Ma trezesc sambata dimineata intr-o zi absolut perfecta - nici nu mai crezi ca ar veni toamna, e un soare superb, o caldura placuta si o ciripeala vesela la noi in curte. Dar undeva pe parcursul diminetii ceva imi displace profund - nu stiu ce este, stiu numai ca e o senzatie ciudata - sa stii ca ai o zi perfecta in fata ochilor si sa nu reusesti sa te bucuri de ea. E ceva in subconstient, dar nu am timp sa analizez ce si cum, stau in soare si sper sa se duca (senzatia) singura undeva, departe. Cum nici soarele, nici leaganul nu dau rezultatele asteptate, incerc absolut aberant sa scutur aceasta negativitate printr-o activitate care in mod normal ar putea sa dea ceva rezultate: shopping. Ma amuz singura ca civilizatia nord-americana este profund ancorata in comert si realizez ca drumul meu la magazin nu va avea efectul scontat, deoarece inca nu am auzit de 'shopping spree' la alimentara... pana si numele are reverberatii negative... Pe drumul catre magazin se produce, totusi, o schimbare - ma trezesc intr-un peisaj feeric, si toata melancolia mea se duce pe apa sambetei numai inregistrand cu coada ochiului culorile superbe de toamna. Imi aduc aminte cum in Romania adoram primavara, toamna nespunandu-mi prea multe. Aici e pe dos - primavara e de obicei un anotimp inexistent, sari din iarna direct in vara. Dar toamna... eh, toamna e cu totul alta poveste.
Asa ca imi termin cat pot de repede alesul de mere, pere, nu, nu gutui cu puf galben amarui (aviz taranului roman: o gutuie costa cam 3 dolari canadieni bucata!) si ma intorc sa iau copilul si sa cautam o padurice. Cum sunt curioasa de cateva saptamani bune unde duce unul din drumurile pe langa care trec destul de des, si cum o tinta fixa nu am - o iau pe drumul serpuit si strajuit de pomi in toate culorile posibile. Copilul este ca de obicei un dulcel si incepe sa se minuneze la fiecare serpentina, la fiecare curba, la fiecare explozie de culoare. Imi aleg ca tina satul de indieni de pe 'munte' si mai am parte de multe exclamatii (drumul urca si coboara taind paduri vechi).
Intreaba de cateva ori unde e 'aventura' si ce vom explora - si odata ajunsi in parc asculta cu atentie toate incercarile mele de a-i explica un pic de istorie, un pic din viata si obiceiurile indienilor nativi. Ma intreaba ce e cu pieile de animale intinse la soare si-i explic ca din ele se faceau haine, incaltari, paturi. Raspunsul lui perfect natural este 'ooo, bietele animale!'. Nu cred ca reusesc sa-l fac sa inteleaga ca pe vremea aceea nu existau fabricile de tricouri, dar nu ma contrazice. Una din tinerele din sat il invata sa spuna 'multumesc' si 'welcome' intr-unul din dialectele iroquois. Copil cuminte - repeta dupa ea. Dupa ce studiem un pic satucul indian ne transformam in exploratori si pornim catre lac cu ale lui trasee. Sare din piatra in piatra, se opreste sa studieze hartile puse la rascruci de trasee, urmareste cu sfintenie traseul (albastru) si cauta pe fiecare pom semne care nu stim ce semnficatie au (un fel de labute cu numere pe ele, par a fi niste 'clues' pentru cine stie ce joc). Descopar ca dupa 10 ani de plimbat in jurul lacului inca mai exista ceva ce nu remarcasem - la fiecare tablita cu diverse explicatii (despre cum s-a format lacul, despre ce fel de plante, animale exista, despre cum a fost descoperit satul de indieni prin intermediul lacului etc.) deci la fiecare tablita exista 'coltul copiilor': intr-un colt fizic al tablitei o mica explicatie mai pe intelesul lor si o intrebare la care vei gasi raspunsul la tablita urmatoare. Si uite asa, din tablita in tablita aflu si eu ca pe fundul lacului (extrem de adanc) ne-existand oxigen nu exista viata, dar... nici 'moarte' - am putea arunca o frunza pe malul lacului si am gasi-o la fel, netulburata de vremuri peste 500 de ani; ca pomul cel ciudat impletit nu a fost rasucit de vanturi ci de diferenta in viteza de crestere a radacinilor (nici nu mi-am imaginat vreodata ca radacinile unei plante pot creste cu viteze diferite!); ce fel de animale traiesc in lac si in paduricea dimprejur (taiata incantator de linistit de chair strada pe care am venit); cum sa aparam si sa conservam padurea si natura in general; si alte asemenea. Ma bucur ca pot inca descoperi minuni intr-un loc pe care il credeam familiar dincolo de surprize. Ma bucur cand il vad pe copil atat de deschis si de potrivit in natura. Incearca un 'in brate' miorlaitor si nici nu apuc sa deschid gura sa ii spun ca a depasit greutatea acceptabila ca si descopera singur alte si alte noutati prin padure - inclusiv un scaunel sculptat direct in trunchiul unui copac imens; asezat pe scaunel copilul pare regele padurii.
E inca devreme, e inca soare si placut si nu ne lasam nici unul dusi catre casa; asa ca ne continuam aventura pe Bruce Trail - unde ne insotesc deodata Bambi si Faline, apoi apar diversi prieteni, veri si alte rude ale lor. La un moment dat Bambi si Faline ajung intr-un loc unde nu au ce cauta si se porneste o adevarata operatiune de salvare. Ma astept sa sprinteze in cautarea (si salvarea) celor doi prieteni imaginari, dar copilul ma ia prin surprindere din nou. Suna la un telefon imaginar si mobilizeaza toata turma de caprioare si incepe sa le dea directive. Rono trebuie sa se duca in pestera unde s-au pierdut cei doi neastamparati si imediat ce ajunge la fata locului sa raporteze inapoi. Sheila trebuie sa caute extra-ajutoare si nu mai stiu ce sa faca. Mai sunt vreo 2-3 care sunt sunati (probabil pe pagere) si care sunt trimisi cu ordine precise. Toti au datoria sa sune inapoi si sa dea raportul. Nu stiu daca sa ma amuz sau nu de aceste porniri manageriale ale unui copil de 4 ani si jumatate. Sigur e amuzant. Dar e si un pic 'scarry' - daca el a perfectat capacitatea de a delega la virsta asta, oare ce ne asteapta (pe noi, cei doi parinti 'perfecti', cel putin in ochii lui) in anii urmatori?
Scutur intrebarile (am perfectat si eu sistemul O'Hara: din 'la asta ma gandesc maine' a devenit 'la asta ma gandesc cand i-o veni vremea') si continui sa ma bucur de fosnetul linistitor al frunzelor sub pasii nostri.
Cateva link-uri pentru ne-localnici:
Parcul unde ne-am aventurat: Crawford Lake Conservation Park
Poze facute de altii in satucul indian: Crawford Lake Indian Village in pictures
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu