Ultima zi de scoala

M-am simitit astazi transpusa intr-o lume veche si mult deosebita - a scolarului inainte de vacanta de vara. Incercam sa-mi aduc aminte daca emotiile mele scolaresti erau la fel de puternice atunci precum sunt acum emotiile adultului parinte.

Am crezut ca va fi o zi usoara, nu mult deosebita - dar m-am inselat profund. N-au fost lacrimile si tristetile de anul trecut, ale copiilor. Dar au fost lacrimile si emotiile celor mari, parinti si profesoara. Au fost cunostinta dura ca anul ce va veni va fi mult diferit - copiii se vor fi imprastiat la multe scoli, invatatoarea va fi plecat si ea la o alta scoala. A fost durerea surda a unui sfarsit care, indiferent de noul inceput din toamna, este un sfarsit parca fara continuitate. Stiam ca ma atasasem de scoala si comunitatea din scoala lui, dar nu realizasem cat era de profund atatsamentul meu. Si printre tristetile mele incerc sa-mi aduc aminte daca voi fi fost la fel de trista vreodata in copilaria mea. Probabil ca la trecerea dintre scoala generala si liceu.

Fac parte dintr-o generatie (nu pot s-o categorisesc ca marunta sau majoritara, imi lipsesc total numerele necesare) care si-a petrecut primii 8 ani de scoala in aceeasi cladire, cu mai mult sau mai putin aceiasi profesori. Ca multi altii am avut o invatatoare primii 4 ani, un diriginte urmatorii 4. O constanta a vietii academice timpurii, o constanta relativ buna in cazul meu. Pana la facultatea viata mea s-a petrecut relativ in acelasi spatiu - chiar si in liceu clasa ne-a fost aceeasi pentru fiecare 2 ani. Poate de aici provine si aversiunea mea fata de schimbari bruste, in care ai sentimentul ca pierzi controlul asupra situatiei.

Ma intreb cum va evolua bucatica aceasta de om (fiul nostru) in spatiul academic canadian. Unde fiecare an vine cu schimbari - noi profesori, noi spatii, probabil si noi colegi. Il va speria la aceasta varsta? Sau ii va insufla o bucurie a schimbarii care mie imi lipseste (desi nu sunt convinsa ca o regret)? Nu stiu daca sa ma bucur pentru ca va avea parte de un alt sistem decat al parintilor lui sau nu. Probabil ca e si prematur pentru spaime sau bucurii, de altfel.

Deocamdata omuletul pare multumit ca este in vacanta, desi vorbeste cu drag de ziua in care se va intoarce la scoala si va fi in clasa noii invatatoare. Stiu ca va avea cativa din fostii colegi in clasa (nu multi) si stiu ca m-as fi bucurat sa aiba cativa mai multi, dar este clar ca nu e alegerea mea.

Asa ca imi raman numai mie nostalgiile ultimei zile de scoala, emotiile plecarii dintr-un spatiu cunoscut intr-un spatiu - din nou - necunoscut, desi oarecum familiar. Imi raman mie lacrimile unui capitol incheiat acum, aici - si ma simt ca atunci cand o carte buna se termina irevocabil si tot ce pot face este sa o pun in raft cu notiunea ca intr-o zi o voi reciti, dar si cand o voi reciti stiu ca se va termina irevocabil. Si desi pare ciudat, acest sfarsit de capitol doare. Incerc sa-mi aduc aminte daca am fost vreodata insotita de mama mea in ultima zi de scoala (stiu sigur ca m-a insotit cel putin in prima zi, de clasa intai) si ma intreb daca emotiile ei vor fi trecut pragul propriu (de profesoara) si vor fi ajuns vreodata in pragul emotiilor mele.

Si nu pot decat sa spun precum francezii: "Le Roi Est Mort, Vive Le Roi!" si sa sper ca anul ce va incepe in numai cateva luni va fi la fel de bun ca ultimii doi, daca nu si mai bun :)

Cartografie

Imi propusesem sa salvez o harta a intregii calatorii, dar bineinteles ca memoria m-a inselat si m-a cam parasit :)

Iata aici drumul lung al intregii vacante (minus drumurile scurte):
Vacanta 2007 - Harta

Fragmente de ganduri

Citesc in sfarsit o carticica mai serioasa - am imprumutat un brat intreg de Humanitas si asemanatoare de la L. Chiar mai simteam nevoia de un cuvant neaos, romanesc, inteligent. Ma scufund cu veneratie in 'Jurnalul de la Tescani' al lui Plesu. Intotdeauna am avut un respect profund fata de Plesu, si respectul nu face altceva decat sa creasca cu fiecare cuvintel pe care-l inregistrez. Va trebui sa o rog pe L. sa peregrineze prin librariile de departe, sa-mi caute ceva similar, imi dau seama ca ador cartile de acest gen: recitesc oricand cu drag si cu bucuria descoperirii unor interpretari noi jurnalul filozofic al lui Noica, sau jurnalul de la Paltinis, sau scrierile atat de complexe si interesante ale lui Steinhard.

Un fragment din gandurile lui Plesu ma face sa gandesc dincolo de aburii unei dimineti ploioase. Compara ciupercile otravitoare cu cele comestibile si ajung odata cu cuvantul scris la o intrebare ciudata - sa fie 'accept raul, dar nu uratenia' o regula? Si cum Plesu concluzioneaza ca nu exista perfectiune, trebuie cumva sa 'alegi' intre frumusete (exterioara) si bine (interior) ca virtuti - ma intreb tulburata daca intra-devar nu exista frumusete exterioara si frumusete interioara in acelasi pachet. Gandul nu este prea comod si il dau la o parte ca fiind o exagerare - poate va fi fiind o alta virtute care lipseste. Asta neinsemnand ca pretuiesc frumusetea exterioara mai mult decat cea interioara - imi dau seama ca Plesu vorbeste de perfectiuni aici... si-mi dau seama subit ca nu am vazut nici o ciuperca otravitoare in natura, numai in poze. Poate ca nu mi-am purtat pasii prin padurile unde asemenea opozitii dau nastere gandurilor...

Realitatea ma scoate din filozofia de dimineata - trebuie sa duc copilul la scoala. Si undeva, pe drumul vietii, sa-l invat diferenta intre frumuseti...

Ganduri post-vacanta

Bineinteles ca se ivesc razlete, memorii mici si amintiri ciudate din vacanta.

• Imi aduc aminte cum ne-am oprit la un Turist Information Centre in Kentucky - cautam informatii despre cascada, dar si despre parcul cu cai. Si in fata centrului erau afisati cu mandrie locala niste pesti - cine isi aduce aminte de 'moose'-mania din TO din 2000? Probabil ca este ceva in constiinta nord-americana de sunt impinsi sa creeze ciudatenii (aproape de monstruozitate). Sa fie incercarea de a se defini in mod unic? Nu mai cream sculpturi precum cele antice si renascentiste, ci 'moderne'? Sa fie o simpla si primordiala inclinare catre kitch? Nu stiu - dar pestii sunt un pic amuzanti, poate pentru ca nu trebuie sa-i vad zi de zi.
  
  
• In mod uimitor copilul vorbeste romaneste mult mai bine de cand am revenit - desi cu el nu am vorbit romaneste, doar intre noi. In plus, are un pic de accent sudist, canta ultimele silabe din cuvant. E greu sa-mi explic ambele fenomene: primul ma bucura, are o baza de discutii mult mai larga cu Bu acum; al doilea e pur si simplu incantator si stiu ca se va duce curand.
  
  
• Moment de invatatura: Bill (catelusul nostru portocaliu) este cu noi tot timpul. Motivul este, probabil, evident: numai un noroc teribil sau providenta au facut sa-l avem cu noi la piscina in ziua cu pricina. Si astazi mai intreaba de cate unele: mommy, where is my pernutza? eu - oftez. Oh, did they steal my pernutza with the car? Yes, honney, I'm sorry. Oooo... we have to buy another one!
  
  
• Nashville, TN - ghidul ne povesteste despre oras, despre stat. Suntem uimiti ca nu muzica este numarul 1 in economia statului, nici macar 2 sau 3 - vine pe un slabutz #4. Dar ce ne uimieste si mai tare este ca income tax-ul lor este zero. Stiam ca exista state cu income null, dar sa gasim unul cu frumuseti naturale, cu muzica atat de draga noua, si cu tax zero - asta deja devine interesant.
  
  
• La vreo 2 saptamani dupa inceputul peregrinarilor, copilul, serios: Mommy, we have to go to the Parintele, now! De ce, puiule? Just because we have to. Ii explic ca nu avem nici o biserica prin preajma. Doct: OK, then when we go back we have to. Nu poti sa argue cu asemenea logica, nu?
  
  
• Semnele de circulatie in SUA sunt misleading si annoying. Semafoarele stau undeva in mijlocul intersectiei, pe diagonala si aproape ca nu le observi. Iesirile si intrarile din / in autostrada sunt scurte si te obliga sa mergi un pic aiurea. Au nenumarate semne cu informatie din belsug - nu-mi dau seama daca scriu atata pe semne deoarece nu le descifreaza sau au alte motive...
  
  
• Total surprinzator: la banca, langa pixul (legat cu lantisor, ca si pe la noi) cu care sa semnezi se mai afla o tusiera. Imi trebuie cateva momente sa pricep la ce se folosesc si ma intreb care e procentajul celor care nu stiu sa-si semeneze numele!
  
  
• Kentucky si Tennessee: iti dai seama imediat ca esti in alt stat de la baile publice. Ciudat cum poti caracteriza o societate dupa baia publica. Sunt la fel de curate ca in Florida, poate un pic mai curate - dar sunt mai luminoase, mai spatioase, mai ecologice: nu mai gasesti deloc o hartie de sters pe maini, numai suflatoarele de aer caldutz. Iar pozele de pe pereti sunt absolut superbe. In TN majoritatea sunt peisaje superbe. In KY - absolut toate sunt cu cai - in general cu cai de curse. Emblemele pe placutele de la masini isi spun, de asemenea, cuvantul - in KY sunt, de asemenea, pline de cai. Superb!