.
Fericiti, ne urcam din nou in masina si pornim la drum. Drum care ne duce in scurt timp la un... pod. Dar ce POD! Cum spuneam intr-un post anterior, fascinatia americanilor cu podurile este vizibila, dar de data aceasta s-au intrecut pe ei insisi. Chesapeake Bay Bridge Tunnel (pe scurt CBBT) este considerat una dintre cele 7 minuni ale lumii contemporane. Lung de 20 de mile (aproximativ 36km) face legatura intre Virginia's East Shore si Virginia Beach (Norfolk). In dreptul a doua canale de navigatie podul se transforma intr-un spectaculos tunel pe sub apa (lungimea fiecarui tunel este de aproximativ 2 km). Nici nu am timp sa ma inspaimant de ideea de a calatori pe sub apa, tunelul este atata de fascinant si de luminos, nu-ti mai lasa loc de emotii negative. Podul pe care calatorim noi (directia sud) este recent construit, la sfarsitul anilor 90 (fiecare din cele 2 poduri a fost construit in aproximativ 4 ani), cel de nord este o minunatie construita in anii 60. Imi pun problema daca la intoarcere vom mai lua aceeasi ruta sau nu (tind catre nu :)).
Aproape de finalul podului exista un popas, cu un restaurant, un nelipsit gift shop si un chei. In inconstienta noastra ne inchipuim ca putem sa ne plimbam pe chei, dar vantul spulbera orice notiune de plimbare pe un bulevard, daramite pe un chei prapadit. Care, de altfel, se afla in reparatii. Intram in gift shop si nu ma lasa inima sa nu ma atasez de niste dragalashenii, cum le-ar numi L., niste magneti in forma statelor americane. Cumpar toate statele prin care am trecut si vom trece (se va dovedi inca o data lipsa mea de cunostinte geografice), plus o carticica despre cum s-a facut podul... e clar, suntem si noi fascinati acum de podurile americane :)
Dincolo de fascinatia fata de pod, suntem emotionati de reintalnirea cu oceanul. Cumva vederea oceanului ne face sa ne inchipuim un fel de Marco Polo pe invers, el cauta pamant, noi cautam ape. Din cauza vantului sunt niste valuri teribile, si cand vezi cum se sparg in pilonii de sustinere ai podului alaturat parca ti-ai dori sa simti din nou pamantul adevarat sub cauciucuri. Regretam un pic ca vremea nu tine cu noi, dar nu suntem teribil de suparati. After all, am ajuns la ocean!
Intrarea in Virginia Beach nu este nici pe departe la fel de impresionanta pe cat ne-am fi asteptat, emotiile ne-au ramas probabil la baza podului. Umblam un pic prin orasel, in cautarea plajei - greu de gasit, de altfel, peste tot sunt baze (nu, nu sportive) militare. Admiram stupefiati multitudine de fighter jets si ne aducem aminte cu drag de Top Gun (un cliseu, stiu, dar pentru noi America este, inca, cea din filme). In cautarea plajei gasim un restaurant execelent: Jake's Steakhouse. Cea mai buna friptura pana acum, cea mai buna mancare, fara a mai vorbi de serviciu: chelnarita ne intreaba de unde suntem (are un accent superb) si cand afla ca suntem de la Canada devine extrem de curioasa - unde ne ducem, de cand suntem pe drum, cum ne place etc. Suntem amuzati, si extrem de incantati de mancare - nu stim de unde aceasta fascinatie a noastra cu mancarea, dar Jake's Stakehouse este un loc unde poti spune 'ca la mama acasa' fara teama. Pana si copilul mananca absolut tot ce i se pune in fata, fara sa comenteze. Mai studiem cateva jeturi, aflam de pe harta incotro putem gasi plaja, si reusim sa o si localizam. Arata superb, numai daca am putea sa ne tinem ochii deschisi - vantul este atat de puternic, a starnit adevarate furtuni de nisip. Renuntam sa ajungem pe plaja, sa avem prima intalnire tactila cu apa si ne hotaram sa ne continuam drumul catre sud. Virginia Beach nu va fi primitoare prea curand (si vom afla mai pe seara si motivul).
Ratacim un pic prin imprejurimi, deoarece suntem chiar la rush hour si drumul catre sud trece prin centrul orasului, apoi pe o centura de autostrazi pe unde toti localnicii incearca, probabil, sa ajunga la casele lor. Am reusit sa ne cataram inapoi pe autostrada si copilul nostru a adormit aproape instantaneu. Ne continuam odiseea - de data aceasta se cunoaste ca suntem mai la sud, totul este inverzit, inflorit, ne dam seama ca aici este de fapt aproape vara deja. Din semnele de pe autostrazi ne lamurim si de unde multitudinea militara din oras - numele 'administrativ' este, de fapt Norfolk (Virginia Beach este Mamaia, unde Norfolk-ul este Constanta) - pentru necunoscatori (asa, ca mine): Norfolk este cea mai mare baza navala de la Atlantic. In oras am vazut chiar si una din bazele Nato: ne-a trezit din letargie steagul Romaniei, si atunci am inregistrat pe retina si pe creier restul de steaguri, majoritatea europene.
Autostrazile s-au largit, casele si ruralul par un pic mai 'high' class. Poate este numai o impresie, dar asta este impresia noastra. Un lucru e sigur: suntem in Sud, deoarece acum gasim miriade de posturi de muzica country (deci suntem fericiti). Studiem harta si hotaram sa ne oprim in South Carolina, in Charleston. Aici se remarca lipsa cunostintelor geografice de la gift shop-ul de pe pod: din Virginia nu trecem direct in Florida (ce-o fi fost in mintea mea?), vom strabate 3 alte state, primul fiind North Carolina, in care trecem destul de repede. Drumul a devenit din nou un pic deluros, si nu e aproape nimic in peisaj mai deosebit. Daca nu consideri deosebit drumul exceptional de lin si de placut, verdeata care ne inconjoara din toate partile si sentimentul placut de haladuire. Strada are aerul unui bulevard, nici nu-ti vine sa crezi ca taie Statele de la nord la sud. Inainte sa se insereze mai remarcam casele care au inceput sa aiba un aer sudist: sunt mai albe, mai mari, si cu mult-cunoscutele coloane.
Diferenta intre North Carolina si South Carolina este greu de imaginat, s-a inoptat si ne apropiem deja de urmatorul popas de noapte si, speram, ultimul inainte de Florida. Deoarece nu ne-a dat prin minte sa ne oprim pe autostrada la un motel, odata intrati in oras si bantuind in miez de noapte (cand numai camioanele cu marfa mai circula) prin cartiere care par cel putin dubioase, nu ne incumetam sa stam la un motel, cautam un nume cunoscut si terminam prin a inopta la un Holiday Inn. La stiri descoperim ce e cu vantul - sunt ramasitele uraganului teribil din Kansas. Ne bucuram ca am ales coasta si ne culcam multumiti dupa un dus fierbinte si placut. Cine stie care va fi urmatorul popas in civilizatia hoteliera?
Peripetiile zilei:
Harta Luni, Mai 7
Despre CBBT sau 'PODul': Chesapeake Bat Bridge-Tunnel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu