Harry Potter (2)

Am mai citit ceva articole (daca nu ati citit saga si va intereseaza plotul, nu mergeti pe weekepedia!) si mi se pare extrem de interesant citatul dintr-un interviu cu chiar autoarea (vorbeste despre ideile principale din romane):

<The key for her was the choice between what is right and what is easy, "because that, that is how tyranny is started, with people being apathetic and taking the easy route and suddenly finding themselves in deep trouble".>

In traducere:

Pentru ea [autoarea, J.K. Rowling] importanta a fost alegerea intre ce trebuie facut [in sensul de ce e corect ca valoare morala] si ce este usor, "deoarece asa incep tiraniile, cu oamenii devenind apatici si luand calea usoara si descoperindu-se deodata in mare belea".

De-a lungul anilor in care am citit si recitit romanele asta m-a 'lovit' de fiecare data, cum ca parca descrie anii de teroare comunista (cei despre care am citit, dar din care am si trait partial), parca descrie intr-o impachetare idilica (copii vrajitori intr-un castel fermecat) un nou '1984', parca e ceva mai adanc decat o aventura tinereasca. Si o scena intr-unul din romane (nu spun care :)) mi-a adus aminte clar de Revolutia noastra inceputa la Timisoara, continuata parca absurd si irational in Bucuresti, si culminand cu Mineriada si marsurile IMGB-iste.

Si de fiecare data parca ma regasesc si pe mine (sau cel putin idealurile tineretii) in copiii aceia viteji. Si poate asta este ce ma aduce inapoi la romane - nu tema atat de mult cantata in basmele tuturor popoarelor (de te miri daca nu cumva ne tragem toti din acelasi neam, totusi) a tineretii fara batranete si vietii fara de moarte, ci nostalgia tineretii.

Harry Potter

Banuiesc ca nu este un secret pentru nimeni cine este si ce reprezinta Harry Potter.

Nu sunt la fel de convinsa ca sunt multi adulti care vor fi citit seria; cel putin nu printre cei pe care-i cunosc eu.

Am citit primul volum cu imprumut, de la un coleg, undeva prin 2000. Dupa ce am terminat primul volum (citit cu nerabdare si mai mult pe diagonala in drumurile cu trenul catre servici) am dat cartea inapoi colegului, m-am dus la librarie si am cumparat-o pentru noi; revenita acasa am recitit-o cu multa atentie. De atunci - am cumparat fiecare volum si le-am citit cu aceeasi atentie, nerabdare si dragoste.

Din punctul meu de vedere seria este similara cu Ciresarii nostri. De fapt, cred ca e mai bine scrisa decat Ciresarii - din Ciresari pot sa recitesc oricand si de oricate ori numai volumul al doilea; restul nu ma atrag extraordinar. Din Harry - pot sa recitesc oricand orice volum... fiecare lectura aduce noi observatii, noi interpretari, noi inregistrari.

Nu stiu daca autoarea va fi plagiat sau nu (au fost nenumarate incercari de denigrare) si nici nu ma intereseaza cine a scris cartea (se pune un accent deosebit pe faptul ca autoarea nu are nici un fel de educatie lingvistica; ba mai mult, ca era o mamica stand acasa si crescand copiii - de ce ar fi importante asemenea amanunte, mi-e neclar) - tot ce stiu este ca este scrisa superb, cu o proportie perfecta de adevar, adolescenta, enigma, aventura, fictiune. Stiu ca la aparatia unui nou volum intai am citit volumul respectiv, apoi am reluat seria da' capo. Mai putin la volumul 6 - a fost in el ceva care a durut atat de profund, incat nu m-am putut aduna suficient de mult sa recitesc acel volum #6. Simplul fapt ca m-am putut pierde in atmosfera magica a povestirilor intr-atat incat sa regret firul naratiei spune multe despre cat de bine sunt scrise cartile.

Acum o luna si un pic a aparut ultimul volum al seriei - l-am deschis cu dubla teama: teama de ce voi citi, precum si teama ca totul se va sfarsi prea curand. Si dupa ce am descoperit cum se incheie aceasta saga adolscentina am purces la 'quest'-ul meu special, am reluat povestirile de la primul volum. Unele parti le stiam pe de rost, dar nu am fost surprinsa sa descopar multe intamplari care acum aveau alt inteles. Precum si unele pe care abia acum le apreciam la adevarata valoare, acum cand stiam ce importante vor fi pe parcurs.

Si am recitit cu dragoste fiecare cuvintel si m-am bucurat de simplul mesaj - dragoste si prietenie si incredere. Si sper ca atunci cand va veni momentul ca si copilul sa le citeasca sau sa i le citesc eu (precum tatal unui copilas de la scoala care le-a citit deja de 3 ori cu baietii cei mari) sa regaseasca si el acelasi mesaj simplu. Si sa inteleaga (precum copiii din carte) ca magia nu se bazeaza pe simpla fluturare de baghete si de incantatii, ci pe aceleasi valori elementare fara de care nu putem fi oameni intregi. Caci fara dragoste nu am avea prieteni, iar fara prieteni nu am putea avea nici incerdere, nici speranta; iar fara speranta...

Sunt multe incantatii si multe simboluri interesante in carte; dar cel mai interesant mi se pare a fi 'Patronus'-ul - incantatia cu care te poti apara de cele mai ciudate si negative creaturi ale naratiei (numite, apt, Dementors). Si nu mi se pare deloc neimportant ca pentru a conjura acest protector (care este un fel de incarnare a celor mai pozitive simtaminte intr-o forma animala) trebuie sa fii capabil sa gandesti numai ganduri fericite. Mi se pare o atat de perfecta forma de a te apara de orice fel de rau, fara bagheta speciala.

Si in acest fel simplu am petrecut o luna si ceva intr-o lume magica, nu mult diferita de a noastra - de fapt identica cu a noastra, mai putin posibilitatea de a face cartofii sa se curete singuri cu o simpla miscare de bagheta.

Dincolo de mesajele cartii mi-am adus aminte cu amuzament cum atunci cand am citit primul volum eram inca la inceputurile mele lingvistice, avand numai 3 ani de engleza. Cum - adorator al seriei 'Star Trek - Next generation' - am inteles in sfarsit citind 'The Philosopher Stone' ce inseamna vestitul 'cloaking device' al Klingonienilor. Cum vocabularul meu s-a imbogatit cu tone de cuvinte din uzul simplu, neoficial si ne-business; precum si cu cuvinte total fantastice (dar aproape intotdeauna, din fericire, cu radacina latina, usor de inteles si memorat).

Singura observatie despre stupiditatea adultilor este ca au creat o serie paralela - identica in continut, dar cu coperti cu imagini care 'sa appeal to the adult reader'. De ce sa pui poze 'adulte' in locul imaginilor feerice cu dragoni, masini zburatoare si un tren rosu mi-e greu sa inteleg. Asa cum mi-e next to impossible sa inteleg de ce au tradus in SUA primul volum (din Philosopher's Stone in Sorcerrer's Stone). Mi-e si teama sa ma gandesc ca americanii nu ca nu vor fi fiind capabili sa inteleaga cuvantul filozof, ci se vor fi temand de aceasta notiune, cumva.

Dar nici macar aceste mici prostioare nu au cum sa scuture imaginea perfecta pe care mi-a creat-o cartea - precum un Patronus bine conjurat viata mea pare mai placuta cumva numai din ideea ca undeva exista un copil cu ochii verzi care nici macar nu stie ca este un Vrajitor. Si cum orice copil este un mic magician, imi ramane numai sa gasesc Albus-ul vietii noastre de simpli 'muggles' (oamenii ne-magici), batranul cu barba lunga care pare sa aiba raspunsurile la toate intrebarile, desi nu ti le da mura-n gura.

Toamna, bobocii si alte lamentari

Acum cateva zile am descoperit pe iarba din gradina o frunza. Ei, si ce mare minune o frunza? Nici o minune - singura problema e ca era galbioara... Si nu m-am putut abtine sa nu lalai 'A venit toamna', intrebandu-ma daca visez sau e chiar Nichita cel care a scris versurile (pana sa verific m-am auto-linistit ca numai Nichita putea vorbi de 'aripi ascutite pana la nori'). Iar ieri de dimineata, dupa ce am greblat cu pasiune o parte minuscula din aceeasi gradina, cand m-am uitat in urma mea... arata ca si cum nu greblasem: frunzele erau din nou vesele pe iarba, unele mai verzi, altele mai galbioare (deoarece artarul nostru nu e din cel Canadian, rosu ca focul), dar toate purtand pecetea inconfundabila a anotimpului care ne bate deja la usa.

Si m-am trezit intrebandu-ma oarecum retoric daca am avut aceasta 'teama' de toamna intotdeauna, oare? Si imi dau seama ca nu, au fost sigur ani intregi in viata in care am asteptat toamna cu nerabdarea si cu ingrijorarea cu care isi asteapta irlandezele barbatii pescari sa se intoarca de pe mare. Toamna a reprezentat pentru multi ani un inceput - inceputul unui nou an scolar. Nu stiu ce asteptam de la fiecare an, probabil sa treaca cu totii si sa fiu 'mare'. Sau poate nu asteptam ceva de la an, poate asteptam, pur si simplu inceputul anului cu dragostea aceea pura de inceput.

Acum toamna parca e plina de temeri - nu mai reprezinta inceputul ci sfarsitul; dupa ea stii sigur ca va veni iarna. Si ma uit la copil care se bucura de venirea toamnei din exact acelasi motiv (aduce cu ea siguranta iernii) si ma amuz de totalitatea diferentei dintre sentimentele noastre. El isi asteapta iarna cu bucuria si nerabdarea copilariei, viseaza la munti de zapada din care vom ciopli oameni si caprioare de zapada; Eu ma gandesc din nou la luni intregi de probleme cu nasul si imi este de ajuns ca sa ma infrigurez.

Nu, nu sunt pesimista - departe de mine ideea. Stiu ca va veni iarna si apoi din nou primavara si vara. Plus ca toamna in Ontario este un anotimp superb. Plus ca iarna vine Mos Craciun cel cu plete dalbe, cine poate uita mirosul de brad si rasina care ne va umple casele? Plus ca ar fi total inutil sa ma plang de ceva atat de definitiv precum venirea iernii. La urma urmelor, daca nu-mi convine, n-am decat sa ma transpun mai la sud, unde nu-i fulg de zapada, nu?

Asa ca incep sa ma gandesc la minunatele aventuri care ne asteapta in fiecare toamna - festivalul coastelor de saptamana viitoare in parcul din oras; ultimele calatorii la Marineland si prin diverse parcuri care se vor inchide in curand; posibilitatea revederii unor prieteni la Cicero, NY, la urmatorul Grand, in septembrie; o calatorie cu trenul prin padurile inrosite din Ontario; vizita anuala intr-un parc fermecator; Thanksgiving Day - o zi care pentru noi are un 'ceva' special (fiind poate singura sarbatoare nord-americana pe care am preluat-o cu in(de)finita dragoste).

Si, bineinteles, numararea bobocilor de saptamana viitoare :)

Dar pana la toamna mai e un pic (desi frigul noptii si roua diminetii parca spun altceva) si asteptam acum cu nerabdare sa ne revedem prietenii cei dragi, care ne-au lipsit toata vara.

Drum bun, dragilor! Sa veniti inapoi cu bine, noi va asteptam cu drag!

Observatii

• Sunt inca uimita de ce fel de individ o fi putut concepe un design atata de idiot la liftul din turnul (meu de fildes) in care lucrez. Apesi butonul sa mergi in jos si una din usi se deschide - deasupra clipeste vesela o lumina... rosie! Sa insemne asta ca liftul merge in sus? Sau poate merge in jos? Intrebi pe cei ce sunt deja in lift care este sensul si afli ca merge, intr-adevar, in jos. Si apoi te intrebi temator - de ce sa fie coborarea un semn rosu si urcarea verde? Este oare interzis sa cobori, sa-ti parasesti locul de munca? Sa se aprobe oare numai mersul la lucru (urcatul) si sa fie o dezaprobare atat de totala pentru plecatul de la lucru (coborarea)?
  
  Uimirea mi se aprofundeaza cand imi dau seama ca nu e o lumina, ci sunt doua - pozitionate stanga / dreapta. Si apoi remarc ca din cele 6 lifturi din bloc cateva in loc de luminite viu colorate in interzisul rosu sau aprobatorul verde au, mult mai logic, un singur cerculet colorat, de data aceasta, in verde - daca vrei sa urci semicercul de sus se aprinde verde, daca vrei sa cobori - ati inteles ideea. Brusc te linistesti, poate nu toti dezaproba coborarea.
  
  Mi-am adus aminte de prima experienta (cu multi ani in urma) in ale design-ului in care ni s-a cerut sa desenam schita unei case. Din veselia cu care pornisem sa creez ceea ce, in imaginatia mea, era o casa standard m-a oprit cea care preda seminarul: "si daca iti spun ca vreau o casa pentru o familie de girafe oarbe?!"
  Hmm... Oare pentru ce familie de mamifere o fi fost creat liftul cu cele 2 cercuri asezate alaturi, luminand feeric rosu si verde?
  



• Si inca nu m-am obisnuit nici cu usile de la birou. Mie logica imi spune ca atunci cand intri undeva - impingi usa; pentru ca atunci cand iesi sa o tragi catre / dupa tine (sa fie asta o reminiscenta a la Pacala?!). Asa functioneaza, cel putin, usile de la toate casele si birourile pe care le-am intalnit. Mai putin biroul curent unde pentru ca sa intri trebuie sa tragi cu forta, iar atunci cand iesi - te lasi cu greutate pe usa si o deschizi.
  
  Sa fie asta antiteza liftului? Daca creatorul liftului vede ca o crima parasirea biroului sa fie usile o eliberare? Iesi usor si intri greu? Sa fie o urmare a vreunui studiu (platit cu milioanele de cine stie ce guvern) in care s-a descoperit ca omul are mai multa energie cand vine la lucru si mai putina cand pleaca? Si atunci sa-i imbunatatim existenta prin facilitarea deschiderii usilor atunci cand nu are prea multa energie?
  

Remarc in gandul meu ca m-am molipsit de la ideile deloc traznite ale lui R. Si ca si mie, ca si lui, mi-ar prinde excelent o pauza extinsa in campul muncii - probabil ca toti 5 (ei si noi) ne-am simti excelent haladuind munti si campii...

Wishful thinking :)

Sf. Marie

E o zi de mare sarbatoare astazi pentru crestinii romani (si nu numai, sunt sigura) si din pacate nu am reusit sa ma dezmeticesc la timp sa mergem pana la biserica. Mi-ar fi placut, probabil ca n-ar fi fost mare aglomeratie si atunci e cel mai placut, cand poti sa te aduni cu gandurile tale in linistea interioara.

Din pacate vara nu prea mai ajungem la biserica, toate concursurile sunt duminica (unele sunt si sambata si duminica) - trapul probabil ca este o religie in sine pentru cei care practica acest sport. Copilul este cateodata nelinistit ca nu vom mai ajunge la biserica, cateodata este pur si simplu nerabdator sa mergem.

Dar ziua aceasta a Sfintei Marii a fost una deosebita pentru mine. Sedinta de azi a lamurit oarece semne de intrebare care planau asupra proiectului si probabil ca m-au linistit pe mine profund pentru prima oara in mult timp. In plus aseara Florin m-a anuntat super-vesel si fericit ca am primit niste puncte de 'All American' pentru concursul din mai, de la Cicero (cand am tras in baraj pentru proba de handicap). Nu multe, dar pentru un nou-venit in sport ca mine performanta in sine e naucitoare.

Asa ca am plecat catre club destul de bine dispusi - desi destul de tarziu. Si... am reusit miracolul - am spart 100 de talere din 100. N-am scapat nici unul (desi am ciobit cateva, mai ales catre sfarsit, de emotie). Culmea este ca, desi sunt super-fericita, am o senzatie ciudata, ca si cum n-as fi fost eu aceea, desi stiu ca eu am tras... e un fel de blur ciudat - mai ales pe ultimele 50 de talere. Primele 50 stiu sigur ca sunt ale mele, sunt muncite si pline de emotii. Dar ultimele 50 (care au fost, culmea, in handicap) - nici macar nu-mi aduc aminte cand au inceput si cand s-au terminat. Tehnic nu am tras 100 straight propriu-zis, taleristii se refera la un asemenea eveniment in concurs. Practic - ramane ideea si bucuria momentului.

Imi aduc in schimb aminte de linistea care s-a lasat pe bancute cand cei prezenti si-au dat seama ce se intampla. Si de linistea care m-a coplesit, pur si simplu. Ma intreb daca-mi voi aduce aminte in timp de emotiile si senzatiile momentului? Si cred ca da, dupa un an inca imi aduc aminte de senzatiile primului 25 straight, stiu exact cand s-a intamplat (chiar si cu cine eram in squad). Imi aduc aminte si de primul 25 straight din singles de acum un an si un pic - de atmosfera interesanta: eram la cabana, in nord si venisera prietenii in vizita; impreuna am plecat la un club din apropiere si am tras cateva runde. Dupa zile intregi de ploaie si frig era o zi caldutza, cu aerul acela clar de munte. Imi aduc si astazi aminte cum parea casa trapului foarte aproape, talerele foarte mari si incete si miscarile mele foarte exacte.

Si pare eretic sa leg Sfanta Sarbatoare a Nasterii Maicii Domnului de un moment atat de mirean... dar sper ca nu este... In orice caz, imi voi aduce aminte intotdeauna cu drag de acest detaliu din anul 2007!
 

Vara la tara

Cine nu-si aduce aminte de Toparceanu si a lui parodie, preluata muzical de Baniciu?

Vara aceasta am facut nenumarate descoperiri, care mai de care mai interesante - printre ele am redescoperit natura. Nu ca as fi pierdut-o, dar parca pierdusem placerea aceea simpla de a te bucura de bataia vantului; pierdusem sigur abilitatea de a admira firul ierbii cum creste. Poate din viteza in care ne traim vietile, poate din alte motive - cert este ca parca eram intr-un fel de amorteala emotionala. Cand mi-am revenit e greu de spus; cert este ca mi-am revenit :)

Si asa ajung la subiectul de astazi - locuinta noastra a devenit o cabana de vara sau de munte. De obicei lucrez cu muzica, dar de cate ori ies in curte mi-e mila sa dau drumul la muzica. E adevarat ca exista motoare de diverse undeva in apropiere, dar ciripitul pasarilor din pomii proprii sau cei invecinati e tulburator de frumos. Pe seara se trezesc si greierii (sau cosasii, niciodata nu am stiut sa-i diferentiez, deh...) si acum e un tril tare dragutz la noi in curte. Stau in leagan, tocmai am terminat documentul pentru lucru, admir cei 2 brazi argintii de vis-a-vis si ascult - Dumnezeu stie ce ascult. Nu sunt cardinalii, ei vin ceva mai tarziu si au un tril diferit.

Copilul sapa rime cu voiosie si a mai descoperit o crisalida, poate o va lasa in pace sa vedem daca chiar va iesi un fluture din ea. Vita de vie creste cu gratie pe peretele de la birou si trebuie sa-l conving pe acelasi copil sa lase strugurii pe vie, sa se mai coaca. Anul trecut am avut un ciorchine de strugure cu vreo 4-5 bobite, pe care le-am impartit voios cand s-au mai copt. Anul acesta sunt multi struguri, dar pe alocuri ii mai mananca si pasarile, probabil. Intre pasari si copil sper sa ramana cativa macar - sunt niste struguri rosii, cu coaja mai groasa si extrem de dulci. Si nici nu-mi mai pare rau ca nu am gradina de zarzavat - cu iepurasul nostru n-ar creste mai nimic :)

Si acum trebuie sa mergem sa spalam acelasi copil - care este non-stop afara, in pamant si mereu negru - mint, cu 2-3 zile in urma era colorat tot, decorase driveway-ul cu creta pastel; acum arata cam ca un viking - si-a pus 'funny weeds' la urechi (a smuls 2 din florile mele cu tot cu radacina) si funny weeds la urechi (a mai smuls 2 frunze)...

Iata ca incep sa revina pe la casele lor - au venit cardinalii. E timpul sa ne retragem si sa revenim in linistea noptii.