La multi ani, bunica Angela!
De-a lungul timpului am incercat sa ne cream cateva traditii de familie; si parca transmutarea peste ocean a facut nevoia de ancorare in aceste traditii si mai acuta. In afara de cele 'provocate' de sarbatori (Paste, Craciun, Thanksgiving) am adunat peste ani traditii sezonale: obligatoriul drum la Winona la sfarsitul lui August, la "Festivalul Piersicilor", la fel de obligatoriul drum in parcul din oras, o saptamana mai tarziu, la "Sarbatorea coastelor", si una ne-culinara: plimbarea in Monocliff, cu cataratul sus pe 'munte', de unde sa poti cuprinde toata valea. Desi cataratul prin padurile si dealurile de la Monocliff ar fi fascinante tot timpul anului exista un moment special cand plimbarea devine traditie si panorama devine absolut spectaculoasa: ultimul weekend din septembrie sau, daca permite vremea, primul din octombrie.
Este perioada in care toamna isi pune amprenta rosiatica pe natura; este perioada in care padurile iau pur si simplu foc, in culori incredibile si de nedescris. Este perioada in care fiecare frunza are un colorit special, de la un verde matur si oarecum obosit la galbenul mestecenilor care se scutura la cea mai slaba adiere de vint si pana la rosul artarului canadian despre care copilul anunta fascinat: 'uite mama, o frunza canadiana!'
Am descoperit parcul si traseele lui prin '99 si de atunci ne-am intors cuminti aproape in fiecare an (ultimii doi am sarit peste excursie, nici nu mai stiu de ce...). Pe Philip l-am dus sus pe culme cand avea abia 7 luni si ne aducem si acum aminte cu bucurie cat era de absorbit de fiecare plantuta, de fiecare ramurica, de fiecare floare. Anul urmator nu am mai urcat pana pe culme, copilul era pe picioarele proprii si cei ~4 km de traseu (one way) ar fi fost prea mult pentru el.
Anul acesta ne-am luat inima in dinti si am decis ca traseul va fi obositor, dar ok. Mai ales ca anul trecut reusise sa treaca cu bine un traseu pe care il visam de mult: Bruce Trail dintre Crawford Lake si Rattlesnake Park. Dupa un drum superb prin ruralul canadian si o portiune interesanta prin padure (un drum care s-a anuntat ca fiind neamenajat si s-a dovedit a fi de exact latimea masinii) am ajuns in parcarea de la Monocliff cu o intarziere rezonabila (speram noi) si ne-am revazut prietenii care ne-au insotit si anul trecut. Desi pentru noi traseul este mai mult decat familiar, ne insoteste acelasi sentiment placut ca intotdeauna - parca am fi prieteni cu fiecare frunza, dar parca sunt un pic diferite. E incantator ca inca descoperim fire noi de iarba - dupa atatia ani de strabatut aceeasi carare. E o familiaritate placuta in lacul cel plin de pomi uscati (de fiecare data ma intreb cum vor fi ajuns in mijlocul apei, sunt sigura ca exista o explicatie logica); in lacul in care se oglindesc brazii si stejarii inca verzi; in merele salbatice de pe marginea potecii (carora nu le gasim pomii corespunzatori, desi suntem siguri ca exista undeva). Ne oprim un pic la izvorasul ce vine de undeva din padure, umple lacul si apoi isi continua drumul sprintar prin padure. E aglomeratie in parc astazi - este o zi foarte placuta si calduroasa si s-au suprapus si ceva evenimente care aduc in parc o multitudine de 'oraseni' (in Romania le spuneam neceremonios 'pantofari'). Apar si 3 calareti pe niste cai superbi si oftez cu drag la amintirea vacantei si mai ales a lui Kentucky. Un cuplu cu 2 copilasi, unul extrem de urlator si intr-un carucior stau nehotariti la rascruce, incercand sa-si aleaga drumul. Cand tatal se intoarce sa ne intrebe care-i drumul nu ma pot abtine si-l indrum catre stanga. Adevarul ca n-ar avea ce face in dreapta cu caruciorul, drumul va incepe un urcus destul de abrupt in curand; cararea catre stanga se intoarce catre parcare si intalneste si un 'Lookout point' de unde se vede toata zona vestica a vaii. Si celelalte grupuri zgomotoase se grabesc catre stanga, asa ca avem Bruce Trail-ul numai pentru noi pentru o perioada. Admiram in voie natura, povestim vrute si nevrute, copilul alearga pe carare in sus si in jos cu o energie care ne oboseste pe noi numai privindu-l. Hotaraste la un moment dat ca i s-a facut foame, asa ca ne gasim un loc de picnic - si copilul si R. comenteaza ca e identic cu cel de anul trecut. Incercam sa-i convingem pe amandoi ca nu poate fi - cele 2 paduri sunt la distanta de 100 si ceva de km, dar nu stiu cat succes avem, cel putin Philip este absolut in siguranta lui ca am mai fost acolo si ne-am mai oprit in acelasi loc, cu aceeasi prieteni. Poate ca au amandoi un deja-vu puternic, si la urma urmelor suntem aici sa ne relaxam si sa ne delectam cu culorile toamnei, nu ca sa stabilim adevaruri riguros stiintifice cu baze logice.
Ne continuam urcusul - eu alergand cu copilul zburdalnic (are energie acum, abia a mancat), restul ceva mai in urma, relaxati. Mai trecem in directii opuse de vreo 2 grupuri cu 'oraseni' - se cunosc dupa incaltari (de obicei pantofi comozi, dar de strada, cateodata chiar papuci sau sandale) si dupa imposibilitatea de a face 'eye contact' cu ei si a le spune un 'Hello' prietenesc; privesc undeva in spatiul din spatele tau, prin tine si sunt dincolo de asemenea mundane activitati precum salutul intre fiinte umane. Nici macar 'hello'-ul timid si cristalin al copilului nu-i scoate din letargia lor urbana. Te intrebi ce cauta pe virful dealului (se cheama el munte, dar cum suntem crescuti in Bucegi si Fagaras ne e imposibil sa denumim o culme inalta de aproximativ 500m 'munte') si treci amuzat mai departe. Ne oprim un pic sus pe culme, admiram peisajul si respiram adinc linistea padurii si starea aceea de beatitudine cand 'ai ajuns in virf'. Nu mai conteaza ca virful e mic, conteaza ca e 'virf'!
Drumul inapoi este la fel de interesant - aproape exclusiv prin padure, peste bolovani care trebuie sariti, bete care trebuie culese, pietre care trebuie aruncate - toate cu energia celor 4 ani si jumatate. Alearga voios in fata noastra, fara nici o teama, fara nici o grija - si trebuie din cand in cand sa-l temperez si sa-i aduc aminte de regula de aur (daca nu o vezi pe mama esti prea departe). Noi palavragim voios in spate, o dupa amiaza perfecta, relaxanta, in care si grijile noastre au disparut. Exista numai fosnetul frunzelor si pasii nostri linistiti pe poteca.
Ne mai oprim la o vorba in parcare, parca nu ne dam dusi - ziua e inca frumoasa, placuta, nu vrem sa o incheiem atat de curand. O luam inapoi pe drumuri laturalnice (e duminica si traficul devine groaznic pe autostrazi) si mai adaugam un capitol din 'sa ne cunoastem imprejurimile' in cartea calatoriilor noastre. Ne oprim si la un magazinut pe marginea drumului, de unde cumparam o 'capita' de fin (visul meu de 10 ani) si niste dovleci - unii de ornament, unii de mancat.
Si reusim sa implinim traditia anul acesta - am ajuns la Monocliff si l-am biruit cu succes :)
O descriere foarte detaliata a traseului, plus ceva poze (de-ale altora): Mono Cliff
30 septembrie 2007
25 septembrie 2007
On the adventure
Ma trezesc sambata dimineata intr-o zi absolut perfecta - nici nu mai crezi ca ar veni toamna, e un soare superb, o caldura placuta si o ciripeala vesela la noi in curte. Dar undeva pe parcursul diminetii ceva imi displace profund - nu stiu ce este, stiu numai ca e o senzatie ciudata - sa stii ca ai o zi perfecta in fata ochilor si sa nu reusesti sa te bucuri de ea. E ceva in subconstient, dar nu am timp sa analizez ce si cum, stau in soare si sper sa se duca (senzatia) singura undeva, departe. Cum nici soarele, nici leaganul nu dau rezultatele asteptate, incerc absolut aberant sa scutur aceasta negativitate printr-o activitate care in mod normal ar putea sa dea ceva rezultate: shopping. Ma amuz singura ca civilizatia nord-americana este profund ancorata in comert si realizez ca drumul meu la magazin nu va avea efectul scontat, deoarece inca nu am auzit de 'shopping spree' la alimentara... pana si numele are reverberatii negative... Pe drumul catre magazin se produce, totusi, o schimbare - ma trezesc intr-un peisaj feeric, si toata melancolia mea se duce pe apa sambetei numai inregistrand cu coada ochiului culorile superbe de toamna. Imi aduc aminte cum in Romania adoram primavara, toamna nespunandu-mi prea multe. Aici e pe dos - primavara e de obicei un anotimp inexistent, sari din iarna direct in vara. Dar toamna... eh, toamna e cu totul alta poveste.
Asa ca imi termin cat pot de repede alesul de mere, pere, nu, nu gutui cu puf galben amarui (aviz taranului roman: o gutuie costa cam 3 dolari canadieni bucata!) si ma intorc sa iau copilul si sa cautam o padurice. Cum sunt curioasa de cateva saptamani bune unde duce unul din drumurile pe langa care trec destul de des, si cum o tinta fixa nu am - o iau pe drumul serpuit si strajuit de pomi in toate culorile posibile. Copilul este ca de obicei un dulcel si incepe sa se minuneze la fiecare serpentina, la fiecare curba, la fiecare explozie de culoare. Imi aleg ca tina satul de indieni de pe 'munte' si mai am parte de multe exclamatii (drumul urca si coboara taind paduri vechi).
Intreaba de cateva ori unde e 'aventura' si ce vom explora - si odata ajunsi in parc asculta cu atentie toate incercarile mele de a-i explica un pic de istorie, un pic din viata si obiceiurile indienilor nativi. Ma intreaba ce e cu pieile de animale intinse la soare si-i explic ca din ele se faceau haine, incaltari, paturi. Raspunsul lui perfect natural este 'ooo, bietele animale!'. Nu cred ca reusesc sa-l fac sa inteleaga ca pe vremea aceea nu existau fabricile de tricouri, dar nu ma contrazice. Una din tinerele din sat il invata sa spuna 'multumesc' si 'welcome' intr-unul din dialectele iroquois. Copil cuminte - repeta dupa ea. Dupa ce studiem un pic satucul indian ne transformam in exploratori si pornim catre lac cu ale lui trasee. Sare din piatra in piatra, se opreste sa studieze hartile puse la rascruci de trasee, urmareste cu sfintenie traseul (albastru) si cauta pe fiecare pom semne care nu stim ce semnficatie au (un fel de labute cu numere pe ele, par a fi niste 'clues' pentru cine stie ce joc). Descopar ca dupa 10 ani de plimbat in jurul lacului inca mai exista ceva ce nu remarcasem - la fiecare tablita cu diverse explicatii (despre cum s-a format lacul, despre ce fel de plante, animale exista, despre cum a fost descoperit satul de indieni prin intermediul lacului etc.) deci la fiecare tablita exista 'coltul copiilor': intr-un colt fizic al tablitei o mica explicatie mai pe intelesul lor si o intrebare la care vei gasi raspunsul la tablita urmatoare. Si uite asa, din tablita in tablita aflu si eu ca pe fundul lacului (extrem de adanc) ne-existand oxigen nu exista viata, dar... nici 'moarte' - am putea arunca o frunza pe malul lacului si am gasi-o la fel, netulburata de vremuri peste 500 de ani; ca pomul cel ciudat impletit nu a fost rasucit de vanturi ci de diferenta in viteza de crestere a radacinilor (nici nu mi-am imaginat vreodata ca radacinile unei plante pot creste cu viteze diferite!); ce fel de animale traiesc in lac si in paduricea dimprejur (taiata incantator de linistit de chair strada pe care am venit); cum sa aparam si sa conservam padurea si natura in general; si alte asemenea. Ma bucur ca pot inca descoperi minuni intr-un loc pe care il credeam familiar dincolo de surprize. Ma bucur cand il vad pe copil atat de deschis si de potrivit in natura. Incearca un 'in brate' miorlaitor si nici nu apuc sa deschid gura sa ii spun ca a depasit greutatea acceptabila ca si descopera singur alte si alte noutati prin padure - inclusiv un scaunel sculptat direct in trunchiul unui copac imens; asezat pe scaunel copilul pare regele padurii.
E inca devreme, e inca soare si placut si nu ne lasam nici unul dusi catre casa; asa ca ne continuam aventura pe Bruce Trail - unde ne insotesc deodata Bambi si Faline, apoi apar diversi prieteni, veri si alte rude ale lor. La un moment dat Bambi si Faline ajung intr-un loc unde nu au ce cauta si se porneste o adevarata operatiune de salvare. Ma astept sa sprinteze in cautarea (si salvarea) celor doi prieteni imaginari, dar copilul ma ia prin surprindere din nou. Suna la un telefon imaginar si mobilizeaza toata turma de caprioare si incepe sa le dea directive. Rono trebuie sa se duca in pestera unde s-au pierdut cei doi neastamparati si imediat ce ajunge la fata locului sa raporteze inapoi. Sheila trebuie sa caute extra-ajutoare si nu mai stiu ce sa faca. Mai sunt vreo 2-3 care sunt sunati (probabil pe pagere) si care sunt trimisi cu ordine precise. Toti au datoria sa sune inapoi si sa dea raportul. Nu stiu daca sa ma amuz sau nu de aceste porniri manageriale ale unui copil de 4 ani si jumatate. Sigur e amuzant. Dar e si un pic 'scarry' - daca el a perfectat capacitatea de a delega la virsta asta, oare ce ne asteapta (pe noi, cei doi parinti 'perfecti', cel putin in ochii lui) in anii urmatori?
Scutur intrebarile (am perfectat si eu sistemul O'Hara: din 'la asta ma gandesc maine' a devenit 'la asta ma gandesc cand i-o veni vremea') si continui sa ma bucur de fosnetul linistitor al frunzelor sub pasii nostri.
Cateva link-uri pentru ne-localnici:
Parcul unde ne-am aventurat: Crawford Lake Conservation Park
Poze facute de altii in satucul indian: Crawford Lake Indian Village in pictures
Asa ca imi termin cat pot de repede alesul de mere, pere, nu, nu gutui cu puf galben amarui (aviz taranului roman: o gutuie costa cam 3 dolari canadieni bucata!) si ma intorc sa iau copilul si sa cautam o padurice. Cum sunt curioasa de cateva saptamani bune unde duce unul din drumurile pe langa care trec destul de des, si cum o tinta fixa nu am - o iau pe drumul serpuit si strajuit de pomi in toate culorile posibile. Copilul este ca de obicei un dulcel si incepe sa se minuneze la fiecare serpentina, la fiecare curba, la fiecare explozie de culoare. Imi aleg ca tina satul de indieni de pe 'munte' si mai am parte de multe exclamatii (drumul urca si coboara taind paduri vechi).
Intreaba de cateva ori unde e 'aventura' si ce vom explora - si odata ajunsi in parc asculta cu atentie toate incercarile mele de a-i explica un pic de istorie, un pic din viata si obiceiurile indienilor nativi. Ma intreaba ce e cu pieile de animale intinse la soare si-i explic ca din ele se faceau haine, incaltari, paturi. Raspunsul lui perfect natural este 'ooo, bietele animale!'. Nu cred ca reusesc sa-l fac sa inteleaga ca pe vremea aceea nu existau fabricile de tricouri, dar nu ma contrazice. Una din tinerele din sat il invata sa spuna 'multumesc' si 'welcome' intr-unul din dialectele iroquois. Copil cuminte - repeta dupa ea. Dupa ce studiem un pic satucul indian ne transformam in exploratori si pornim catre lac cu ale lui trasee. Sare din piatra in piatra, se opreste sa studieze hartile puse la rascruci de trasee, urmareste cu sfintenie traseul (albastru) si cauta pe fiecare pom semne care nu stim ce semnficatie au (un fel de labute cu numere pe ele, par a fi niste 'clues' pentru cine stie ce joc). Descopar ca dupa 10 ani de plimbat in jurul lacului inca mai exista ceva ce nu remarcasem - la fiecare tablita cu diverse explicatii (despre cum s-a format lacul, despre ce fel de plante, animale exista, despre cum a fost descoperit satul de indieni prin intermediul lacului etc.) deci la fiecare tablita exista 'coltul copiilor': intr-un colt fizic al tablitei o mica explicatie mai pe intelesul lor si o intrebare la care vei gasi raspunsul la tablita urmatoare. Si uite asa, din tablita in tablita aflu si eu ca pe fundul lacului (extrem de adanc) ne-existand oxigen nu exista viata, dar... nici 'moarte' - am putea arunca o frunza pe malul lacului si am gasi-o la fel, netulburata de vremuri peste 500 de ani; ca pomul cel ciudat impletit nu a fost rasucit de vanturi ci de diferenta in viteza de crestere a radacinilor (nici nu mi-am imaginat vreodata ca radacinile unei plante pot creste cu viteze diferite!); ce fel de animale traiesc in lac si in paduricea dimprejur (taiata incantator de linistit de chair strada pe care am venit); cum sa aparam si sa conservam padurea si natura in general; si alte asemenea. Ma bucur ca pot inca descoperi minuni intr-un loc pe care il credeam familiar dincolo de surprize. Ma bucur cand il vad pe copil atat de deschis si de potrivit in natura. Incearca un 'in brate' miorlaitor si nici nu apuc sa deschid gura sa ii spun ca a depasit greutatea acceptabila ca si descopera singur alte si alte noutati prin padure - inclusiv un scaunel sculptat direct in trunchiul unui copac imens; asezat pe scaunel copilul pare regele padurii.
E inca devreme, e inca soare si placut si nu ne lasam nici unul dusi catre casa; asa ca ne continuam aventura pe Bruce Trail - unde ne insotesc deodata Bambi si Faline, apoi apar diversi prieteni, veri si alte rude ale lor. La un moment dat Bambi si Faline ajung intr-un loc unde nu au ce cauta si se porneste o adevarata operatiune de salvare. Ma astept sa sprinteze in cautarea (si salvarea) celor doi prieteni imaginari, dar copilul ma ia prin surprindere din nou. Suna la un telefon imaginar si mobilizeaza toata turma de caprioare si incepe sa le dea directive. Rono trebuie sa se duca in pestera unde s-au pierdut cei doi neastamparati si imediat ce ajunge la fata locului sa raporteze inapoi. Sheila trebuie sa caute extra-ajutoare si nu mai stiu ce sa faca. Mai sunt vreo 2-3 care sunt sunati (probabil pe pagere) si care sunt trimisi cu ordine precise. Toti au datoria sa sune inapoi si sa dea raportul. Nu stiu daca sa ma amuz sau nu de aceste porniri manageriale ale unui copil de 4 ani si jumatate. Sigur e amuzant. Dar e si un pic 'scarry' - daca el a perfectat capacitatea de a delega la virsta asta, oare ce ne asteapta (pe noi, cei doi parinti 'perfecti', cel putin in ochii lui) in anii urmatori?
Scutur intrebarile (am perfectat si eu sistemul O'Hara: din 'la asta ma gandesc maine' a devenit 'la asta ma gandesc cand i-o veni vremea') si continui sa ma bucur de fosnetul linistitor al frunzelor sub pasii nostri.
Cateva link-uri pentru ne-localnici:
Parcul unde ne-am aventurat: Crawford Lake Conservation Park
Poze facute de altii in satucul indian: Crawford Lake Indian Village in pictures
12 septembrie 2007
Zile de scoala
Am inceput anul al treilea de scoala / gradinita.
Cu emotiile noastre parintesti (deoarece invatatoarea s-a schimbat, copiii multi s-au schimbat si ei) si cu zambetele lui naturale. Am vorbit cu cateva saptamani inainte ca vom incepe scoala - intai a intrebat de Mrs. O'Grady (fosta invatatotare), apoi si-a adus aminte singur ca nu mai este la scoala si a mutat povestirile in numele noii invatatoare (pe care o cunoaste oricum din anii precedenti). A sosit prima zi si apoi urmatoarele si in fiecare dimineata ma astept cumva sa se intample o tragedie - dar, din fericire, este totul natural si calm. Intreaba in fiecare dimineata daca e zi de scoala sau nu ca sa-si aranjeze el programul lui zilnic, iar cand ii spun ca este nu protesteaza (cum ma astept, oarecum deprimant, eu), ba chiar se bucura ("yes!"), se imbraca linistit in uniforma si plecam impreuna.
Anul acesta au modificat un pic si programul - copiii care stau numai dimineata (ca el) pleaca ceva mai tarziu - si abia aici incepe drama. Inca nu a fost o zi in care sa putem sa-l luam de acolo fara cel mai profund scandal: ca vrea sa se mai joace, ca vrea sa stea cu prietenii, ca una, ca alta... Invatatoarea zambeste si-mi spune ca e pregatit de 'toata ziua', dar eu nu sunt la fel de pregatita. Cred ca are nevoie de dupa amiezele lui de joaca, desi e clar ca a inceput sa faca planuri de ce prieteni sa chemam pe acasa, sa se joace impreuna :)
Si in fiecare zi revine de la scoala cu povestiri despre ce traznai a mai facut cu prietenii lui, cu un cantecel nou, cu vreo idee in franceza noua. Cand si cand seara il apuca un fel de frenezie in care (imi dau seama la sfarsit) isi face oarecum temele - intreaba diverse, imi povesteste ce a mai invatat, vrea sa faca exercitii de muzica, de citit, de numarat - dar de ce nu vrea? Si serile acestea sunt pretioase dincolo de cuvinte - cum se intinde si aproape adormit mormaie diverse lucruri care-l framanta; sau numai impartaseste bucuriile zilei. Cateodata mi-e teama ca este prea sensibil la tot ce-l inconjoara, dar apoi de unde o sa-si adune bucuriile vietii daca nu din aceasta imensa capacitate de a simti totul? Si e imposibil sa nu te calmezi brusc tu, adult, cand il vezi lungit pe burta in iarba, extaziat de aparitia cine stie carei rime sau a unui 'pomishor' pe care nu l-am plantat noi (si care este, de fapt, o veritabila si imensa buruiana). Cand il vezi cum cuprinde in manutzele lui de copil frunzele 'pomishorului' si sta linistit privindu-l pentru o perioada destul de lunga - brusc expresia pe care poate ai folosit-o cu nepasare si usurinta isi capata dimensiuni noi si extrem de speciala: "asculta cum creste iarba".
Si apoi vine ziua in care nu mai vrea sa ma dau jos din masina si sa-l conduc in scoala, ci sa-l las sa se duca singur deoarece 'I can do it all by myself, mommy' - si e o alta dimensiune a puiului care isi scutura aripile in anticipatia zborului si poti numai sa iti imaginezi cu ce emotii (pentru tine, parintele) va veni ziua in care isi va lua zborul cu adevarat. Si esti impartit perfect in 2 - si o alta expresie din basmele noastre a devenit o realitate pura: un ochi plange unul ride.
Dar cum sunt o optmista perfecta, si am citit cu atentie 'Pe aripile vantului' - "la asta ma voi gandi maine" :)
Cu emotiile noastre parintesti (deoarece invatatoarea s-a schimbat, copiii multi s-au schimbat si ei) si cu zambetele lui naturale. Am vorbit cu cateva saptamani inainte ca vom incepe scoala - intai a intrebat de Mrs. O'Grady (fosta invatatotare), apoi si-a adus aminte singur ca nu mai este la scoala si a mutat povestirile in numele noii invatatoare (pe care o cunoaste oricum din anii precedenti). A sosit prima zi si apoi urmatoarele si in fiecare dimineata ma astept cumva sa se intample o tragedie - dar, din fericire, este totul natural si calm. Intreaba in fiecare dimineata daca e zi de scoala sau nu ca sa-si aranjeze el programul lui zilnic, iar cand ii spun ca este nu protesteaza (cum ma astept, oarecum deprimant, eu), ba chiar se bucura ("yes!"), se imbraca linistit in uniforma si plecam impreuna.
Anul acesta au modificat un pic si programul - copiii care stau numai dimineata (ca el) pleaca ceva mai tarziu - si abia aici incepe drama. Inca nu a fost o zi in care sa putem sa-l luam de acolo fara cel mai profund scandal: ca vrea sa se mai joace, ca vrea sa stea cu prietenii, ca una, ca alta... Invatatoarea zambeste si-mi spune ca e pregatit de 'toata ziua', dar eu nu sunt la fel de pregatita. Cred ca are nevoie de dupa amiezele lui de joaca, desi e clar ca a inceput sa faca planuri de ce prieteni sa chemam pe acasa, sa se joace impreuna :)
Si in fiecare zi revine de la scoala cu povestiri despre ce traznai a mai facut cu prietenii lui, cu un cantecel nou, cu vreo idee in franceza noua. Cand si cand seara il apuca un fel de frenezie in care (imi dau seama la sfarsit) isi face oarecum temele - intreaba diverse, imi povesteste ce a mai invatat, vrea sa faca exercitii de muzica, de citit, de numarat - dar de ce nu vrea? Si serile acestea sunt pretioase dincolo de cuvinte - cum se intinde si aproape adormit mormaie diverse lucruri care-l framanta; sau numai impartaseste bucuriile zilei. Cateodata mi-e teama ca este prea sensibil la tot ce-l inconjoara, dar apoi de unde o sa-si adune bucuriile vietii daca nu din aceasta imensa capacitate de a simti totul? Si e imposibil sa nu te calmezi brusc tu, adult, cand il vezi lungit pe burta in iarba, extaziat de aparitia cine stie carei rime sau a unui 'pomishor' pe care nu l-am plantat noi (si care este, de fapt, o veritabila si imensa buruiana). Cand il vezi cum cuprinde in manutzele lui de copil frunzele 'pomishorului' si sta linistit privindu-l pentru o perioada destul de lunga - brusc expresia pe care poate ai folosit-o cu nepasare si usurinta isi capata dimensiuni noi si extrem de speciala: "asculta cum creste iarba".
Si apoi vine ziua in care nu mai vrea sa ma dau jos din masina si sa-l conduc in scoala, ci sa-l las sa se duca singur deoarece 'I can do it all by myself, mommy' - si e o alta dimensiune a puiului care isi scutura aripile in anticipatia zborului si poti numai sa iti imaginezi cu ce emotii (pentru tine, parintele) va veni ziua in care isi va lua zborul cu adevarat. Si esti impartit perfect in 2 - si o alta expresie din basmele noastre a devenit o realitate pura: un ochi plange unul ride.
Dar cum sunt o optmista perfecta, si am citit cu atentie 'Pe aripile vantului' - "la asta ma voi gandi maine" :)
11 septembrie 2007
Septembrie 11
Mi-am propus de ieri sa fac tone de chestii astazi... chiar si de dimineata, m-am trezit cu avint si elan - pana am dus copilul la scoala si la radio Mookie and Lee au spus ca exact acum 6 ani primul avion intra in turnul de Nord. Si in acea fractiune de secunda tot elanul meu intreprinzator s-a spulberat...
Nu uitasem ce zi este astazi, e destul de imposibil asa ceva. Nu numai ca in media incepe sa se vorbeasca cu saptamani inainte si sa se redea imaginile de cosmar din acea zi ingrozitoare. Dar e suficient sa te uiti in calendar si sa vezi 'Septembrie' ca sa-ti aduci aminte instantaneu. Nu cred ca exista nord-american care sa fi fost suficient de in virsta sa inteleaga ce se intampla si sa poata uita dimineata de 9/11. Pentru mine este un fel de rascruce - multe evenimente se aseaza temporal in functie de Septembrie 11: inainte sau dupa. In mod destul de natural ziua in sine nu poate cuprinde nimic altceva decat derulari nesfarsite de imagini care ar putea fi halucinante daca nu ar fi infiorator de reale.
La numai cateva zile dupa - cum sa-l numim? tragedie? atac terorist? sau pur si simplu 9/11 - unul din asii muzicii country a scos un cantec superb 'Where were you (when the world stopped turning)?' in care emotia zilei este prinsa simplu si cu atat mai tulburator in intrebari de zi-cu-zi care-si schimba brusc intelesul prin schimbarea contextului. De fiecare data cand il aud (sau cand mi-l amintesc) incerc sa-mi aduc aminte unde eram si ce faceam... si cum am reactionat... si mi-aduc aminte perfect de aceeasi senzatie de imobilitate, de paralizie mentala in primul rind, dar si fizica, care m-a coplesit si m-a invaluit pentru zile intregi. Eram pe drumul catre servici si - lucru rar - nu deschisesem radioul. Era tarziu (cam 10:30 poate) si culmea e ca nu deschisesem radioul sau televizorul nici dimineata, inainte sa plecam de acasa - probabil ca n-am mai fi plecat... Am primit un mesaj pe BlackBerry, din Romania - in care eram intreabti daca suntem ok si se spunea ceva despre ce tragedie imensa. Imi aduc aminte perfect cum am intins mana imediat catre butonul radioului din masina si l-am deschis si am auzit ceva incredibil 'a cazut si al doilea turn!'... a durat destul pana am reusit sa punem cap la cap informatia transmisa de reporteri perplecsi ca si noi si cred ca am ajuns la servici imediat dupa, repezindu-ne in bucatarie, unde exista un TV... tot biroul era strans acolo, eram toti muti de uimire... si ne uitam paralizati la imaginile apocaliptice pentru noi... si apoi zilele, saptamanile, lunile de cautari, de incercari, de sperante, de lacrimi...
Unde eram cand lumea s-a oprit in acea zi de Septembrie? Eram intr-o lume care s-a terminat atunci, la 8:47.
Ce-am facut de atunci? Pentru o perioada lunga (aproximativ 3 ani) nu mare lucru - adica n-am invatat sau, mai corect spus, n-am aplicat mai nimic din cele invatate atunci, in dimineata de 11 Septembrie. Dar de cativa ani ne-am mai linistit, ne-am mai schimbat perspectivele, ne-am mai reasezat valorile si reconsiderat ce e important. Este numai din cauza lui '9/11'? Imi place sa cred ca nu - contextul a fost mai complex - dar in mod sigur si ziua aceea de acum 6 ani si-a adus aportul in aceste schimbari pe care am incercat sa le facem in vietile noastre.
Si vorba celor de la Country Music radio - sa incercam sa facem un 'random act of kindness' in fiecare zi si lumea va deveni mai buna.
Nu uitasem ce zi este astazi, e destul de imposibil asa ceva. Nu numai ca in media incepe sa se vorbeasca cu saptamani inainte si sa se redea imaginile de cosmar din acea zi ingrozitoare. Dar e suficient sa te uiti in calendar si sa vezi 'Septembrie' ca sa-ti aduci aminte instantaneu. Nu cred ca exista nord-american care sa fi fost suficient de in virsta sa inteleaga ce se intampla si sa poata uita dimineata de 9/11. Pentru mine este un fel de rascruce - multe evenimente se aseaza temporal in functie de Septembrie 11: inainte sau dupa. In mod destul de natural ziua in sine nu poate cuprinde nimic altceva decat derulari nesfarsite de imagini care ar putea fi halucinante daca nu ar fi infiorator de reale.
La numai cateva zile dupa - cum sa-l numim? tragedie? atac terorist? sau pur si simplu 9/11 - unul din asii muzicii country a scos un cantec superb 'Where were you (when the world stopped turning)?' in care emotia zilei este prinsa simplu si cu atat mai tulburator in intrebari de zi-cu-zi care-si schimba brusc intelesul prin schimbarea contextului. De fiecare data cand il aud (sau cand mi-l amintesc) incerc sa-mi aduc aminte unde eram si ce faceam... si cum am reactionat... si mi-aduc aminte perfect de aceeasi senzatie de imobilitate, de paralizie mentala in primul rind, dar si fizica, care m-a coplesit si m-a invaluit pentru zile intregi. Eram pe drumul catre servici si - lucru rar - nu deschisesem radioul. Era tarziu (cam 10:30 poate) si culmea e ca nu deschisesem radioul sau televizorul nici dimineata, inainte sa plecam de acasa - probabil ca n-am mai fi plecat... Am primit un mesaj pe BlackBerry, din Romania - in care eram intreabti daca suntem ok si se spunea ceva despre ce tragedie imensa. Imi aduc aminte perfect cum am intins mana imediat catre butonul radioului din masina si l-am deschis si am auzit ceva incredibil 'a cazut si al doilea turn!'... a durat destul pana am reusit sa punem cap la cap informatia transmisa de reporteri perplecsi ca si noi si cred ca am ajuns la servici imediat dupa, repezindu-ne in bucatarie, unde exista un TV... tot biroul era strans acolo, eram toti muti de uimire... si ne uitam paralizati la imaginile apocaliptice pentru noi... si apoi zilele, saptamanile, lunile de cautari, de incercari, de sperante, de lacrimi...
Unde eram cand lumea s-a oprit in acea zi de Septembrie? Eram intr-o lume care s-a terminat atunci, la 8:47.
Ce-am facut de atunci? Pentru o perioada lunga (aproximativ 3 ani) nu mare lucru - adica n-am invatat sau, mai corect spus, n-am aplicat mai nimic din cele invatate atunci, in dimineata de 11 Septembrie. Dar de cativa ani ne-am mai linistit, ne-am mai schimbat perspectivele, ne-am mai reasezat valorile si reconsiderat ce e important. Este numai din cauza lui '9/11'? Imi place sa cred ca nu - contextul a fost mai complex - dar in mod sigur si ziua aceea de acum 6 ani si-a adus aportul in aceste schimbari pe care am incercat sa le facem in vietile noastre.
Si vorba celor de la Country Music radio - sa incercam sa facem un 'random act of kindness' in fiecare zi si lumea va deveni mai buna.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)