Amintiri

Pe cat a fost mohorata ziua de ieri, pe atat este de voioasa ziua prezenta. A plouat de dimineata si norii stau inca ingramaditi prin apropiere.

Copilul s-a trezit dis de dimineata cu ceva febra si nasul curgandu-i. Daca as fi precum parintii de pe aici l-as trimite la scoala, ca doar e numai un 37.5 (a inceput de la 37.8 si a scazut). Mai ales ca e din nou ziua in care ar trebui sa mearga la gimnastica si iar nu merge (luna trecuta s-a intamplat exact la fel); e ziua in care ar sta pentru prinz cu colegii. Dar nu ma lasa inima sa-l trimit, mai ales ca s-a colacit la mine in brate sa urmareaca un desen animat. Asa ca stam colaciti asa pana aproape de pranz cand se apuca de joaca.

Sufrageria noastra este intr-o stare interesanta. De la semineu pana la peretele opus e plin de jucarele, care mai de care mai mici si mai interesant de calcat pe ele. Am descoperit acum vreun an un tip de jucarele foarte dragute, in care construiesti super-realistic orice: o ferma, un oras, un aeroport, ce-ti trece prin minte (si mai ales ce cumpara mama!). Au pomi, pasari, animale, oameni - se coencteaza intre ele si se adauga la restul de drumuri si masinute. Si-a tras orasul mai aproape de masa la care lucrez eu, nu spune de ce, dar e evident cand isi aduce si masutza si scaunelul chiar la picioarele mele. N-am inima sa-l mut cu tot cu jucarii intr-o zona mai neumblata, asa ca facem o carare prin mijlocul orasului pe unde sa mai putem, oameni si animale, sa calcam.

E un arhitect desavarsit - peste vara crea orase in driveway, cu creta colorata pe asfalt. Intrebat ce face raspundea matur: planific un oras. Si il planifica extrem de corect: intai taia drumuri si poduri, apoi cai ferate si linii de transit pe unde vor trece autobuzele, apoi ceva case si cateodata (depinde de oras) chiar si cate un bloc inalt, unde sunt birouri, niciodata locuinte, apoi adauga parcurile, cu pomi, lacuri, plaje si flori.

Acum a creat un oras in sufragerie, pe mocheta - are cale ferata, o autostrada (la marginea orasului), o zona de constructii (cu multe camioane de constructii si tot felul de semne), un parc si un fel de mall, si zona verde - cu un fel de ferma, plina de pomi, de animalute (cai, catei, iepuri, capre, caprioare, ratoni, pasari), flori, un lac. N-a uitat nici statia de pompieri, cele 2 camioane de pompieri stau pregatite sa plece la cine stie ce urgente.

E fascinant sa il urmaresti cum umbla din masina in masina, mai indreptand o lumina pe stilpul strazii, mai asezand un semafor si schimbandu-l din rosu in verde, ca sa decongestioneze traficul (se crease o coada imensa la stop), mai mutand zona de constructie acolo unde e nevoie si mai adaugand ceva camioane. E si mai fascinant sa-l asculti comentand mutarile si motivele lor.

Ploaia s-a dus, dar a lasat in urma nori negri, te astepti sa treaca cu tavalugul peste tine. Soarele a reusit sa se strecoare printre nori si lumineaza placut, asa ca hotaram sa iesim un pic, sa aerisim copilul. Haladuim pe strazi strajuite de pomi inrositi si-mi aduc din nou aminte de ce iubesc toamna in Canada atat de mult - e si greu sa-ti fie indiferenta. Ferma pe care am vrut sa o vizitam s-a inchis, dar ne ramane parcul unde speram sa skiem iarna care vine. E o vraja simpla in plimbarea printr-un parc care devine al tau, deoarece nu mai e nimeni care sa-i calce frunzele. Si o bucurie si mai simpla intr-o plimbare linistita pe malul lacului cu cei dragi.

Vorba copilului: "oooh, this is life!"

Timpuri si anotimpuri

O zi mohorata de toamna, in care ceata se rostogoleste linistit peste tine si se transforma intr-o ploaie mocaneasca, de dupa amiaza.

Cu nimic deosebita de alte zile - ne trezim de dimineata, ne pregatim ghiozdanele (adica le pregatesc eu pe amandoua), ne imbracam in uniforme (nu numai el, dar parca si eu am o uniforma de toamna, dupa ce am pensionat uniforma de vara in dulap) si ne aburcam in masina. Il las la scoala - a trecut vremea in care il lasam cu inima grea, era trist si nu se da dus si cateodata, in zile mai triste, dupa numai el stie ce criterii alese, cu lacrimi de crocodil curgandu-i pe fata de prescolar; acum e vremea in care sare vesel din masina, isi ia ghizdanul si jacheta si alearga sprintar catre scoala, aproape in fiecare zi uitand pana si sa spuna 'bye'. Imi vad de treburile mele in linistea pe care mi-o da un post de radio clasic si ma bucur ca l-am gasit (postul). E ceva in calmul muzical din piesele clasice si din cand in cand ies din ce fac ca sa aflu cum se cheama piesa curenta. Descopar cu aceasta ocazie ca am inceput sa uit titluri si compozitori, dar nu muzica. Mai incurc un concert - juram ca e Beethoven, dar e Mozart, mai ma uit derutata la descrierea unei piese ca fiind 'Carmen - fantezie' de un anume Sarasate... as fi jurat ca e parte din opera Carmen, rectific - sunt sigura ca e parte din opera. Imi propun sa caut detalii, cunostintele mele (nu atat de vaste ca ale maica-mii, din pacate) imi spun ca opera a fost scrisa de Bizet... ma mai amuz cu un Strauss.

Dimineata trece si fac drumul invers, sa preiau copilul de la scoala. Lacrimile din anii trecuti s-au transferat la amiaza, cand eu devin cea mai rea mama de pe planeta deoarece nu-l las sa stea toata ziua la scoala, precum ceilalti copii. Cum sa-i explic ca va avea toata viata inainte sa mearga si la scoli si la birou, ca are acum o virsta excelenta si ca e pacat sa nu se si joace? Mai ales ca viata lui extra-scolara este suficient de agitata, in incercarile noastre de a-i pune o fundatie solida in activitati fizice si nu numai. Ma amuz un pic de usurinta cu care par a curge lacrimile la virsta asta - si de siguranta lui ca ele (lacrimile) pot rezolva orice problema.

Si apoi admir cat pot toamna, desi umezeala din aer ma face sa respir greu astazi. Dar asta nu ma impiedica sa remarc pomii din parcarea cafenelei, numai unul mai este imbracat in frunzele galbioare, restul s-au scuturat de mult.

Ma gandesc ce fain ar fi sa putem sa ne regeneram si noi precum pomii - chiar daca am fi mai blue peste iarna, va imaginati ce bucurie la venirea primaverii? Sa ne treaca toate intepenirile toamnei si sa inverzim precum pomii? Deocamdata incerc numai sa ignor durerea din oase - ieri era in piciorul drept, azi s-a mutat in stangul. Si oricat as fi de optimista mi-e clar ca nu e semn de imbucurare, ci mai degraba un semn ca trecerea anilor m-a adus in sfarsit la anii in care toamna, iarna si frigul / umezeala lor se simt fizic.

Cum n-am ce-i face, asta e, iau un tylenol de arthritis si ma aplec impreuna cu copilul peste atlasul medical imprumutat de la biblioteca. Saptamana asta studiem corpul uman si ma intreb (pentru a cata oara) cat va trece pana vom ajunge la situatia neplacuta in care nu-i vom mai face fata nici macar folosind cartile imprumutate sau nu de la biblioteca. Dar cum nu e un motiv de intristare, ci din contra, ma intorc la incercarea de a-i explica la ce foloseste sangele si de ce este colorat rosu si albastru si ma bucur ca este atat de curios. Si ma intreb din nou - asa am fost si eu la virsta lui? Am uitat... va uita si el? probabil...