Acum cateva zile am descoperit pe iarba din gradina o frunza. Ei, si ce mare minune o frunza? Nici o minune - singura problema e ca era galbioara... Si nu m-am putut abtine sa nu lalai 'A venit toamna', intrebandu-ma daca visez sau e chiar Nichita cel care a scris versurile (pana sa verific m-am auto-linistit ca numai Nichita putea vorbi de 'aripi ascutite pana la nori'). Iar ieri de dimineata, dupa ce am greblat cu pasiune o parte minuscula din aceeasi gradina, cand m-am uitat in urma mea... arata ca si cum nu greblasem: frunzele erau din nou vesele pe iarba, unele mai verzi, altele mai galbioare (deoarece artarul nostru nu e din cel Canadian, rosu ca focul), dar toate purtand pecetea inconfundabila a anotimpului care ne bate deja la usa.
Si m-am trezit intrebandu-ma oarecum retoric daca am avut aceasta 'teama' de toamna intotdeauna, oare? Si imi dau seama ca nu, au fost sigur ani intregi in viata in care am asteptat toamna cu nerabdarea si cu ingrijorarea cu care isi asteapta irlandezele barbatii pescari sa se intoarca de pe mare. Toamna a reprezentat pentru multi ani un inceput - inceputul unui nou an scolar. Nu stiu ce asteptam de la fiecare an, probabil sa treaca cu totii si sa fiu 'mare'. Sau poate nu asteptam ceva de la an, poate asteptam, pur si simplu inceputul anului cu dragostea aceea pura de inceput.
Acum toamna parca e plina de temeri - nu mai reprezinta inceputul ci sfarsitul; dupa ea stii sigur ca va veni iarna. Si ma uit la copil care se bucura de venirea toamnei din exact acelasi motiv (aduce cu ea siguranta iernii) si ma amuz de totalitatea diferentei dintre sentimentele noastre. El isi asteapta iarna cu bucuria si nerabdarea copilariei, viseaza la munti de zapada din care vom ciopli oameni si caprioare de zapada; Eu ma gandesc din nou la luni intregi de probleme cu nasul si imi este de ajuns ca sa ma infrigurez.
Nu, nu sunt pesimista - departe de mine ideea. Stiu ca va veni iarna si apoi din nou primavara si vara. Plus ca toamna in Ontario este un anotimp superb. Plus ca iarna vine Mos Craciun cel cu plete dalbe, cine poate uita mirosul de brad si rasina care ne va umple casele? Plus ca ar fi total inutil sa ma plang de ceva atat de definitiv precum venirea iernii. La urma urmelor, daca nu-mi convine, n-am decat sa ma transpun mai la sud, unde nu-i fulg de zapada, nu?
Asa ca incep sa ma gandesc la minunatele aventuri care ne asteapta in fiecare toamna - festivalul coastelor de saptamana viitoare in parcul din oras; ultimele calatorii la Marineland si prin diverse parcuri care se vor inchide in curand; posibilitatea revederii unor prieteni la Cicero, NY, la urmatorul Grand, in septembrie; o calatorie cu trenul prin padurile inrosite din Ontario; vizita anuala intr-un parc fermecator; Thanksgiving Day - o zi care pentru noi are un 'ceva' special (fiind poate singura sarbatoare nord-americana pe care am preluat-o cu in(de)finita dragoste).
Si, bineinteles, numararea bobocilor de saptamana viitoare :)
Dar pana la toamna mai e un pic (desi frigul noptii si roua diminetii parca spun altceva) si asteptam acum cu nerabdare sa ne revedem prietenii cei dragi, care ne-au lipsit toata vara.
Drum bun, dragilor! Sa veniti inapoi cu bine, noi va asteptam cu drag!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu