Cu cateva saptamani in urma, dupa un concurs, prietenul nostru F. a trecut pe la noi si, ca de obicei, ne-am asezat in curte la palavre. Palavrele cu el sunt intotdeauna cel putin umoristice - are tone de povesti interesante despre Italia natala, si nu intotdeauna deosebite de povestile auzite de pe la bunici despre natala noastra Romanie, bineinteles mult inainte de comunisti. Din vorba in vorba s-a intunecat si - parca am fi vazut o luminitza?! A disparut. Ba nu, a aparut si... clipeste?! Ne uitam amandoi dupa luminitza zburatoare si - intr-adevar - era un licurici.
Acum nu stiu multi copii crescuti la oras care sa fi vazut vreodata licurici - eu am avut fericirea sa vad cativa sus pe munti, in peregrinarile mele montaniarde din tinerete. Dar chiar si asa, timpurile in care haladuiam pe munte par atat de indepartate, incat vederea licuricilor a fost oricum o re-intalnire superba.
Stim acum (i-am pandit seri de-a randul) ca licuricii nostri vin undeva intre 9:30 si 10:00 seara. Niciodata inainte de 9:30 (este, probabil, mult prea multa lumina inca), niciodata dupa 10:00. Apare intai unul - clipici-clipici, clipici-clipici; zboara ireal de repede si este un exercitiu excelent pentru ochi sa-ti focusezi privirea in zona unde era si sa ghicesti cam pe unde va apare data viitoare. Prefera sa zboare prin paduricea din spatele casei, intre brazii si evergreen-ul de acolo. Dupa ce a verificat cum ca totul e in ordine apar si ceilalti licurici - nu multi, 2-3; intr-una din seri parca vor fi fost mai multi, dar cum sa-ti dai seama ca nu sunt doar 2-3 zburand repede din loc in loc? Clipesc feeric si urmarindu-i nu te mai indoiesti de existenta spiridusilor, esti absolut sigur ca el, licuriciul este, de fapt, un mic spiridus. Si cum sa ai indoieli cand luminita lui aurie se misca cu atata gratie prin aerul plin de farmecul noptii? Si esti deodata extrem de bogat - bogatiile tale sunt tot aurul zburand in noapte. Si te simti deodata extrem de multumit, poate chiar fericit - te-ai intors la o varsta unde totul, absolut totul este posibil.
Linistea noptii este din cand in cand intrerupta de cantecele cardinalilor sau a robinilor (nu le cunosc traducerea in romaneste, nici macar nu-s sigura ca va fi fiind o traducere). Si deodata auzi - fish-fish si simti mai mult o miscare in mijlocul curtii. Iepurasul s-a intors din peregrinarile lui cotidiene si rontaie voios cine stie ce floare. Am descoperit intr-o dimineata ca tot el este cel care imi decimeaza si florile din fata casei (le invinovatisem pe bietele veverite, desi nici ele nu-s tocmai nevinovate, sunt sigura). Cel mai mult si mai mult ii plac crinii - am cumparat niste minunatii de crini anul trecut, am cumparat si anul acesta - niste culori superbe, niste flori mari... care au rezistat cam o zi fiecare. Adica au mers in ritmul - dispare o floare pe zi. Au existat persoane care mi-au sugerat sa distrugem iepurasul, deoarece ne va distruge florile. Si nici pana in ziua de astazi nu inteleg de ce ar fi trebuit sa-l alungam cumva, cand iarna vine si aproape mananca morcovi din palma copilului. Care copil are impresia ca iepurasii, pasarile, animalele in general sunt ceva normal, care se gasesc acolo unde locuiesti - si care vrea acum sa 'cumparam' 2 caprioare; daca nu se poate caprioare (incearca in fiecare zi, doar-doar s-o ridica restrictia la caprioare), atunci macar un cal si o pisica; si daca e sa aleaga - atunci calul e preferatul lui.
Asa ca ne continuam convietuirea cu animalutele din curte si de pe strazi - cand si cand ratonul si familia lui trec sa ne viziteze si sa caute ceva de mancare; cand si cand (dar deja din ce in ce mai rar) o vulpitza trece strada alene in miez de noapte; cand si cand ceva pasari isi fac cuib la streasina (anul acesta am avut sub via de la streasina un cuib de turturele - au scos 2 serii de cate 2 pui si apoi au plecat... sper sa se intoarca la anul, deoarece nu le-am facut nici o poza, desi am tinut puii in mana de cateva ori: zburau haotic si cadeau din cuib); cand si cand ne viziteaza cate o pasare colibri, dar se duce repede sa caute alte gradini in care ocupantii vor fi sadit flori pentru ele (sa vedem la anul daca ii plac iepurasului la fel de mult ca crinii). Curtea noastra, desi nu foarte mare, e plina ochi de vietuitoare 'salbatice' si noi nu putem decat sa ne bucuram ca Philip nu ne va intreba daca ce vede pe camp este o oaie sau o vaca :)
31 iulie 2007
24 iulie 2007
Norisorul roz
Duminica am avut ocazia sa privesc cerul (si un pic si viata) prin niste lentile speciale. Facute pentru a scoate in evidenta rosul din talere, estompand restul de culori, lentilele dau o nuanta rozalie mediului inconjurator si nu poti decat sa zambesti cand te uiti imprejur. Asta pana cand am privit cerul - de un albastru sublim si cu o multitudine de nori alburii. Mai putin 2 dintre ei: un norisor turcoise si un norisor roz. Nu stiu daca ati vazut vreodata un nor roz sau unul albastru - si nu vorbesc aici de filme futuriste sau picturi abstracte. E vorba de un norishor albastru in multitudinea de nori albi, normali. Si un altul roz, un pic mai la stanga...
Senzatia este speciala - probabil ca mi-am re-afisat zambetul meu tamp, de totala relaxare si urmaresc norishorii (cand nu urmaresc talerele) cu atentie. Isi schimba culorile, probabil ca vantul ii imprastie usor - acum unul a devenit verzuliu, celalalt usor portocaliu. E o adevarata simfonie de culori si e minunat sa-i urmaresti. Curiozitatea stiintifica s-a trezit si ea si ma intreb ce face oare ca numai acesti 2 nori sa aiba culori atat de feerice. Imi dau seama ca nu vor rezista prea mult, vantul bate din toate directiile si norii isi schimba formele non-stop - cei doi norishori ai mei sunt acum aproape invizibili.
Chiar dupa ce dispar in albastrul cerului norishorii mei color ma ajuta sa-mi aduc aminte sa ma bucur de clipa prezenta si pentru o dupa-amiaza chiar reusesc sa imi imersez fiinta in prezent si sa am fun cu talerele noastre.
Nota [June 08/2008] - Nu-mi dau seama daca fenomenul era vizibil in mod normal sau a fost numai o proiectie a creierului meu incalzit. Cert este ca a fost o zi in care (acum imi dau seama) am castigat primul meu 'pas inapoi' la handicap. Poate are vreo legatura cu rozul si turqiuoise-ul norisorilor... sau poate nu...
Senzatia este speciala - probabil ca mi-am re-afisat zambetul meu tamp, de totala relaxare si urmaresc norishorii (cand nu urmaresc talerele) cu atentie. Isi schimba culorile, probabil ca vantul ii imprastie usor - acum unul a devenit verzuliu, celalalt usor portocaliu. E o adevarata simfonie de culori si e minunat sa-i urmaresti. Curiozitatea stiintifica s-a trezit si ea si ma intreb ce face oare ca numai acesti 2 nori sa aiba culori atat de feerice. Imi dau seama ca nu vor rezista prea mult, vantul bate din toate directiile si norii isi schimba formele non-stop - cei doi norishori ai mei sunt acum aproape invizibili.
Chiar dupa ce dispar in albastrul cerului norishorii mei color ma ajuta sa-mi aduc aminte sa ma bucur de clipa prezenta si pentru o dupa-amiaza chiar reusesc sa imi imersez fiinta in prezent si sa am fun cu talerele noastre.
Nota [June 08/2008] - Nu-mi dau seama daca fenomenul era vizibil in mod normal sau a fost numai o proiectie a creierului meu incalzit. Cert este ca a fost o zi in care (acum imi dau seama) am castigat primul meu 'pas inapoi' la handicap. Poate are vreo legatura cu rozul si turqiuoise-ul norisorilor... sau poate nu...
22 iulie 2007
Treasure hunting
Imi reamintesc intr-o dupa-amiaza placuta ca viata vazuta de un copil este mult diferita de viata vazuta de adulti. Am plecat cu totii intr-o aventura pe biciclete - copilul pe un fel de tandem cu tatal lui, eu in spatele lor. Aventura noastra incepe in parcul unde raul Niagara se varsa in lacul Ontario, in Niagara on the Lake - un orasel pe care noi il iubim nefiresc de mult. Oraselul imi aduce invariabil aminte de Busteni - nu, nu are muntii cei dragi, dar stradutzele si oamenii si atmosfera turistica ma duc intotdeauna cu gandul la poalele Bucegilor. Iar magazinutzul din Niagara-on-the-Lake in care se vinde / cumpara ciocolata si inghetata este legat in memoria mea de vestita bragarie din Busteni (de care imi e un dor nesfarsit, desi stiu ca nu mai exista).
Ne cataram pe biciclete si incercam sa gasim pista pentru biciclisti - intr-o
parcare mai mare aflam un centru pentru vizitatori; doamna dragutza dinautru raspunde zambind si intinzandu-mi automat o harta ca pista o vom gasi chiar la capatul parcarii - asa este, acolo se afla. O luam usurel la plimbare catre cascada - suntem constienti ca nu vom ajunge pana acolo, dar, ca intotdeauna - destinatia este mai putin importanta; calatoria, in schimb - foarte.
Barbatii mei pedaleaza constiincios - pentru prima data eu prind viteza mai mare
decat Florin, asa ca enjoy momentul cat este posibil, nu va dura mult :) Ziua este superba, drumul serpuieste alene pe marginea raului; trecem podete de lemn, prin parculetze verzi, prin padurici in care s-ar auzi si pasarile daca nu ar fi muzica de la boxele 'turisitilor' atat de tare, pe langa casele superbe si vinotecile locului. Ne oprim la o bancutza - popas de odihna, de reincarcat energiile; imi dau seama ca baietelul nostru munceste serios acolo pe bicicleta, deoarece se repede in fructe precum un Robinson Crusoe si primele cateva minute nu se aude decat un fel de mormait printre inghititurile rapide; reuseste intr-un final sa formeze cuvinte coerente si sa ne povesteasca ceva cu Bambi si Faline. Este din nou in faza Bambi - si ma intreb daca aceste faze vin si revin de mai multe ori. A avut faza Bambi prin toamna - urmarea non-stop filmele la televizor, nu vroia sa-i citesc nimic altceva decat Bambi, vorbea non-stop de caprioare. Acum a mai adaugat un spin - exista Bambi si Faline ceilalti 2 pets imaginari, de care are grija, pe care ii striga si ii cauta non-stop, le da de mancare, ii culca... Reusim sa-l recuperam pe Bambi din rau, evident ca este tot ud si ne stropeste bine :)
Ne urmam drumul si la un moment dat Florin declara ca am avut suficient, eu as mai merge, dar e drept ca nu trag 18 kg in spate, asa ca dupa un popas pe marginea drumului, la umbra, facem cale intoarsa. In apropiere de Fort George ne oprim din nou sa cautam o comoara - unul din geocache points.
Copilul merge mandru ca GPS-ul
in mana, strigand tare: 6 m, 5 m, 3 m... am ajuns! Am ajuns in mijlocul unei poienitze, la baza unei scorburi si copilul este mirat - unde este comoara? Il pun sa dea niste lemne la o parte si... surpriza! un borcan cu 'comoara' - o deschidem repede-repede; este fascinant sa urmaresti emotiile copilului, pictate toate pe fata lui tanara - este curios, un pic cautios, si un pic dezamagit (desi nu acesta este neaparat cuvantul potrivit) - probabil ca se astepta fie la jucarii adevarate, fie la masinutze, fie macar niste bani, acolo, ca o adevarata comoara, nu? In inocenta lui trece in revista toate 'comorile' din ascunzatoare si, surprinzator, nu doreste sa ia nimic. Doar sa o punem la loc si sa mergem mai departe, sa mai gasim comori! Ma pregatisem eu cu inca vreo 2, dar nu mi-am dat seama si sunt amandoua pe malul american, deci nici o sansa. Ne propunem (noi parintii) sa repetam aventura si sa incercam sa cautam comori cat mai des.
Si asa ajungem la concluzia ca viata vazuta prin ochii de copil e - daca nu mai simpla, atunci in mod sigur mai frumoasa si mai plina de aventuri. O bicicleta si un borcan cu dragalashenii si copilul nostru se imagineaza pirat pe o corabie plina de capriori. Frumusetea este ca si noi ne simtim la fel de pirati si la fel de tineri ca el.
Ne cataram pe biciclete si incercam sa gasim pista pentru biciclisti - intr-o
parcare mai mare aflam un centru pentru vizitatori; doamna dragutza dinautru raspunde zambind si intinzandu-mi automat o harta ca pista o vom gasi chiar la capatul parcarii - asa este, acolo se afla. O luam usurel la plimbare catre cascada - suntem constienti ca nu vom ajunge pana acolo, dar, ca intotdeauna - destinatia este mai putin importanta; calatoria, in schimb - foarte.Barbatii mei pedaleaza constiincios - pentru prima data eu prind viteza mai mare
decat Florin, asa ca enjoy momentul cat este posibil, nu va dura mult :) Ziua este superba, drumul serpuieste alene pe marginea raului; trecem podete de lemn, prin parculetze verzi, prin padurici in care s-ar auzi si pasarile daca nu ar fi muzica de la boxele 'turisitilor' atat de tare, pe langa casele superbe si vinotecile locului. Ne oprim la o bancutza - popas de odihna, de reincarcat energiile; imi dau seama ca baietelul nostru munceste serios acolo pe bicicleta, deoarece se repede in fructe precum un Robinson Crusoe si primele cateva minute nu se aude decat un fel de mormait printre inghititurile rapide; reuseste intr-un final sa formeze cuvinte coerente si sa ne povesteasca ceva cu Bambi si Faline. Este din nou in faza Bambi - si ma intreb daca aceste faze vin si revin de mai multe ori. A avut faza Bambi prin toamna - urmarea non-stop filmele la televizor, nu vroia sa-i citesc nimic altceva decat Bambi, vorbea non-stop de caprioare. Acum a mai adaugat un spin - exista Bambi si Faline ceilalti 2 pets imaginari, de care are grija, pe care ii striga si ii cauta non-stop, le da de mancare, ii culca... Reusim sa-l recuperam pe Bambi din rau, evident ca este tot ud si ne stropeste bine :) Ne urmam drumul si la un moment dat Florin declara ca am avut suficient, eu as mai merge, dar e drept ca nu trag 18 kg in spate, asa ca dupa un popas pe marginea drumului, la umbra, facem cale intoarsa. In apropiere de Fort George ne oprim din nou sa cautam o comoara - unul din geocache points.
Copilul merge mandru ca GPS-ul in mana, strigand tare: 6 m, 5 m, 3 m... am ajuns! Am ajuns in mijlocul unei poienitze, la baza unei scorburi si copilul este mirat - unde este comoara? Il pun sa dea niste lemne la o parte si... surpriza! un borcan cu 'comoara' - o deschidem repede-repede; este fascinant sa urmaresti emotiile copilului, pictate toate pe fata lui tanara - este curios, un pic cautios, si un pic dezamagit (desi nu acesta este neaparat cuvantul potrivit) - probabil ca se astepta fie la jucarii adevarate, fie la masinutze, fie macar niste bani, acolo, ca o adevarata comoara, nu? In inocenta lui trece in revista toate 'comorile' din ascunzatoare si, surprinzator, nu doreste sa ia nimic. Doar sa o punem la loc si sa mergem mai departe, sa mai gasim comori! Ma pregatisem eu cu inca vreo 2, dar nu mi-am dat seama si sunt amandoua pe malul american, deci nici o sansa. Ne propunem (noi parintii) sa repetam aventura si sa incercam sa cautam comori cat mai des.
Si asa ajungem la concluzia ca viata vazuta prin ochii de copil e - daca nu mai simpla, atunci in mod sigur mai frumoasa si mai plina de aventuri. O bicicleta si un borcan cu dragalashenii si copilul nostru se imagineaza pirat pe o corabie plina de capriori. Frumusetea este ca si noi ne simtim la fel de pirati si la fel de tineri ca el.
17 iulie 2007
Aniversare
July 15, 2007
Pare incredibil ca acum 10 ani puneam piciorul (cam temator) pe pamantul primitor al Canadei. Ma uit in urma si ma intreb cum ma vedeam atunci peste 10 ani si-mi dau seama ca mi-a fost teama sa ma proiectez in viitor sau sa-mi fac planuri.
Nu-mi aduc aminte mare lucru din calatoria peste ocean - singurele amintiri sunt zpaceala din aeroport, la plecare; teama ca am fi pierdut-o pe Brenda in Amsterdam (si amabilitatea tuturor celor ce lucrau acolo, cautand-o din walkie-talkie in walkie-talkie pana au putut sa ne asigure ca este, a fost mutata din avionul de la Bucuresti in cel catre Toronto); amabilitatea dragutzei vamese, care si-a varsat sticla de apa in vasul aceleiasi biete Brenda (total deshidratata dupa peste 14 ore de drum); ceva nori peste ocean; si apoi atmosfera total irespirabila cand s-au deschis usile aeroportului catre exterior. Probabil ca asta este cea mai vie amintire, cea mai clara: senzatia ca respir apa. Nu-mi aduc aminte fetze de oameni (imi aduc aminte de prietenii nostri, care ne asteptau, bineinteles): ofiteri de imigratie, vamesi, nimic - totul este un blur. Nu, neadaugat de patina timpului, n-am pastrat niciodata aceste amintiri, le-am discardat in momentul in care au incercat sa se creeze. Imi aduc aminte de drumul catre casa prietenilor - de fapt de luminile din downtown. Si de balconul de la etajul 16, de unde puteam cuprinde toata zona (de altfel foarte frumoasa).
Nu-mi aduc aminte nici macar ce gust avea Camel-ul pe care il fumam cu disperarea celui ce stie ca trebuie sa se lase, doar de fumul alburiu cu care i-am inconjurat pe bietii oameni (amandoi nefumatori) in acelasi balcon. Si nu pot pentru nimic in lume sa-mi aduc aminte ce gandeam - exista posibilitatea sa nu fi gandit nimic. Stiu ca eram incantata de cum arata locurile: veniti din marginea oarecum curata a Bucurestiului, middletown Toronto pare o feerie. Daca aveam ceva visuri, nu mai stiu. Daca aveam ceva sperante, nici asta nu stiu. Tin minte teroarea parca fara de sfarsit de la iesirea din aeroport, dar o putem pune pe seama aerului. Si oricum am alungat-o chiar a doua zi, in plimbarea minunata pe Yonge.
In afara de aerul irespirabil al Torontoului in mijlocul lui Iulie asta este prima mea amintire despre Canada: plimbarea de a doua zi de la apartamentul prietenilor (Yonge cu Davisville) pana la lac. Stiu ca ne-am oprit la banca si aproape vis-a-vis la unul din birourile de HR, ca sa depunem actele pentru SIN. Si imi aduc aminte de aproape fiecare magazinutz, fiecare parculetz, fiecare om intalnit in plimbarea noastra catre lac. Nu realizasem cat de lung va fi drumul si ne-am oprit adeseori ca sa ne odihnim, dar ne-am continuat voiosi drumul canicular. Era un fel de noua Odisee, trecerea peste ocean parca nu era suficienta pana nu 'atingeam' lacul. Lacul despre care Florin imi spusese in Romania ca e mare cat... marea, o sa fie ca pe litoral - si astazi ii aduc aminte cum m-a 'amagit' el pe mine cu speranta unui litoral care sa devina "acasa" noastra. Imi aduc aminte cum drumul catre lac mi s-a parut superb si cumva imaculat. Si cum apropierea de downtown m-a facut sa raman la propriu cu gura cascata - primele high-rises de la Bloor cu Yonge au fost, practic, primele high-rises din viata mea. Nici macar zona (acum o consider) cel putin ciudata dintre Bloor si Dundas, cu 'Sam, the record man', cu tonele de magazine de flestecutze pentru turisti, cu magazinele pentru adulti (si cele cateva baruri de noapte), cu toata coloratura specifica zonei - nici macar ea nu a reusit sa diminueze farmecul pe care i l-am acordat Toronto-ului (si automat Canadei). Si culmea este ca astazi, dupa 10 ani in care am avut si timp si ocazia sa descopar si locurile nu atat de fermecatoare in urbanistica si sistemul social, economic, politic al orasului (provinciei, tarii) - farmecul initial inca nu s-a estompat.
Desi nu am multe amintiri din acest inceput sunt inca la fel de multumita ca la putin timp dupa aterizare. Desi nu stiu daca sperantele mi s-au implinit, stiu ca am implinit diverse la care nici nu puteam sa visez, deoarece nu stiam ca se poate (sau stiam, dar nu credeam sa fie posibil pentru mine). Desi nici astazi nu-mi fac planuri si visuri (am invatat de mult ca nefacandu-le in mod sigur n-ai cum sa fi dezamagit; poate o atitudine lasa, dar... mai putin stresanta), gasesc o cale sa implinesc din cand in cand cate ceva. Si ma gasesc 10 ani dupa (a cata oare) dezradacinare ca iubesc pamanutul ales pentru aceasta re-plantare, cu toate bunele si relele lui, ca m-am regasit in societatea de aici ca si cum as fi fost educata sa ma gasesc in ea (cu tonele de tare aduse din societatea inchisa in care, totusi, am crescut) si ma bucur. Simpla integrare este, poate, cea mai mare implinire, cel putin in domeniul social, economic.
Si sa nu intrebati cum am petrecut ziua de 15 Iulie - tinand cont ca a fost duminica...
Pare incredibil ca acum 10 ani puneam piciorul (cam temator) pe pamantul primitor al Canadei. Ma uit in urma si ma intreb cum ma vedeam atunci peste 10 ani si-mi dau seama ca mi-a fost teama sa ma proiectez in viitor sau sa-mi fac planuri.
Nu-mi aduc aminte mare lucru din calatoria peste ocean - singurele amintiri sunt zpaceala din aeroport, la plecare; teama ca am fi pierdut-o pe Brenda in Amsterdam (si amabilitatea tuturor celor ce lucrau acolo, cautand-o din walkie-talkie in walkie-talkie pana au putut sa ne asigure ca este, a fost mutata din avionul de la Bucuresti in cel catre Toronto); amabilitatea dragutzei vamese, care si-a varsat sticla de apa in vasul aceleiasi biete Brenda (total deshidratata dupa peste 14 ore de drum); ceva nori peste ocean; si apoi atmosfera total irespirabila cand s-au deschis usile aeroportului catre exterior. Probabil ca asta este cea mai vie amintire, cea mai clara: senzatia ca respir apa. Nu-mi aduc aminte fetze de oameni (imi aduc aminte de prietenii nostri, care ne asteptau, bineinteles): ofiteri de imigratie, vamesi, nimic - totul este un blur. Nu, neadaugat de patina timpului, n-am pastrat niciodata aceste amintiri, le-am discardat in momentul in care au incercat sa se creeze. Imi aduc aminte de drumul catre casa prietenilor - de fapt de luminile din downtown. Si de balconul de la etajul 16, de unde puteam cuprinde toata zona (de altfel foarte frumoasa).
Nu-mi aduc aminte nici macar ce gust avea Camel-ul pe care il fumam cu disperarea celui ce stie ca trebuie sa se lase, doar de fumul alburiu cu care i-am inconjurat pe bietii oameni (amandoi nefumatori) in acelasi balcon. Si nu pot pentru nimic in lume sa-mi aduc aminte ce gandeam - exista posibilitatea sa nu fi gandit nimic. Stiu ca eram incantata de cum arata locurile: veniti din marginea oarecum curata a Bucurestiului, middletown Toronto pare o feerie. Daca aveam ceva visuri, nu mai stiu. Daca aveam ceva sperante, nici asta nu stiu. Tin minte teroarea parca fara de sfarsit de la iesirea din aeroport, dar o putem pune pe seama aerului. Si oricum am alungat-o chiar a doua zi, in plimbarea minunata pe Yonge.
In afara de aerul irespirabil al Torontoului in mijlocul lui Iulie asta este prima mea amintire despre Canada: plimbarea de a doua zi de la apartamentul prietenilor (Yonge cu Davisville) pana la lac. Stiu ca ne-am oprit la banca si aproape vis-a-vis la unul din birourile de HR, ca sa depunem actele pentru SIN. Si imi aduc aminte de aproape fiecare magazinutz, fiecare parculetz, fiecare om intalnit in plimbarea noastra catre lac. Nu realizasem cat de lung va fi drumul si ne-am oprit adeseori ca sa ne odihnim, dar ne-am continuat voiosi drumul canicular. Era un fel de noua Odisee, trecerea peste ocean parca nu era suficienta pana nu 'atingeam' lacul. Lacul despre care Florin imi spusese in Romania ca e mare cat... marea, o sa fie ca pe litoral - si astazi ii aduc aminte cum m-a 'amagit' el pe mine cu speranta unui litoral care sa devina "acasa" noastra. Imi aduc aminte cum drumul catre lac mi s-a parut superb si cumva imaculat. Si cum apropierea de downtown m-a facut sa raman la propriu cu gura cascata - primele high-rises de la Bloor cu Yonge au fost, practic, primele high-rises din viata mea. Nici macar zona (acum o consider) cel putin ciudata dintre Bloor si Dundas, cu 'Sam, the record man', cu tonele de magazine de flestecutze pentru turisti, cu magazinele pentru adulti (si cele cateva baruri de noapte), cu toata coloratura specifica zonei - nici macar ea nu a reusit sa diminueze farmecul pe care i l-am acordat Toronto-ului (si automat Canadei). Si culmea este ca astazi, dupa 10 ani in care am avut si timp si ocazia sa descopar si locurile nu atat de fermecatoare in urbanistica si sistemul social, economic, politic al orasului (provinciei, tarii) - farmecul initial inca nu s-a estompat.
Desi nu am multe amintiri din acest inceput sunt inca la fel de multumita ca la putin timp dupa aterizare. Desi nu stiu daca sperantele mi s-au implinit, stiu ca am implinit diverse la care nici nu puteam sa visez, deoarece nu stiam ca se poate (sau stiam, dar nu credeam sa fie posibil pentru mine). Desi nici astazi nu-mi fac planuri si visuri (am invatat de mult ca nefacandu-le in mod sigur n-ai cum sa fi dezamagit; poate o atitudine lasa, dar... mai putin stresanta), gasesc o cale sa implinesc din cand in cand cate ceva. Si ma gasesc 10 ani dupa (a cata oare) dezradacinare ca iubesc pamanutul ales pentru aceasta re-plantare, cu toate bunele si relele lui, ca m-am regasit in societatea de aici ca si cum as fi fost educata sa ma gasesc in ea (cu tonele de tare aduse din societatea inchisa in care, totusi, am crescut) si ma bucur. Simpla integrare este, poate, cea mai mare implinire, cel putin in domeniul social, economic.
Si sa nu intrebati cum am petrecut ziua de 15 Iulie - tinand cont ca a fost duminica...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)