Luni, 28 Mai - Memorial Day (USA)
Probabil ca din cauza de Memorial Day a plouat asa turbat ultimele 2 zile - dar acum se pare ca vremea a hotarat ca a fost suficienta tristete, asa ca suntem intampinati de soarele nostru drag si de o caldura inabusitoare.
Ma trezesc ca de obicei devreme, incercand cu oarece succes sa imi trezesc si barbatii. Reusesc dupa multiple incercari sa-i cobor cu tot cu bagaje la masa si dupa un start un pic cam slow ne aflam din nou pe drumul catre club. Copilul a crezut ca azi mergem direct acasa si ne anunta incantat ca el stie unde mergem: la puca, nu acasa. Apoi intreaba un pic temator daca mai ajungem si acasa. Il linistim, da, vom ajunge si acasa.
Tragem prima proba OK toti trei, apoi asteptam si asteptam sa vina proba urmatoare. Comentez cu F. ca asta e problema in concursurile mari: astepti serios intre probe si te apuca somnul. Ca sa ne 'demonstram' ca asa este, nu reusim sa ne recuperam mintile pentru handicap decat tarziu de tot. Incep sa ma simt ca in ultima zi la Cicero - pe de o parte extrem de fericita ca se termina, pe de alta un pic trista ca se termina. Nu am timp sa ma complac in tristeti sau alte filozofii, Florin ma anunta ca este in baraj pentru clasa lui, locul 2. Toata oboseala se duce, intru in priza - sa fac aia, sa cumpar ailalta, copilul vrea sa il vada pe Snoopy din nou (unul din catelandri, un Jack Terrier dulce si inca puiandru), asa ca timpul meu parca se dilata cumva. Nu stiu daca sa-l zapacesc pe Florin cu niste informatii, il las in pace sa intre in ritmul lui. In stanga sunt deja 2 squad-uri care trag baraj, intr-unul din ele unul din maestrii sportului si al probei (dublu, ce altceva?). Sper ca le urmareste, ca sa-si dea seama ca se vor trage numai cate 2 perechi pe post. Squadul lui este chemat la linie si el este seful, ceea ce nu va ajuta prea bine de daca aceasta - il fura faptul ca se trag numai 2 perechi in loc de 5 si undeva calculeaza ceva gresit, asa ca ultimele 2 posturi mintea lui este in cu totul alta parte. Ne bucuram ca a ajuns in baraj printre cei 300 si ceva de 'trapasi' si dupa ce ii trece dezamagirea chiar si Florin se bucura de perfromanta.
Filozofam pe marginea sportului - este un pusti de 12 ani care trage mult mai bine decat multi meseriasi si ne imaginam ce o insemna ca la 12 ani sa castigi tone de trofee (numai in competitia aceasta a castigat 12 trofee - din 17 posibile, plus la HOA - High OverAll - a spart 1042 talere din 1100). Ne luam un ramas bun calduros de la Mason, Michigan cu speranta ca vom reveni intr-o buna zi si vom avea la fel de mult fun ca si acum.
Drumul ne duce acum sud-est, catre casa si ajungem pe negandite la granita. Trecem cu bine granita si imediat ce punem 'piciorul' si cauciucul inapoi in Canada rasuflam usurati. Sarnia ni se desfasoara in fata ochilor frumos, este o zi normala de lucru si in sfarsit au aparut si oamenii. Este evident ca ne aflam din nou acasa: soarele straluceste mai puternic, verdele din pomi e mai verde si noi simtim mai bine. Vorbind serios, este ceva in aer care difera de o parte si de alta a granitei. Nu putem sa definim clar, vom incerca data viitoare.
Ne oprim la primul Tim Hortons care ni se iveste in cale si ne dam seama ca am fost plecati poate prea mult: copilul sare in sus si in jos, nici macar nu mai e capabil sa-si gaseasca cuvintele: uite, mama, are lapte cu ciocolata, uite, mama, are donuts, uite, mama, are chocolate chips cookie. Fatuca de la tejghea se uita un pic debusolata si ii explicam ca am fost plecati o luna si este evident ca nu numai noi suntem addicted to Tim Hortons :) Ii cerem de toate cele, inclusiv 20 de Timbits. Mi se pare ceva ciudat ca nu se inchide ca lumea cutia - odata ajunsi acasa le vom numara, a pus biata de ea peste 30. Dovada in plus ca am ajuns acasa! Tot la Tim Hortons mai remarcam o 'semantura canadiana': toata lumea vorbeste relaxat cu toata lumea, fie ca se cunosc, fie ca nu. Dar cel mai mult ma bucura sa vad oamenii mergand pe strada, chiar mi-au lipsit...
Din Sarnia pana acasa facem cumva numai 3 ore si un pic, mi se pare incredibil de aproape. Ca de obicei, cand vad Hamilton-ul si Burlington-ul de sus de pe munte parca as vedea o gramada de aur, e ceva in acest oras al nostru care ma bucura de fiecare data cand il vad. Ne bucuram sa vedem primavara sosita si la noi, este atat de primitor verdele cu care ne intampina strada noastra!
Dupa ce s-a pupat cu toata familia si a trecut prin toata casa val virtej, copilul pune in cuvinte uimirea lui profunda: Look, mommy, it's the same house! I can't believe my eyes!
Si asa ia sfarsit aventura noastra cu cortul prin America. Cu bine, cu amintiri nepretuite, cu lectii invatate, si cu speranta ca vom mai putea repeta experienta inainte sa intre Philip la facultate :)
Si cum spune si subiectul: Home, sweet home!! Bun gasit, everyone!!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu