Aniversare

July 15, 2007

Pare incredibil ca acum 10 ani puneam piciorul (cam temator) pe pamantul primitor al Canadei. Ma uit in urma si ma intreb cum ma vedeam atunci peste 10 ani si-mi dau seama ca mi-a fost teama sa ma proiectez in viitor sau sa-mi fac planuri.

Nu-mi aduc aminte mare lucru din calatoria peste ocean - singurele amintiri sunt zpaceala din aeroport, la plecare; teama ca am fi pierdut-o pe Brenda in Amsterdam (si amabilitatea tuturor celor ce lucrau acolo, cautand-o din walkie-talkie in walkie-talkie pana au putut sa ne asigure ca este, a fost mutata din avionul de la Bucuresti in cel catre Toronto); amabilitatea dragutzei vamese, care si-a varsat sticla de apa in vasul aceleiasi biete Brenda (total deshidratata dupa peste 14 ore de drum); ceva nori peste ocean; si apoi atmosfera total irespirabila cand s-au deschis usile aeroportului catre exterior. Probabil ca asta este cea mai vie amintire, cea mai clara: senzatia ca respir apa. Nu-mi aduc aminte fetze de oameni (imi aduc aminte de prietenii nostri, care ne asteptau, bineinteles): ofiteri de imigratie, vamesi, nimic - totul este un blur. Nu, neadaugat de patina timpului, n-am pastrat niciodata aceste amintiri, le-am discardat in momentul in care au incercat sa se creeze. Imi aduc aminte de drumul catre casa prietenilor - de fapt de luminile din downtown. Si de balconul de la etajul 16, de unde puteam cuprinde toata zona (de altfel foarte frumoasa).

Nu-mi aduc aminte nici macar ce gust avea Camel-ul pe care il fumam cu disperarea celui ce stie ca trebuie sa se lase, doar de fumul alburiu cu care i-am inconjurat pe bietii oameni (amandoi nefumatori) in acelasi balcon. Si nu pot pentru nimic in lume sa-mi aduc aminte ce gandeam - exista posibilitatea sa nu fi gandit nimic. Stiu ca eram incantata de cum arata locurile: veniti din marginea oarecum curata a Bucurestiului, middletown Toronto pare o feerie. Daca aveam ceva visuri, nu mai stiu. Daca aveam ceva sperante, nici asta nu stiu. Tin minte teroarea parca fara de sfarsit de la iesirea din aeroport, dar o putem pune pe seama aerului. Si oricum am alungat-o chiar a doua zi, in plimbarea minunata pe Yonge.

In afara de aerul irespirabil al Torontoului in mijlocul lui Iulie asta este prima mea amintire despre Canada: plimbarea de a doua zi de la apartamentul prietenilor (Yonge cu Davisville) pana la lac. Stiu ca ne-am oprit la banca si aproape vis-a-vis la unul din birourile de HR, ca sa depunem actele pentru SIN. Si imi aduc aminte de aproape fiecare magazinutz, fiecare parculetz, fiecare om intalnit in plimbarea noastra catre lac. Nu realizasem cat de lung va fi drumul si ne-am oprit adeseori ca sa ne odihnim, dar ne-am continuat voiosi drumul canicular. Era un fel de noua Odisee, trecerea peste ocean parca nu era suficienta pana nu 'atingeam' lacul. Lacul despre care Florin imi spusese in Romania ca e mare cat... marea, o sa fie ca pe litoral - si astazi ii aduc aminte cum m-a 'amagit' el pe mine cu speranta unui litoral care sa devina "acasa" noastra. Imi aduc aminte cum drumul catre lac mi s-a parut superb si cumva imaculat. Si cum apropierea de downtown m-a facut sa raman la propriu cu gura cascata - primele high-rises de la Bloor cu Yonge au fost, practic, primele high-rises din viata mea. Nici macar zona (acum o consider) cel putin ciudata dintre Bloor si Dundas, cu 'Sam, the record man', cu tonele de magazine de flestecutze pentru turisti, cu magazinele pentru adulti (si cele cateva baruri de noapte), cu toata coloratura specifica zonei - nici macar ea nu a reusit sa diminueze farmecul pe care i l-am acordat Toronto-ului (si automat Canadei). Si culmea este ca astazi, dupa 10 ani in care am avut si timp si ocazia sa descopar si locurile nu atat de fermecatoare in urbanistica si sistemul social, economic, politic al orasului (provinciei, tarii) - farmecul initial inca nu s-a estompat.

Desi nu am multe amintiri din acest inceput sunt inca la fel de multumita ca la putin timp dupa aterizare. Desi nu stiu daca sperantele mi s-au implinit, stiu ca am implinit diverse la care nici nu puteam sa visez, deoarece nu stiam ca se poate (sau stiam, dar nu credeam sa fie posibil pentru mine). Desi nici astazi nu-mi fac planuri si visuri (am invatat de mult ca nefacandu-le in mod sigur n-ai cum sa fi dezamagit; poate o atitudine lasa, dar... mai putin stresanta), gasesc o cale sa implinesc din cand in cand cate ceva. Si ma gasesc 10 ani dupa (a cata oare) dezradacinare ca iubesc pamanutul ales pentru aceasta re-plantare, cu toate bunele si relele lui, ca m-am regasit in societatea de aici ca si cum as fi fost educata sa ma gasesc in ea (cu tonele de tare aduse din societatea inchisa in care, totusi, am crescut) si ma bucur. Simpla integrare este, poate, cea mai mare implinire, cel putin in domeniul social, economic.

Si sa nu intrebati cum am petrecut ziua de 15 Iulie - tinand cont ca a fost duminica...