Ultima zi de scoala

M-am simitit astazi transpusa intr-o lume veche si mult deosebita - a scolarului inainte de vacanta de vara. Incercam sa-mi aduc aminte daca emotiile mele scolaresti erau la fel de puternice atunci precum sunt acum emotiile adultului parinte.

Am crezut ca va fi o zi usoara, nu mult deosebita - dar m-am inselat profund. N-au fost lacrimile si tristetile de anul trecut, ale copiilor. Dar au fost lacrimile si emotiile celor mari, parinti si profesoara. Au fost cunostinta dura ca anul ce va veni va fi mult diferit - copiii se vor fi imprastiat la multe scoli, invatatoarea va fi plecat si ea la o alta scoala. A fost durerea surda a unui sfarsit care, indiferent de noul inceput din toamna, este un sfarsit parca fara continuitate. Stiam ca ma atasasem de scoala si comunitatea din scoala lui, dar nu realizasem cat era de profund atatsamentul meu. Si printre tristetile mele incerc sa-mi aduc aminte daca voi fi fost la fel de trista vreodata in copilaria mea. Probabil ca la trecerea dintre scoala generala si liceu.

Fac parte dintr-o generatie (nu pot s-o categorisesc ca marunta sau majoritara, imi lipsesc total numerele necesare) care si-a petrecut primii 8 ani de scoala in aceeasi cladire, cu mai mult sau mai putin aceiasi profesori. Ca multi altii am avut o invatatoare primii 4 ani, un diriginte urmatorii 4. O constanta a vietii academice timpurii, o constanta relativ buna in cazul meu. Pana la facultatea viata mea s-a petrecut relativ in acelasi spatiu - chiar si in liceu clasa ne-a fost aceeasi pentru fiecare 2 ani. Poate de aici provine si aversiunea mea fata de schimbari bruste, in care ai sentimentul ca pierzi controlul asupra situatiei.

Ma intreb cum va evolua bucatica aceasta de om (fiul nostru) in spatiul academic canadian. Unde fiecare an vine cu schimbari - noi profesori, noi spatii, probabil si noi colegi. Il va speria la aceasta varsta? Sau ii va insufla o bucurie a schimbarii care mie imi lipseste (desi nu sunt convinsa ca o regret)? Nu stiu daca sa ma bucur pentru ca va avea parte de un alt sistem decat al parintilor lui sau nu. Probabil ca e si prematur pentru spaime sau bucurii, de altfel.

Deocamdata omuletul pare multumit ca este in vacanta, desi vorbeste cu drag de ziua in care se va intoarce la scoala si va fi in clasa noii invatatoare. Stiu ca va avea cativa din fostii colegi in clasa (nu multi) si stiu ca m-as fi bucurat sa aiba cativa mai multi, dar este clar ca nu e alegerea mea.

Asa ca imi raman numai mie nostalgiile ultimei zile de scoala, emotiile plecarii dintr-un spatiu cunoscut intr-un spatiu - din nou - necunoscut, desi oarecum familiar. Imi raman mie lacrimile unui capitol incheiat acum, aici - si ma simt ca atunci cand o carte buna se termina irevocabil si tot ce pot face este sa o pun in raft cu notiunea ca intr-o zi o voi reciti, dar si cand o voi reciti stiu ca se va termina irevocabil. Si desi pare ciudat, acest sfarsit de capitol doare. Incerc sa-mi aduc aminte daca am fost vreodata insotita de mama mea in ultima zi de scoala (stiu sigur ca m-a insotit cel putin in prima zi, de clasa intai) si ma intreb daca emotiile ei vor fi trecut pragul propriu (de profesoara) si vor fi ajuns vreodata in pragul emotiilor mele.

Si nu pot decat sa spun precum francezii: "Le Roi Est Mort, Vive Le Roi!" si sa sper ca anul ce va incepe in numai cateva luni va fi la fel de bun ca ultimii doi, daca nu si mai bun :)