Monocliff

La multi ani, bunica Angela!

De-a lungul timpului am incercat sa ne cream cateva traditii de familie; si parca transmutarea peste ocean a facut nevoia de ancorare in aceste traditii si mai acuta. In afara de cele 'provocate' de sarbatori (Paste, Craciun, Thanksgiving) am adunat peste ani traditii sezonale: obligatoriul drum la Winona la sfarsitul lui August, la "Festivalul Piersicilor", la fel de obligatoriul drum in parcul din oras, o saptamana mai tarziu, la "Sarbatorea coastelor", si una ne-culinara: plimbarea in Monocliff, cu cataratul sus pe 'munte', de unde sa poti cuprinde toata valea. Desi cataratul prin padurile si dealurile de la Monocliff ar fi fascinante tot timpul anului exista un moment special cand plimbarea devine traditie si panorama devine absolut spectaculoasa: ultimul weekend din septembrie sau, daca permite vremea, primul din octombrie.

Este perioada in care toamna isi pune amprenta rosiatica pe natura; este perioada in care padurile iau pur si simplu foc, in culori incredibile si de nedescris. Este perioada in care fiecare frunza are un colorit special, de la un verde matur si oarecum obosit la galbenul mestecenilor care se scutura la cea mai slaba adiere de vint si pana la rosul artarului canadian despre care copilul anunta fascinat: 'uite mama, o frunza canadiana!'

Am descoperit parcul si traseele lui prin '99 si de atunci ne-am intors cuminti aproape in fiecare an (ultimii doi am sarit peste excursie, nici nu mai stiu de ce...). Pe Philip l-am dus sus pe culme cand avea abia 7 luni si ne aducem si acum aminte cu bucurie cat era de absorbit de fiecare plantuta, de fiecare ramurica, de fiecare floare. Anul urmator nu am mai urcat pana pe culme, copilul era pe picioarele proprii si cei ~4 km de traseu (one way) ar fi fost prea mult pentru el.

Anul acesta ne-am luat inima in dinti si am decis ca traseul va fi obositor, dar ok. Mai ales ca anul trecut reusise sa treaca cu bine un traseu pe care il visam de mult: Bruce Trail dintre Crawford Lake si Rattlesnake Park. Dupa un drum superb prin ruralul canadian si o portiune interesanta prin padure (un drum care s-a anuntat ca fiind neamenajat si s-a dovedit a fi de exact latimea masinii) am ajuns in parcarea de la Monocliff cu o intarziere rezonabila (speram noi) si ne-am revazut prietenii care ne-au insotit si anul trecut. Desi pentru noi traseul este mai mult decat familiar, ne insoteste acelasi sentiment placut ca intotdeauna - parca am fi prieteni cu fiecare frunza, dar parca sunt un pic diferite. E incantator ca inca descoperim fire noi de iarba - dupa atatia ani de strabatut aceeasi carare. E o familiaritate placuta in lacul cel plin de pomi uscati (de fiecare data ma intreb cum vor fi ajuns in mijlocul apei, sunt sigura ca exista o explicatie logica); in lacul in care se oglindesc brazii si stejarii inca verzi; in merele salbatice de pe marginea potecii (carora nu le gasim pomii corespunzatori, desi suntem siguri ca exista undeva). Ne oprim un pic la izvorasul ce vine de undeva din padure, umple lacul si apoi isi continua drumul sprintar prin padure. E aglomeratie in parc astazi - este o zi foarte placuta si calduroasa si s-au suprapus si ceva evenimente care aduc in parc o multitudine de 'oraseni' (in Romania le spuneam neceremonios 'pantofari'). Apar si 3 calareti pe niste cai superbi si oftez cu drag la amintirea vacantei si mai ales a lui Kentucky. Un cuplu cu 2 copilasi, unul extrem de urlator si intr-un carucior stau nehotariti la rascruce, incercand sa-si aleaga drumul. Cand tatal se intoarce sa ne intrebe care-i drumul nu ma pot abtine si-l indrum catre stanga. Adevarul ca n-ar avea ce face in dreapta cu caruciorul, drumul va incepe un urcus destul de abrupt in curand; cararea catre stanga se intoarce catre parcare si intalneste si un 'Lookout point' de unde se vede toata zona vestica a vaii. Si celelalte grupuri zgomotoase se grabesc catre stanga, asa ca avem Bruce Trail-ul numai pentru noi pentru o perioada. Admiram in voie natura, povestim vrute si nevrute, copilul alearga pe carare in sus si in jos cu o energie care ne oboseste pe noi numai privindu-l. Hotaraste la un moment dat ca i s-a facut foame, asa ca ne gasim un loc de picnic - si copilul si R. comenteaza ca e identic cu cel de anul trecut. Incercam sa-i convingem pe amandoi ca nu poate fi - cele 2 paduri sunt la distanta de 100 si ceva de km, dar nu stiu cat succes avem, cel putin Philip este absolut in siguranta lui ca am mai fost acolo si ne-am mai oprit in acelasi loc, cu aceeasi prieteni. Poate ca au amandoi un deja-vu puternic, si la urma urmelor suntem aici sa ne relaxam si sa ne delectam cu culorile toamnei, nu ca sa stabilim adevaruri riguros stiintifice cu baze logice.

Ne continuam urcusul - eu alergand cu copilul zburdalnic (are energie acum, abia a mancat), restul ceva mai in urma, relaxati. Mai trecem in directii opuse de vreo 2 grupuri cu 'oraseni' - se cunosc dupa incaltari (de obicei pantofi comozi, dar de strada, cateodata chiar papuci sau sandale) si dupa imposibilitatea de a face 'eye contact' cu ei si a le spune un 'Hello' prietenesc; privesc undeva in spatiul din spatele tau, prin tine si sunt dincolo de asemenea mundane activitati precum salutul intre fiinte umane. Nici macar 'hello'-ul timid si cristalin al copilului nu-i scoate din letargia lor urbana. Te intrebi ce cauta pe virful dealului (se cheama el munte, dar cum suntem crescuti in Bucegi si Fagaras ne e imposibil sa denumim o culme inalta de aproximativ 500m 'munte') si treci amuzat mai departe. Ne oprim un pic sus pe culme, admiram peisajul si respiram adinc linistea padurii si starea aceea de beatitudine cand 'ai ajuns in virf'. Nu mai conteaza ca virful e mic, conteaza ca e 'virf'!

Drumul inapoi este la fel de interesant - aproape exclusiv prin padure, peste bolovani care trebuie sariti, bete care trebuie culese, pietre care trebuie aruncate - toate cu energia celor 4 ani si jumatate. Alearga voios in fata noastra, fara nici o teama, fara nici o grija - si trebuie din cand in cand sa-l temperez si sa-i aduc aminte de regula de aur (daca nu o vezi pe mama esti prea departe). Noi palavragim voios in spate, o dupa amiaza perfecta, relaxanta, in care si grijile noastre au disparut. Exista numai fosnetul frunzelor si pasii nostri linistiti pe poteca.

Ne mai oprim la o vorba in parcare, parca nu ne dam dusi - ziua e inca frumoasa, placuta, nu vrem sa o incheiem atat de curand. O luam inapoi pe drumuri laturalnice (e duminica si traficul devine groaznic pe autostrazi) si mai adaugam un capitol din 'sa ne cunoastem imprejurimile' in cartea calatoriilor noastre. Ne oprim si la un magazinut pe marginea drumului, de unde cumparam o 'capita' de fin (visul meu de 10 ani) si niste dovleci - unii de ornament, unii de mancat.

Si reusim sa implinim traditia anul acesta - am ajuns la Monocliff si l-am biruit cu succes :)

O descriere foarte detaliata a traseului, plus ceva poze (de-ale altora): Mono Cliff