Luni, Mai 21
La multi ani, Ralu!! Happy Birthday, Ralu!!
Peregrinarile noastre devin cateodata ciudate, mai ales cand poposim la hanuri (Inn in traducere libera). Ce-am invatat deocamdata (speram sa o retinem ca lectie de viitor) este ca daca nu poti sa dai peste 100 pe noapte (ceea ce nu prea poti intr-o calatorie ca a noastra), cand te opresti la hanuri sau moteluri trebuie sa te uiti la receptioneri (care sunt, de obicei, managerii motelului). Daca au ceva coloratii mult cunoscute (nu, nu vorbesc de negru aici, ci de maro) te urci inapoi in masina si cauti urmatorul motel. In America motelurile cresc precum ciupercile dupa ploaie - nu trebuie sa le dai banii daca ai numai impresia ca nu vei fi multumit. Si nu e prea corect sa generalizezi din 2-3 experiente, dar o facem pe baza altor experiente, plus ca stim diferentele in cultura (mai ales in managementul curateniei).
Anyhow - ne trezim dimineata si incerc cu disperare sa-mi trezesc barbatii, e deja ora 9 (dupa ce am terminat bloguri si altele) si ar trebui sa mergem sa descoperim orasul muzicii. Strangem rapid - nu am scos prea multe, oricum, am inceput deja sa invatam cum sa impachetam ca sa nu scoatem mai nimic la popasurile de o noapte. Un sfert de ora mai tarziu ne aflam din nou in downtown in cautare de un loc de parcare. Am reusit sa gasim intrarea adevarata in oras, cu o seara in urma intrasem printr-un cartier pe care copilul l-a declarat 'spooooky' - docurile.
Orasul este extraordinar de frumos si ziua - un aspect interesant, multe orase au farmecul zilei sau al noptii, rareori le poseda pe amandoua. Ma uit destul de critic, incercand sa gasesc ceva negativ, dar dupa cateva minute renunt, am venit sa ma bucur de vacanta, de Nashville, doar nu m-am zapacit :) Strabatem Broadway-ul din nou - barurile pline de muzica si lumina azi-noapte sunt in continuare pline de muzica - intr-adevar aici se canta non-stop! Remarc si ceva ce n-am inregistrat ieri (desi bietul Florin mi-a atras atentia) - statiile de autobuz au difuzoare in care se transmite muzica non-stop, de asemenea. Admiram magazinutele si tonele de prostiute pe care le-am putea cumpara si ne hotaram sa participam intr-unul din Trolley tours - aceste tururi de oras sunt foarte bune, iti arata intr-un timp scurt tone de atractii turistice si poti alege apoi ce vrei sa vizitezi de capul tau. Cum mai avem suficient timp pana la inceperea turului, ne continuam peregrinarile prin stradutele pline de magazine si baruri. Intram intr-unul din magazinute si iesim un pic mai saraci, dar mult mai multumiti: in sfarsit avem fiecare ceva ce ne-am dorit (noi, adultii) de muuuuult timp - cate o palarie de cowboy! Asa de incantata sunt ca eu n-o scot pe a mea decat seara, la motel :) Barbatii mei, mai prozaici, au renuntat la ea cand au parasit orasul. Ne asezam comfortabil in trolley (un fel de autobuz micut fara geamuri) si ascultam la mosul mucalit care ne serveste ca sofer si ghid. Povesteste lucruri serioase despre oras, adaugand fie amanunte picante, fie pur si simplu glume. Aflam astfel ca Nashville (si Tennessee-ul in general) este unul din cele mai bogate zone americane, industria primara nefiind muzica (cum ne-am fi asteptat noi), ci medicina. Au cateva spitale vestite, plus tone de centre medicale super-ultra-moderne (le 'vizitam' pe toate in trecere). Aflam, de asemenea, ca, spre deosebire de alte orase americane, acesta este un pic deosebit prim multitudinea de universitati si colegii (16 la numar - nu, nu in zona, in oras), in plus prin specificul artistic - fondatorii orasului (acum aproximativ 200 de ani) au hotarat ca vor nu un simplu oras pe riu, ci un centru de arta. Asa ca exista Frist Art Centre unde au tehnologii de ultimul racnet si isi pot permite sa aiba expozitii mai deosebite - chiar acum este Picasso cu piese vestite de la Louvre si nu numai. Bineinteles ca nu intram intr-un asemenea muzeu, copilul ar fi doborat de asemenea activitati :) Ghidul nostru mucalit ne prezinta 'capitolul' - o cladire superba, asezata pe o colina verde, tot orasul e plin de coline si vaile aferente, excelent. Ajungem in Centenial Park - l-au construit cand au celebrat centenarul orasului (1897), si in mijlocul parcului au construit o replica a Partneonului (motivul: Nashville a fost numit Atena Sudului). Cand, dupa 6 luni, la terminarea expozitiei au daramat Partenonul (era o cladire temporara) populatia s-a revoltat asa de tare incat au reconstruit cladirea si acum nu mai este temporara, este muzeu pe bune - singura replica in marime naturala a Partenonului. Aflam si o gluma - ghidul ne spune ca puteam sa ne dam jos sa facem poze si apoi intreaba daca stim diferenta intre un turist si un autostopist. Cineva raspunde: 3 minute. Imi ia cateva secunde sa inteleg: dupa 3 minute bus-ul va pleca, daca nu te intorci la timp te transformi dintr-un turist fericit intr-un autostopist poate la fel de fericit :) De data aceasta toti ramanem turisti si ne continuam calatoria prin oras - urmeaza o strada numita 'Music Row' (strada muzicii) unde se afla toate casele de productie din Nashville - si aflam rapid cine e in spatele fiecarei case, numai nume sonore si toate cunoscute si noua. Turul nostru se incheie cu o coborire pe Broadway - ajunsi inapoi la punctul de plecare mainile mele sunt deja amortite, copilul a adormit undeva pe la mijloc. Mai este o fetitza in grup, doarme si ea la fel de multumita :) Ghidul este amuzat - si-a facut datoria, a adormit toti copiii :) Caram copilul cu greu, intr-o caldura inabusitoare, pe o strada care, bineinteles, urca. Si are o panta destul de serioasa, cel putin cand ai in brate aproape 40 de pounds adormiti bustean.
S-a facut dupa amiaza si ne intrebam ce-am mai putea vizita in cele cateva ore ce ne-au mai ramas. Are castig de cauza o plantatie vestita, Belle Meade. Drumul este absolut minunat: serpuieste printre dealuri de acelasi verde inimaginabil, printre magnolii aproape trecute (cu florile cat farfuria de supa, normal), printre nenumarate scoli, care mai de care cu o arhitectura mai frumoasa (toate sudiste, dupa cum le tradeaza coloanele) . Intrarea la plantatie e maiestuoasa - descoperim mai tarziu ca nu este intrarea vizitatorilor, ci cea originala, nu-i de mirare. Cum copilul inca doarme, intru in micul magazin sa caut ceva de mancare - si cu aceasta ocazie 'gust' din mult vestita ospitalitate sudista: desi restaurantul a inchis, un chelnar foarte dragutz ma intreaba cu ce ma poate ajuta si dupa ce-i explic dilema mea imi ofera tone de posibilitati, imi impacheteaza totul, imi aduce nu numai bauturile, dar si un pahar plin cu ghiata, in caz ca vom avea nevoie. Ciripeste tot timpul, vorbirea lor este extrem de placuta si melodioasa - si omul nu este localnic, dar a prins din accent :) Ma intreaba de unde sunt - este evident pentru oricine ca nu putem fi localnici si-mi spune ca el este din Main. Continua ciripitul si toti lucratorii din restaurant zambesc si-mi multumesc (God knows pentru ce). Ies afara cu un zambet cat Casa Poporului - vacanta devine din ce in ce mai frumoasa, iar Sudul este din ce in ce mai interesant. Vizitam 'Plantatia', de fapt numai casa - o casa obisnuita, in nici un caz o Tara - are un hol frumos, are camerele de primire mari si spatioase (desi cam intunecate), la etaj are 3 camere pentru oaspeti si dormitorul principal, plus camera copiilor - un amanunt interesant: este primul 'conac' in care camera copiilor este legata de dormitorul principal, de obicei copiii erau trimisi cel putin un etaj mai sus, cu dadaca. Toata casa imi aduce aminte de casa lui Tantilica - cea demolata de idiotii de comunisti o luna inainte de revolutie. Imi vine greu sa nu ma gandesc la ea si la toata istoria care zace in Romania si la toata istoria care a fost distrusa... Nord-americanii (i-am inclus pe Canadieni aici) sunt de admirat in aceasta privinta: aproape orice casa mai veche de 100 de ani devine monument istoric. Ghida ne intreaba de unde suntem - ii spunem inclusiv originea si se uita admirativ la noi - trebuie sa avem monumente istorice mult mai vechi, nu? Si avem si mult mai multa grija de ele, nu? Ii spunem ca da, avem, ne apropiem de mia de ani (ceilalti 2 turisti, din Seattle, devin si ei brusc admiratorii nostri ad-hoc), dar ca avem si no ivandalii nostri (nu intram in amanunte politice, dar ne aducem aminte cu durere de minunatiile de biserici si nu numai daramate de inteligenta comunista). Baia aduce din nou diverse amintiri - seamana cu cea de la Tantilica in multe aspecte, in plus are bucata de piele pentru brici atarnata la oglinda. Ma intreb daca tinara noastra ghida (imbracata frumos in haine de epoca) va fi stiind la ce foloseste si-mi aduc aminte cu multa dragoste de bunicul meu si de cum se barbierea cu apa inghetata in oglinda din bucataria la fel de racoroasa. Realizez ca am atins un pic vremuri arhaice si pentru a cata oara, oare, regret tacerea bunicului, care mi-ar fi putut oferi memorii nepretuite. Ghida ne povesteste despre vremuri nu de mult apuse, despre care am citit cu totii in carti - despre intalniri de afaceri ale barbatilor, poezia, muzica si desenul doamnelor, munca sclavilor - totul intr-un dulce si cantat grai. Pierd cuvinte ici si colo, dar e atat de fascinant - ma gandesc la L. ce i-ar place sa le studieze, poate, tonalitatile si muzicalitatea. Philip e destul de cumintel, reuseste sa nu atinga nimic din casa. Casa, ca multe altele, a ajuns in patrimoniu printr-o simpla nefericire - un ginere al celei de-a treia generatii de proprietari a pierdut totul (probabil la jocuri de noroc, pariuri pe cai sau alte speculatii). Plantatia a avut original 250 de acri, a crescut la 5500 si acum are 24. Vizitam si restul de muzeu - o gradina frumoasa, casa sclavilor, grajdurile - apoi incepem sa haladuim prin imprejurimi. Cartierul este superb - dincolo de verdeata cu care nu ne mai obisnuim sunt casele etxraordinar de stilate si ingrijite, si marimea gradinilor. Locurile fac parte din fosta plantatie si au aerul locurilor cu vechime; strazile toate poarta nume de cai vestiti (am uitat sa specific: plantatia era, de fapt, o ferma de cai, nu va ganditi la plantatiile de bumbac sau tutun) si cartierul tot se numeste Belle Meade (Poiana Frumoasa s-ar traduce). Tot admirand casele si pajistea pe care se afla ne dam seama ca probabil am intrat in cartierul starurilor de muzica - nu mai sunt case simple, deja devin mansion moderne - unele adapostite in cladiri mai vechi, altele in cladiri mai noi; una din ele iese in relief prin ciudatenia arhitecturala - este alba, si foarte geometrica, greu de explicat cum arata. Nu ne saturam de admirat regiunea, dar - ca majoritatea lucrurilor bune, are si acesta un sfarsit. Drumul catre oras e la fel de frumos (desi mai lent, aici rush hour-ul incepe pe la 4 - nu stim daca-i semn ca se munceste mai putin sau nu) si reusim sa ajungem la un restaurant mexican, haios - serviciu ireprosabil, mancare excelenta si ne aducem aminte de Mexic cu drag.
Mai facem cateva drumuri prin orasul care se pregateste de noapte - si ne luam ramas bun de la Nashville. Sudul ne place - suntem extrem de incantati. Sudistii toti au fost draguti si rabdatori cu noi. Este prima data in aceasta vacanta in care re-evaluam ideea de a nu ne muta in State - poate ca sudul ar fi acceptabil. Cald, frumos, magnolii, plantatii, oameni calmi si extrem de zambitori, si muzica ce ne place noua - hmmmm... pare un deal bun :)
Hotaram sa strabatem cat se poate din drumul nostru catre nord: Kentucky, here we come!!
Drumul scurt al zilei: Harta May 21
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu