Am inceput anul al treilea de scoala / gradinita.
Cu emotiile noastre parintesti (deoarece invatatoarea s-a schimbat, copiii multi s-au schimbat si ei) si cu zambetele lui naturale. Am vorbit cu cateva saptamani inainte ca vom incepe scoala - intai a intrebat de Mrs. O'Grady (fosta invatatotare), apoi si-a adus aminte singur ca nu mai este la scoala si a mutat povestirile in numele noii invatatoare (pe care o cunoaste oricum din anii precedenti). A sosit prima zi si apoi urmatoarele si in fiecare dimineata ma astept cumva sa se intample o tragedie - dar, din fericire, este totul natural si calm. Intreaba in fiecare dimineata daca e zi de scoala sau nu ca sa-si aranjeze el programul lui zilnic, iar cand ii spun ca este nu protesteaza (cum ma astept, oarecum deprimant, eu), ba chiar se bucura ("yes!"), se imbraca linistit in uniforma si plecam impreuna.
Anul acesta au modificat un pic si programul - copiii care stau numai dimineata (ca el) pleaca ceva mai tarziu - si abia aici incepe drama. Inca nu a fost o zi in care sa putem sa-l luam de acolo fara cel mai profund scandal: ca vrea sa se mai joace, ca vrea sa stea cu prietenii, ca una, ca alta... Invatatoarea zambeste si-mi spune ca e pregatit de 'toata ziua', dar eu nu sunt la fel de pregatita. Cred ca are nevoie de dupa amiezele lui de joaca, desi e clar ca a inceput sa faca planuri de ce prieteni sa chemam pe acasa, sa se joace impreuna :)
Si in fiecare zi revine de la scoala cu povestiri despre ce traznai a mai facut cu prietenii lui, cu un cantecel nou, cu vreo idee in franceza noua. Cand si cand seara il apuca un fel de frenezie in care (imi dau seama la sfarsit) isi face oarecum temele - intreaba diverse, imi povesteste ce a mai invatat, vrea sa faca exercitii de muzica, de citit, de numarat - dar de ce nu vrea? Si serile acestea sunt pretioase dincolo de cuvinte - cum se intinde si aproape adormit mormaie diverse lucruri care-l framanta; sau numai impartaseste bucuriile zilei. Cateodata mi-e teama ca este prea sensibil la tot ce-l inconjoara, dar apoi de unde o sa-si adune bucuriile vietii daca nu din aceasta imensa capacitate de a simti totul? Si e imposibil sa nu te calmezi brusc tu, adult, cand il vezi lungit pe burta in iarba, extaziat de aparitia cine stie carei rime sau a unui 'pomishor' pe care nu l-am plantat noi (si care este, de fapt, o veritabila si imensa buruiana). Cand il vezi cum cuprinde in manutzele lui de copil frunzele 'pomishorului' si sta linistit privindu-l pentru o perioada destul de lunga - brusc expresia pe care poate ai folosit-o cu nepasare si usurinta isi capata dimensiuni noi si extrem de speciala: "asculta cum creste iarba".
Si apoi vine ziua in care nu mai vrea sa ma dau jos din masina si sa-l conduc in scoala, ci sa-l las sa se duca singur deoarece 'I can do it all by myself, mommy' - si e o alta dimensiune a puiului care isi scutura aripile in anticipatia zborului si poti numai sa iti imaginezi cu ce emotii (pentru tine, parintele) va veni ziua in care isi va lua zborul cu adevarat. Si esti impartit perfect in 2 - si o alta expresie din basmele noastre a devenit o realitate pura: un ochi plange unul ride.
Dar cum sunt o optmista perfecta, si am citit cu atentie 'Pe aripile vantului' - "la asta ma voi gandi maine" :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu