Oameni si cai

Miercuri, 23 Mai

O noua dimineata minunata - putem numai sa speram ca va ramane asa pana ajungem inapoi acasa :)

Ne trezim in Lexington, KY si ne pregatim sa ne petrecem ziua intr-un parc imens (1500 acri) in care totul este legat de cai. Luam un start cam intarziat, deoarece facem un detur prin downtown Lexington, aseara am vazut pe harta in inima orasului Transylvania University si am vrut sa vedem ce e cu ea. Facem cateva poze si apoi descoperim (seara, pe google) ca numele nu are legatura cu frumoasa noastra Transilvanie, ci pur si simplu cu traducerea numelui (Printre paduri) - care se potriveste, e drept cu Transilvania noastra. Adevarul e ca drumurile noastre prin Kentucky pana acum ne duc tot timpul cu gandul la Brasov, Sighisoara si muntii cei atat de dragi.

Ajungem in jurul pranzului in Kentucky Horse Park. Intrarea este impresionanta - apa curgand din fantani arteziene, un monument inaltat unuia din caii vestiti ai statului, Man O' War (monument care consta dintr-o statuie in marime naturala a sus-numitului cal) si mult mult spatiu verde. Parcul consta din mai mult foste ferme, de fapt - cat vezi cu ochii pajisti verzi si faimosul garduletz alb. Unele zone sunt imprejmuite cu gard dublu - aflam ca este din cauza cailor, una din rase (sa nu ma intrebati care) este un pic mai plina de avant si lasati singuri in tarcuri diferiti caii se vor repezi unul la celelalt sa se bata. De unde gardul dublu, care-i impiedica sa se imboncaluiasca precum Bambi si Rono. Din muzeu mai aflam alte informatii - despre aparitia cailor: acum 55 milioane de ani au aparut in Nord America de unde au disparut complet acum 8 mii de ani. Din fericire isi facusera trecerea in Africa / Europa deja, unde au si fost domesticiti (si probabil unul din motivele pentru care au supravietuit acum 8 mii de ani unei epoci glaciare) si de unde au fost practic reimportati acum 500 de ani, cand europeni au descoperit America. In America de Nord au 'prins' si au inceput sa creasca diverse rase; in timp ce America de Sud nu i-a acceptat prea bine (se pare ca indienii din sud au fost mai reticenti fata de cai, din motive neclare) si acolo intalnesti numai 2 rase, practic identice cu cele originale (Spaniole si Portugheze). In Australia calul a fost de asemenea introdus de imigrantii europeni. Citesc informatiile si mi-este neclar de unde au aparut vestitii mustangi - va trebui sa studiez un pic. In muzeu se explica diversele rase (mai ales cele pentru caii de curse), plus o istorie a curselor din vechime (way back inapoi la egipteni si chinezi) pana in prezent. Copilul nu are prea multa stare sa studieze, asa ca trec repede peste multe informatii. In muzeu se prezinta camera intregi cu trofee si aici atentia lui este un pic captivata: seamana toate cu 'Piston Cup'-ul lui McQueen (Cars, Disney movie), asa ca studiem mult mai multe trofee decat ar fi dorit mama :)

Din trofeu in trofeu, din poster in poster si din statuie in statuie ne apropiem de ora de calarie. Copilul are bilete pentru poney, si mama pentru real horse riding! In asteptarea 'ghidului' (nu te pun pe cal si-ti dau drumul, este ca un fel de tur cu ghid al fermei) am tot timpul sa ma indoiesc de inteligenta deciziei mele, sa ma auto-imbarbatez si sa o iau apoi da' capo. Conform principiului "acuma am platit, asta e" imi adun toate energiile si neinfricarea si ma trezesc sus pe un cal alb, Dakota il cheama. Aflu cum poate fi carmit, sper sa nu fie nevoie, si apoi plecam. Din cauza ca sunt printre putinii care nu prea au habar cu ce se mananca acest sport am cel putin avantajul de a fi a doua din cardul de 8 'calareti', campul meu vizual nu va fi total blocat. Asa cum au prevazut fetele care ne insotesc nu am nevoie sa folosesc haturile - singurele 2 dati cand Dakota hotaraste sa o ia un pic pe de laturi il bat usor pe gat si se misca in directia dorita (sau asa imi place mie sa cred). Toata distractia (aproximativ 45 de minute) se termina parca prea repede, desi e destul de obositoare. Plimbarea este placuta - imediat ce ma pot relaxa un pic si incep sa admir imprejurimile imi dau seama ce placuta poate fi viata pe cal. In mod sigur periculoasa, dar iti da un sentiment placut, parca cumva de putere. Esti mai sus, campul vizual se largeste considerabil si imi imaginez cat de frumos poate fi sa calaresti in galop sau chiar mai rapid. Frumos, dar clar dureros pentru partea dorsala :) Micile pante pe care le urca / coboara drumul se simt in fiecare oscior si ma readuc in faza de crispare (ma vad cazand de pe bietul Dakota), noroc ca sunt putine si scurte. In rest - ma imaginez la un ranch, cu caii si vacile mele, calarind toata ziua de colo-colo - si culmea e ca imi place imaginea. Asa de mult incat atunci cand ne apropiem de grajduri parca imi pare rau ca se termina totul... Florin a decis ca plimbarea nu e pentru el, dar din pacate oasele mele nu ar mai suporta inca o plimbare, altfel m-as duce in locul lui.

Philip este si el incantat de poneii lui - le stie chiar si numele (numai ca mama a uitat deja, din pacate). Continuam sa ne miscam prin ferma cea uriasa: vizitam grajdurile unde au manji (vreo 2 numai, dar asa-s de dulcei); grajdurile unde poti admira diversele rase; vedem cum se potcoveste un cal - o splendoare de cal de dresaj, tot negru cu niste 'cizmulitze' albe, care este un pic cam naravas, este numai de curand in ferma si este prima oara in viata cand i se pun potcoave, este clar impresionat negativ de experienta; vizitam grajdurile 'Hall of fame' - unde adapostesc cai vestiti de curse. Au nume interesante si este clar ca cu toata virsta lor inaintata (cel mai in virsta are 32 de ani si a castigat 2.6 milioane in viata lui de cal de curse) au competitia in sange. Caii sunt nsite animale superbe, vazuti atat de aproape si atat de multi imi este clar ca dragostea aceasta pentru cai si caini vine de undeva din ancestral (n-am fost crescuta cu animale) si ma intreb daca stramosii mei polonezi sau nemti vor fi avand ceva de spus aici - deoarece stramosii romani au vazut animalele ca pe o unealta de lucru, un ajutor, mai mult ca sigur. Ne imaginam cu voce tare cum ar fi sa putem intr-un fel oarecare (nu stiu cum inca) sa ne cumparam o ferma pe aici prin Kentucky cu 2-3 cai (pentru noi, nu pentru crestere) si cu cativa caini alergand veseli - oh, asta da imagine idilica. Deja am trecut Kentucky pe primul loc, inaintea lui Tennessee :)

Ziua se apropie de sfarsit - suntem toti trei obositi, dar este o oboseala placuta, am petrecut o zi in natura, in apropierea unor animale superbe, ce ne putem dori mai mult? Este o zi perfecta de vacanta! Uitam ca ne propusesem sa vizitam o fabrica de ciocolata, vom gasim una prin Ontario, poate.

Cum calatorului ii sta bine cu drumul o pornim din nou la drum catre final destination: Mason, Michigan. Cand am plecat (acum fix 3 saptamani de acasa) nu credeam ca o sa ajungem si pe aici. Incidentul din Florida mi-a schimbat un pic perspectiva - viata e scurta, si daca avem acum aceasta oportunitate, sa nu o pierdem. Cine stie daca sau cand ne vom mai putea permite asa ceva. Si ce cautam la Mason? Sa inchidem cercul vacantei - am plecat la un Grand american, vom termina cu un alt Grand american: Grandul Marilor Lacuri (Great Lakes Grand).

Iesim din Kentucky si ne trezim on Ohio, drept in inima lui Cincinatti - e prima oara cand 'Welcome to ' ne intampina pe un pod, in aproape downtown-ul unui oras. Cincinatti este un oras interesant - cel putin arhitectural. Seamana cu asezarea Brasovului - pe coline, in vai - si chiar si ca arhitectura te duce cu gandul la Ardeal, ceea ce ma face sa cred ca la un moment dat a avut o comunitate germana puternica. Este uimitor cum devine evident ca nu mai suntem in Sud, suntem acum 'nordisti' - orasele sunt mult mai impunatoare (downtown Lexington era un pic mai marisor decat downtown Burlington, Cincinatti este mult dincolo de Toronto), autostrazile trec constant printr-o asezare de o marime sau alta (in KY mergeai km intregi fara sa fii neaparat intr-o localitate, erai intr-una, bineinteles, dar nicaieri aproape de civilizatie - in traducere pentru noi o benzinarie), masinile sunt mai multe si mai mici (s-au dus drumurile intregi pline de pickup trucks) si e ceva in aer care spune: viteza, viteza, viteza. Oftam un pic interior - asta inseamna ca ne apropiem de sfarsitul aventurii noastre. Deocamdata inca ne bucuram de imprejurimi - desi s-au dus colinele verzi, ne-am intors la binecunoscutele drumuri drepte, ca pe acasa. S-au dus si vaile superbe, si muntii. Cat vezi cu ochii - o intindere plata. Dar soarele apune frumos in stanga noastra si copilul este incercat de nelamuriri:
El: mommy - are we going to another motel?
Eu: yes
El: ooo - can we go to one with a clean carpet so I can play on the carpet, please?

E clar ca am trecut prin multe, ma intreb ce le va povesti celor de la scoala, oare :)

Pe negandite am trecut in Michigan, in dreapta noastra vedem lacul Erie (pe GPS) si parca ne simtim mai aproape de casa si mai multumiti. Trecem pe langa Toledo si ne continuam drumul catre nord - un pic debusolati, pe marginea drumului apar semne cu mesaj tulburator: 'Prison Area - Do not pick up hitchhikers'. Ma intreb daca cumva le scapa asa de multi sau e vorba de ziua cand li se da drumul. Oarecum amuzata de idee incep sa caut motelul nostru, dar in apropierea clubului nu este nici unul. Dupa 3 incercari ne hotaram la un Comfort Inn - mai scump, dar de calitate. Este Memorial Weekend la americani, nu e cazul sa ne hazardam in alte cautari la 12 noaptea, asa ca ne asezam comfortabil si ne facem planurile pentru a doua zi.

Undeva pe drum, pe la 10 seara am facut 7000km si 1 tona de benzina (si dupa calculele mele vreo 1500 sunt din drumuri marunte, facute in apropiere, deoarece drumurile lungi au aproximativ 5500km). Am incercat sa fac o poza la dashbord, nu sunt sigura ca a iesit - e un milestone important :)

Copilul adoarme cu greu - e plin de tensiunea drumului, plus ca programul lui s-a modificat considerabil. Pot numai sa ma bucur ca nu a reactionat negativ la aceasta schimbare de program.

Drumurile zilei: Harta May 23