Home, sweet home

Luni, 28 Mai - Memorial Day (USA)

Probabil ca din cauza de Memorial Day a plouat asa turbat ultimele 2 zile - dar acum se pare ca vremea a hotarat ca a fost suficienta tristete, asa ca suntem intampinati de soarele nostru drag si de o caldura inabusitoare.

Ma trezesc ca de obicei devreme, incercand cu oarece succes sa imi trezesc si barbatii. Reusesc dupa multiple incercari sa-i cobor cu tot cu bagaje la masa si dupa un start un pic cam slow ne aflam din nou pe drumul catre club. Copilul a crezut ca azi mergem direct acasa si ne anunta incantat ca el stie unde mergem: la puca, nu acasa. Apoi intreaba un pic temator daca mai ajungem si acasa. Il linistim, da, vom ajunge si acasa.

Tragem prima proba OK toti trei, apoi asteptam si asteptam sa vina proba urmatoare. Comentez cu F. ca asta e problema in concursurile mari: astepti serios intre probe si te apuca somnul. Ca sa ne 'demonstram' ca asa este, nu reusim sa ne recuperam mintile pentru handicap decat tarziu de tot. Incep sa ma simt ca in ultima zi la Cicero - pe de o parte extrem de fericita ca se termina, pe de alta un pic trista ca se termina. Nu am timp sa ma complac in tristeti sau alte filozofii, Florin ma anunta ca este in baraj pentru clasa lui, locul 2. Toata oboseala se duce, intru in priza - sa fac aia, sa cumpar ailalta, copilul vrea sa il vada pe Snoopy din nou (unul din catelandri, un Jack Terrier dulce si inca puiandru), asa ca timpul meu parca se dilata cumva. Nu stiu daca sa-l zapacesc pe Florin cu niste informatii, il las in pace sa intre in ritmul lui. In stanga sunt deja 2 squad-uri care trag baraj, intr-unul din ele unul din maestrii sportului si al probei (dublu, ce altceva?). Sper ca le urmareste, ca sa-si dea seama ca se vor trage numai cate 2 perechi pe post. Squadul lui este chemat la linie si el este seful, ceea ce nu va ajuta prea bine de daca aceasta - il fura faptul ca se trag numai 2 perechi in loc de 5 si undeva calculeaza ceva gresit, asa ca ultimele 2 posturi mintea lui este in cu totul alta parte. Ne bucuram ca a ajuns in baraj printre cei 300 si ceva de 'trapasi' si dupa ce ii trece dezamagirea chiar si Florin se bucura de perfromanta.

Filozofam pe marginea sportului - este un pusti de 12 ani care trage mult mai bine decat multi meseriasi si ne imaginam ce o insemna ca la 12 ani sa castigi tone de trofee (numai in competitia aceasta a castigat 12 trofee - din 17 posibile, plus la HOA - High OverAll - a spart 1042 talere din 1100). Ne luam un ramas bun calduros de la Mason, Michigan cu speranta ca vom reveni intr-o buna zi si vom avea la fel de mult fun ca si acum.

Drumul ne duce acum sud-est, catre casa si ajungem pe negandite la granita. Trecem cu bine granita si imediat ce punem 'piciorul' si cauciucul inapoi in Canada rasuflam usurati. Sarnia ni se desfasoara in fata ochilor frumos, este o zi normala de lucru si in sfarsit au aparut si oamenii. Este evident ca ne aflam din nou acasa: soarele straluceste mai puternic, verdele din pomi e mai verde si noi simtim mai bine. Vorbind serios, este ceva in aer care difera de o parte si de alta a granitei. Nu putem sa definim clar, vom incerca data viitoare.

Ne oprim la primul Tim Hortons care ni se iveste in cale si ne dam seama ca am fost plecati poate prea mult: copilul sare in sus si in jos, nici macar nu mai e capabil sa-si gaseasca cuvintele: uite, mama, are lapte cu ciocolata, uite, mama, are donuts, uite, mama, are chocolate chips cookie. Fatuca de la tejghea se uita un pic debusolata si ii explicam ca am fost plecati o luna si este evident ca nu numai noi suntem addicted to Tim Hortons :) Ii cerem de toate cele, inclusiv 20 de Timbits. Mi se pare ceva ciudat ca nu se inchide ca lumea cutia - odata ajunsi acasa le vom numara, a pus biata de ea peste 30. Dovada in plus ca am ajuns acasa! Tot la Tim Hortons mai remarcam o 'semantura canadiana': toata lumea vorbeste relaxat cu toata lumea, fie ca se cunosc, fie ca nu. Dar cel mai mult ma bucura sa vad oamenii mergand pe strada, chiar mi-au lipsit...

Din Sarnia pana acasa facem cumva numai 3 ore si un pic, mi se pare incredibil de aproape. Ca de obicei, cand vad Hamilton-ul si Burlington-ul de sus de pe munte parca as vedea o gramada de aur, e ceva in acest oras al nostru care ma bucura de fiecare data cand il vad. Ne bucuram sa vedem primavara sosita si la noi, este atat de primitor verdele cu care ne intampina strada noastra!

Dupa ce s-a pupat cu toata familia si a trecut prin toata casa val virtej, copilul pune in cuvinte uimirea lui profunda: Look, mommy, it's the same house! I can't believe my eyes!

Si asa ia sfarsit aventura noastra cu cortul prin America. Cu bine, cu amintiri nepretuite, cu lectii invatate, si cu speranta ca vom mai putea repeta experienta inainte sa intre Philip la facultate :)

Si cum spune si subiectul: Home, sweet home!! Bun gasit, everyone!!!

Mason, MI - zile de concurs

Am poposit la Great Lakes Grand - un concurs cu peste 500 de participanti (sambata dimineata erau cel putin 526), dar cu o organizare impecabila. Joi dimineata nici participantii nici organizatorii nu ni s-au parut prea prietenosi, ramasesem probabil cu impresia puternica din sud, de la ferme. Pana duminica ne-am schimbat parerea: participantii sunt prietenosi, deja ne salutam cu o multitudine (cred ca ma cunosc mai ales ca mama copilului acela dulce).

Ne-am inscris la ce probe ne hotarisem - vom trage impreuna numai cateva probe, in rest trage unul din noi si celalalt e baby sitter. Copilul este extrem de cuminte, poate fi lasat fara probleme in masina sa se uite la filme (desi are numai vreo 4, Cars si restul catva prostiute adunate la WalMart, restul sunt in dumper [...] - aici introduceti cele mai eficiente injuraturi la adresa nemernicului), dar nu vrem sa-l lasam singur prea mult, bietul de el cica e in vacanta! Asa ca atunci cand nu ploua isi petrece vremea incurcand populatia cu masinutele pe care le conduce eficient pe trotuar :) Cand ploua nu incurca pe nimeni, isi conduce masinutele in sala de mese :) Si in fiecare zi face cunostinta cu un catel-doi sau isi viziteaza prietenii canini din zilele anterioare.

Prima zi merge relativ struna - trag un excelent 86 in handicap (excelent pentru mine, bineinteles) si sunt multumita nu numai de rezultat, dar de experienta in sine, am tras foarte 'egal' si curat, ceea ce este, de fapt, scopul meu. Florin inca are probleme si hotaraste sa lase puca la modificat. Cumparam si alte prostiute: ochelari pentru el (again, injuraturi la adresa nemernicului), vesta si bag tot pentru el (vezi paranteza anterioara), cateva prostiute 'necesare' :) Mai completam si niste 'manacare' pentru puci, zice Florin ca sunt foarte bune, le vom incerca a doua zi. Copilul are un fun teribil, clubul este imens si toata pajistea cea verde, plus drumul plin de pietre sunt ale lui. Ne intalnim cu numai 2 dintre cei cunoscuti, dar revederea este calda si primitoare; ne bucuram extraordinar sa reintalnim figuri cunoscute, ne simtim si mai aproape de casa. Nu sunt prea mult canadieni, Mason-ul este, totusi, la aproape 5 ore departare de casa noastra.

A doua zi merge din ce in ce mai bine - in prima proba, de 16 yards, trag un incredibil 92 - ies din event incantata de rezultat: am tras 24 25 primele 2, ceea ce este super incredibil pentru mine :) normal ca dupa acel 25 m-a lasat totul, am reusit numai un 23 20; jumatate de ora dupa ce terminasem proba inca imi mai tremurau picioarele de emotia acelui 24 25; in handicap si Florin isi revine binisor, pentru ca la duble sa performam amandoi minunat - eu un 85 frumos, el - sa lasam link-ul sa vorbeasca: Florin, ziua a doua. Este evident ca modificarea pucii este inspre binele lui.
Am mai lasat tone de avere la diversii vanzatori - ne trebuie cate o jacheta de ploaie amadorura, manusi, prostiute si prostioare. Copilul isi petrece ziua cu masinutele lui si palavragind fericit cu oricine il asculta. Cum multi sunt mosuleti care au nepoti poate de varsta lui, majoritatea isi pun mintea cu el si stau la vorbe infinite. Amuzamentul este genuin de ambele parti.

Ziua a treia soseste cu o ploaie teribila, dar si cu o bucurie mare: a venit F., prietenul nostru. Dupa ceva peripetii (i s-a stricat masina la cativa km de casa noastra) a reusit sa ajunga azi noapte si acum va trage cu Florin in prima proba. Dupa primele 25 trebuie sa se opreasca - eu stateam in masina cu copilul, el studiind masinute si filme, eu nu mai stiu ce facand. Ploaia curge torential si la un moment dat imi dau seama ca ceva parca e nelalocul lui. Ma uit in stanga - nimeni pe linia de tragere, ma uit in dreapta - nimeni. Si atunci realizez - e furtuna cu fulgere si, normal, nu mai au voie sa stea in camp deschis, asta ar mai lipsi. Dureaza cam un sfert de ora, poate un pic mai mult - dar apoi cerul se limpezeste brusc. Nu mai ploua, desi e inca un pic innorat. Baietii termina proba cu bine - F. a reusit sa fie runner up (adica locul 2) la clasa lui - dar e in baraj cu alti 2. Barajul va fi proba de maine, de fapt, asta inseamna ca maine trebuie sa traga la fel de bine ca azi.

Ziua a patra ne gaseste cu o ploaie mai ceva ca cea de ieri - pur si simplu apa curge riuri-riuri din cer. Ma intreb cine o fi atat de trist acolo sus (imi aduc aminte cum se spune ca ploaia sunt lacrimi din Rai) si ma intreb cum poti sa inseninezi pe cineva atat de trist. Filozofia mi se opreste brusc, deoarece ne vine rindul in proba si ploaia este parca mai teribila. Prima suta nu reusesc sa conving puca si obrazul meu sa se conecteze corect (sunt amandoua ude total); a doua suta am reusit sa ma dumiresc ce sa fac si run un frumos 93. In total am facut 180, al doilea cel mai bun rezultat al meu in 200 singles. Sunt multumita (desi un pic suparat, as fi putut, poate, sa trag mai mult daca nu am fi avut un ghinion teribil cu unul din microfoane) si il schimb pe Florin la postul de parinte :) Astazi in duble a avut ghinion de un squad teribil, asa ca vine inapoi multumit de performanta, desi nu de scor (stiu ca suna ciudat, dar este adevarat). In schimb F. repeta performanta lui Florin de ieri: este class D runner up. Maine ma voi distra teribil urmarindu-i - trag amandoi impreuna in proba de duble si sunt oficial in primii 4 :)

Philip se distreaza in continuare cu masinutele, prietenii lui mosuletii, prietenii lui catelandrii. Din cand in cand trece pe langa mine si ma anunta cu voce tare ca ma iubeste - spre deliciul celor care se afla in apropiere si care sunt automat incantati de asemenea declaratii naturale si inocente. Seara ne informeaza ca am stat suficient in acest motel, este timpul sa ne mutam la altul. Are clar sange de nomad in el :) Ii spunem ca maine vom porni catre casa si este incantat peste masura, parca ii spui ca-i cumperi o masinutza noua. Insira pe toti cei de acasa pe care ii va surprinde cu dragostea lui si carora, este el sigur, le-a lipsit mult de tot. Apoi fericirea este atat de mare incat uita sa protesteze ca mergem la masa, dar, ca si ieri, adoarme imediat dupa masa :)

Si noi ne pregatim de o zi extrem de importanta in Mason, plus de drumul lung catre casa. Maine se anunta o zi superba - cu soare si calduri teribile. Ma bucur ca tristetea de Sus s-a risipit...

Oameni si cai

Miercuri, 23 Mai

O noua dimineata minunata - putem numai sa speram ca va ramane asa pana ajungem inapoi acasa :)

Ne trezim in Lexington, KY si ne pregatim sa ne petrecem ziua intr-un parc imens (1500 acri) in care totul este legat de cai. Luam un start cam intarziat, deoarece facem un detur prin downtown Lexington, aseara am vazut pe harta in inima orasului Transylvania University si am vrut sa vedem ce e cu ea. Facem cateva poze si apoi descoperim (seara, pe google) ca numele nu are legatura cu frumoasa noastra Transilvanie, ci pur si simplu cu traducerea numelui (Printre paduri) - care se potriveste, e drept cu Transilvania noastra. Adevarul e ca drumurile noastre prin Kentucky pana acum ne duc tot timpul cu gandul la Brasov, Sighisoara si muntii cei atat de dragi.

Ajungem in jurul pranzului in Kentucky Horse Park. Intrarea este impresionanta - apa curgand din fantani arteziene, un monument inaltat unuia din caii vestiti ai statului, Man O' War (monument care consta dintr-o statuie in marime naturala a sus-numitului cal) si mult mult spatiu verde. Parcul consta din mai mult foste ferme, de fapt - cat vezi cu ochii pajisti verzi si faimosul garduletz alb. Unele zone sunt imprejmuite cu gard dublu - aflam ca este din cauza cailor, una din rase (sa nu ma intrebati care) este un pic mai plina de avant si lasati singuri in tarcuri diferiti caii se vor repezi unul la celelalt sa se bata. De unde gardul dublu, care-i impiedica sa se imboncaluiasca precum Bambi si Rono. Din muzeu mai aflam alte informatii - despre aparitia cailor: acum 55 milioane de ani au aparut in Nord America de unde au disparut complet acum 8 mii de ani. Din fericire isi facusera trecerea in Africa / Europa deja, unde au si fost domesticiti (si probabil unul din motivele pentru care au supravietuit acum 8 mii de ani unei epoci glaciare) si de unde au fost practic reimportati acum 500 de ani, cand europeni au descoperit America. In America de Nord au 'prins' si au inceput sa creasca diverse rase; in timp ce America de Sud nu i-a acceptat prea bine (se pare ca indienii din sud au fost mai reticenti fata de cai, din motive neclare) si acolo intalnesti numai 2 rase, practic identice cu cele originale (Spaniole si Portugheze). In Australia calul a fost de asemenea introdus de imigrantii europeni. Citesc informatiile si mi-este neclar de unde au aparut vestitii mustangi - va trebui sa studiez un pic. In muzeu se explica diversele rase (mai ales cele pentru caii de curse), plus o istorie a curselor din vechime (way back inapoi la egipteni si chinezi) pana in prezent. Copilul nu are prea multa stare sa studieze, asa ca trec repede peste multe informatii. In muzeu se prezinta camera intregi cu trofee si aici atentia lui este un pic captivata: seamana toate cu 'Piston Cup'-ul lui McQueen (Cars, Disney movie), asa ca studiem mult mai multe trofee decat ar fi dorit mama :)

Din trofeu in trofeu, din poster in poster si din statuie in statuie ne apropiem de ora de calarie. Copilul are bilete pentru poney, si mama pentru real horse riding! In asteptarea 'ghidului' (nu te pun pe cal si-ti dau drumul, este ca un fel de tur cu ghid al fermei) am tot timpul sa ma indoiesc de inteligenta deciziei mele, sa ma auto-imbarbatez si sa o iau apoi da' capo. Conform principiului "acuma am platit, asta e" imi adun toate energiile si neinfricarea si ma trezesc sus pe un cal alb, Dakota il cheama. Aflu cum poate fi carmit, sper sa nu fie nevoie, si apoi plecam. Din cauza ca sunt printre putinii care nu prea au habar cu ce se mananca acest sport am cel putin avantajul de a fi a doua din cardul de 8 'calareti', campul meu vizual nu va fi total blocat. Asa cum au prevazut fetele care ne insotesc nu am nevoie sa folosesc haturile - singurele 2 dati cand Dakota hotaraste sa o ia un pic pe de laturi il bat usor pe gat si se misca in directia dorita (sau asa imi place mie sa cred). Toata distractia (aproximativ 45 de minute) se termina parca prea repede, desi e destul de obositoare. Plimbarea este placuta - imediat ce ma pot relaxa un pic si incep sa admir imprejurimile imi dau seama ce placuta poate fi viata pe cal. In mod sigur periculoasa, dar iti da un sentiment placut, parca cumva de putere. Esti mai sus, campul vizual se largeste considerabil si imi imaginez cat de frumos poate fi sa calaresti in galop sau chiar mai rapid. Frumos, dar clar dureros pentru partea dorsala :) Micile pante pe care le urca / coboara drumul se simt in fiecare oscior si ma readuc in faza de crispare (ma vad cazand de pe bietul Dakota), noroc ca sunt putine si scurte. In rest - ma imaginez la un ranch, cu caii si vacile mele, calarind toata ziua de colo-colo - si culmea e ca imi place imaginea. Asa de mult incat atunci cand ne apropiem de grajduri parca imi pare rau ca se termina totul... Florin a decis ca plimbarea nu e pentru el, dar din pacate oasele mele nu ar mai suporta inca o plimbare, altfel m-as duce in locul lui.

Philip este si el incantat de poneii lui - le stie chiar si numele (numai ca mama a uitat deja, din pacate). Continuam sa ne miscam prin ferma cea uriasa: vizitam grajdurile unde au manji (vreo 2 numai, dar asa-s de dulcei); grajdurile unde poti admira diversele rase; vedem cum se potcoveste un cal - o splendoare de cal de dresaj, tot negru cu niste 'cizmulitze' albe, care este un pic cam naravas, este numai de curand in ferma si este prima oara in viata cand i se pun potcoave, este clar impresionat negativ de experienta; vizitam grajdurile 'Hall of fame' - unde adapostesc cai vestiti de curse. Au nume interesante si este clar ca cu toata virsta lor inaintata (cel mai in virsta are 32 de ani si a castigat 2.6 milioane in viata lui de cal de curse) au competitia in sange. Caii sunt nsite animale superbe, vazuti atat de aproape si atat de multi imi este clar ca dragostea aceasta pentru cai si caini vine de undeva din ancestral (n-am fost crescuta cu animale) si ma intreb daca stramosii mei polonezi sau nemti vor fi avand ceva de spus aici - deoarece stramosii romani au vazut animalele ca pe o unealta de lucru, un ajutor, mai mult ca sigur. Ne imaginam cu voce tare cum ar fi sa putem intr-un fel oarecare (nu stiu cum inca) sa ne cumparam o ferma pe aici prin Kentucky cu 2-3 cai (pentru noi, nu pentru crestere) si cu cativa caini alergand veseli - oh, asta da imagine idilica. Deja am trecut Kentucky pe primul loc, inaintea lui Tennessee :)

Ziua se apropie de sfarsit - suntem toti trei obositi, dar este o oboseala placuta, am petrecut o zi in natura, in apropierea unor animale superbe, ce ne putem dori mai mult? Este o zi perfecta de vacanta! Uitam ca ne propusesem sa vizitam o fabrica de ciocolata, vom gasim una prin Ontario, poate.

Cum calatorului ii sta bine cu drumul o pornim din nou la drum catre final destination: Mason, Michigan. Cand am plecat (acum fix 3 saptamani de acasa) nu credeam ca o sa ajungem si pe aici. Incidentul din Florida mi-a schimbat un pic perspectiva - viata e scurta, si daca avem acum aceasta oportunitate, sa nu o pierdem. Cine stie daca sau cand ne vom mai putea permite asa ceva. Si ce cautam la Mason? Sa inchidem cercul vacantei - am plecat la un Grand american, vom termina cu un alt Grand american: Grandul Marilor Lacuri (Great Lakes Grand).

Iesim din Kentucky si ne trezim on Ohio, drept in inima lui Cincinatti - e prima oara cand 'Welcome to ' ne intampina pe un pod, in aproape downtown-ul unui oras. Cincinatti este un oras interesant - cel putin arhitectural. Seamana cu asezarea Brasovului - pe coline, in vai - si chiar si ca arhitectura te duce cu gandul la Ardeal, ceea ce ma face sa cred ca la un moment dat a avut o comunitate germana puternica. Este uimitor cum devine evident ca nu mai suntem in Sud, suntem acum 'nordisti' - orasele sunt mult mai impunatoare (downtown Lexington era un pic mai marisor decat downtown Burlington, Cincinatti este mult dincolo de Toronto), autostrazile trec constant printr-o asezare de o marime sau alta (in KY mergeai km intregi fara sa fii neaparat intr-o localitate, erai intr-una, bineinteles, dar nicaieri aproape de civilizatie - in traducere pentru noi o benzinarie), masinile sunt mai multe si mai mici (s-au dus drumurile intregi pline de pickup trucks) si e ceva in aer care spune: viteza, viteza, viteza. Oftam un pic interior - asta inseamna ca ne apropiem de sfarsitul aventurii noastre. Deocamdata inca ne bucuram de imprejurimi - desi s-au dus colinele verzi, ne-am intors la binecunoscutele drumuri drepte, ca pe acasa. S-au dus si vaile superbe, si muntii. Cat vezi cu ochii - o intindere plata. Dar soarele apune frumos in stanga noastra si copilul este incercat de nelamuriri:
El: mommy - are we going to another motel?
Eu: yes
El: ooo - can we go to one with a clean carpet so I can play on the carpet, please?

E clar ca am trecut prin multe, ma intreb ce le va povesti celor de la scoala, oare :)

Pe negandite am trecut in Michigan, in dreapta noastra vedem lacul Erie (pe GPS) si parca ne simtim mai aproape de casa si mai multumiti. Trecem pe langa Toledo si ne continuam drumul catre nord - un pic debusolati, pe marginea drumului apar semne cu mesaj tulburator: 'Prison Area - Do not pick up hitchhikers'. Ma intreb daca cumva le scapa asa de multi sau e vorba de ziua cand li se da drumul. Oarecum amuzata de idee incep sa caut motelul nostru, dar in apropierea clubului nu este nici unul. Dupa 3 incercari ne hotaram la un Comfort Inn - mai scump, dar de calitate. Este Memorial Weekend la americani, nu e cazul sa ne hazardam in alte cautari la 12 noaptea, asa ca ne asezam comfortabil si ne facem planurile pentru a doua zi.

Undeva pe drum, pe la 10 seara am facut 7000km si 1 tona de benzina (si dupa calculele mele vreo 1500 sunt din drumuri marunte, facute in apropiere, deoarece drumurile lungi au aproximativ 5500km). Am incercat sa fac o poza la dashbord, nu sunt sigura ca a iesit - e un milestone important :)

Copilul adoarme cu greu - e plin de tensiunea drumului, plus ca programul lui s-a modificat considerabil. Pot numai sa ma bucur ca nu a reactionat negativ la aceasta schimbare de program.

Drumurile zilei: Harta May 23

Coline verzi

Marti, 22 Mai - sau Dave R. a avut dreptate

Dupa multiplele noastre incercari la moteluri cu nume necunoscute, manageri colorati si preturi enorme, am luat mareata hotarire sa stam la un Best Western - una dintre cele mai bune idei din aceasta vacanta. Raportul calitate pret este excelent, curatenia este exemplara, receptionerele sunt zambitoare si dragutze. Suntem intr-un orasel micutz, cu nume inspirat: Cave City (Orasul Pestera). Kentucky este renumit prin multe si diverse - zona centrala de sud in care ne aflam noi acum este cunoscuta si sub numele de Kentucky - Tara Pesterilor. Parca e pacat sa treci pe langa monumente naturale si sa le ignori, asa ca vom vizita una din pesteri astazi.

Zis si facut: dimineata suntem intampinati de soarele nostru dragutz si de o caldura placuta. Nici nu vrem sa ne gandim ce fel de vreme o fi pe acasa, dar suntem siguri ca nu pot fi 28 de grade la ora 8 dimineata. Strinsul in dimineata asta dureaza un pic mai mult, am scos mai multe aseara, ca sa ne bucuram de civilizatie cum trebuie. Dar reusim sa impachetam totul la loc (dupa ce cautam zadarnic GPS-ul manual; nu putem sa ne aducem aminte pe unde l-om fi aruncat si speram ca nu l-am pierdut pe undeva) si sa fim la Carcker Barrel pentru micul dejun (sotul meu a uitat sa ma anunte ca micul dejun oferit gratis de motel se termina la ora 9). Ne amuzam din nou de atmosfera deosebita din restaurant si ne intrebam cum o fi sa locuiesti intr-o comunitate micutza (aici, in State). Ca de obicei sucul de portocale este 'adevarat' - te-ai fi asteptat ca in tara portocalelor (Florida) sa ai peste tot suc proaspat, dar rareori am intalnit un suc de portocale nescos din sticla. Si tot ca de obicei, e imposibil sa ne terminam toata mancarea - nu e de mirare ca nord-america este obeza, la ce portii se servesc pentru micul dejun!

Zece minute mai tarziu ne gasim in fata biroului de la Pestera de Diamant. Ma intreb daca vor fi fost diamante pe aici mai demult (si aflu ceva mai tarziu ca nu). Pestera a fost descoperita la 1850 si ceva si au amenajat-o pentru vizite in numai o luna. Vom intra in pestera cu un ghid - grupul este micutz, noi 3, o pereche mai in varsta si un cuplu cu 2 copii marishori. Imediat ce incepem sa coborim treptele extrem de abrubte imi dau seama ca am fost un pic inconstienta - avem un copil de 4 ani cu noi! Pot numai sa sper ca nu se va speria - imediat ce intram in pestera un pic mai adanc se exprima clar: 'mommy, e spoooky' :) Ghida il intreaba cum il cheama si cati ani are si cand afl aca are numai 4 imi sporeste emotiile: spune ca si fiul ei are 4 ani da' nu s-a gandit sa-l aduca in pestera inca. Icerc sa ma incurajez si sa-mi spun ca totul va fi bine. Mai ales ca nici eu nu ma dau in vint dupa pesteri - cea in care ne aflam acum este extrem de stramta, uda si abrupta, dar din fericire foarte frumos luminata. Totul pare ok, asa ca incerc sa admir si sa ma bucur. Stalactite si stalagmite picura frumos din tavan si cresc din podea. Urmaresc destul de greu ce spune tinerica noastra, vorba ei cantata are inflexiuni pe care eu nu le mai inteleg, deja. Dar ghicesc majoritatea spuselor ei. Ne povesteste diverse despre pestera - mai mult istorie, mai putin geologie. Pestera are niste formatii ciudate - ca niste voaluri de whatever minerale (15 la numar), cu un colorit de la alb la galbui la rosu inchis. Cateodata seamana cu aripile unui golden fish, alteori seamana pur si simplu cu feliile de bacon prajite. Ghida repeta 'use your imagination' (folositi-va imaginatia) aratandu-ne dantelariile divers colorate de pe pereti. La un moment dat, ajunsi la cel mai jos punct (8 etaje sub pamant) ne aduce aminte ca atunci cand s-a descoperit pestera nu exista electricitate si turistii foloseau (cine-si aduce aminte de Tom si Becky?) lumanari. Si ne arata intr-un moment ce ar fi insemnat experienta lui Tom si Becky - cand apa ar fi picurat taman pe lumanare - si ce inseamna un intuneric total; experienta este ciudata, un pic spooky (copilul nu se sperie nici acum, ma pregateam sa trebuiasca sa-l iau in brate), dar intr-adevar nu extrem de infricosatoare. Bezna este totala - nu ai cum distinge absolut nimic. Ma intreb (total neromantic, dar foarte practic) daca vor fi avand ceva generatoare pentru o eventuala pana de curent. Luminile se aprind din nou si cred ca si Philip si eu suntem mult mai apreciativi acum la ce ne inconjoara. Vedem si aproape singurul 'animal' din pestera: un soi de greiere ciudat, cu niste picioare si antene lungi cat un deget de-al meu - pustiul din spate exprima intr-un singur cuvant sentimentul pe care ti-l da giza: 'gross' (gretos). Aflam ca este o femela si ca miriadele de gaurele minuscule din podea sunt locurile unde isi depune ea ouale - sunt de acord din nou cu pustiul din spate: 'gross' si total in dezacord cu propriul meu fiu: 'cool'. Ne arata si o alta gaza minuscula, rosie - care mananca ouale si nu am inteles perfect, dar povestea ar fi fie ca gereieritza isi impregneaza ouale cu o substanta si cand inamicul rosu le mananca il gaseste dupa miros si il mananca; fie ca inamicul isi lasa mirosul in urma si il gaseste dupa miros. Cred ca prima varianta, face mai mult sens :) In orice caz, ideea este ca greieritza il gaseste pe nemernicul rosu dupa miros si il mananca numai din razbunare, deoarece nu face parte din meniul ei normal. Ideea de razbunare la o gaza mi s-a parunt interesanta. Ajungem intr-un loc in pestera unde pana acum cativa ani oficiau chiar si nunti. In locul unde stateau rudele si prietenii (putini oricum la numar) poti sa vezi clar cum au fost rupte virfurile de stalactite [??] - motiv pentru care nu se mai oficiaza nunti in pestera. Mi se pare aberant sa fii atat de idiot incat sa participi la un moment atat de unic si sa distrugi mediul inconjurator.

Cu rasuflarea taiata ajungem inapoi in 'lumea reala' si imi dau seama ca Philip s-a comportat exemplar, mai ales dupa ce ghida il prezinta celeilalte ghide ca fiind un foarte dragutz baietel. Ma intreb de ce vor fi avand parte si ma bucur ca nu am avut nici un fel de probleme cu el. Nu stiu cat va pastra el din amintirile acestei vacante, dar sunt sigura ca undeva in creierul lui vor ramane aceste memorii, asa cum au ramas in al meu calatorii de cand avem 2-3 ani. Chiar vorbeam cu Florin - ieri, in Nashville, cand am fost amandoi de acord ca nu are sens sa intram la muzeul de arta, desi din motive diferite: el zicea ca n-o sa-si aduca aminte nimic si e pacat; eu ziceam ca n-o sa aiba fun si e pacat, ca de adus aminte nu e neaparat esential.

Experienta a fost obositoare si drumul este superb din nou - ne indreptam catre o cascada din coltul de est al aceleiasi regiuni (sud centrala) si descopar ca muntii pe care ii taiem sunt vestitii Apalasi. Drumul serpuieste prin serpentine faine si copilul nostru doarme un pic pana la destinatie. Cascada este dragutza - dar este clar unul din acele momente in care calatoria e mai importanta decat destinatia propriu zisa. Regiunea este superba si ma gandesc ca poate fi folosit ca un punct de vacanta in viitor - ai muntii de strabatut si ape repezi de admirat. Cascada este una din cele 2 din lume care prezinta un fenomen ciudat: moonbow (in traducere ar veni un fel de funda lunii). Fenomenul este nu numai ciudat, ci si extrem de rar: trebuie o noapte cu luna plina (normal, nu?), clara, cu suficient de multi vapori de la apa - si se formeaza ca un fel de panglica de lumina de la luna la cascada. Fiind vorba de fenomene optice, este aproape imposibil sa le imortalizezi pe film, desi incercari s-au facut multiple. Vom incerca sa revenim intr-o noapte cu luna plina :)

s-a facut tarziu si ne continuam calatoria catre Lexington, ultimul popas in Kentucky (sau Kenducky cum l-a botezat ad-hoc Philip, ascultand accentul Australian al lui Karen de la GPS) - strabatem un pic din 'Tara Apalasilor', apoi trecem in mult vestita 'Bluegrass Country' - unde s-au nascut si iarba atata de draga noua, canadienilor, cat si muzica atat de draga noua, Marinachelor. Imi aduc aminte de unde-mi suna cunoscut numele de Renfro - vestita vale Renfro, un fel de Nashville al stilului bluegrass (Alison Krauss anyone?). Ne oprim sa incercam un KFC la el acasa (la noi la Canada nu am fost deloc impresionati, de fapt am jurat ca nu mai cumpar KFC) si suntem placut impresionati: pustii sunt politicosi si nu exagerat de annoyed de faptul ca nu-i inteleg si nici ei pe mine prea bine, mancarea este din belsug si extrem de buna. Ma amuz total la sfarsit - ma duc sa le cer un take-out box, ne-a mai ramas ceva. Ma intreaba daca sa fie mica sau mare. Mica, spun, mi-au mai ramas niste aripi.
Ea: 'Do you need a laaaner?'
Eu (nedumerita): 'excuse me?'
Ea (calma si neperturbata): 'Do you need a laaaaner?'
Eu (in confuzie totala): 'and that will be...?'
Ea (punand mana pe o bucata de wax paper): 'a laaaner'
Lumina - a 'liner'. Ii multumesc si ies razand din magazin.

London, KY (unde am poposit pentru KFC-ul nostru) trebuie sa aiba multe fete frumoase - este home to 2 Miss Kentucky si 1 Little Miss Kentucky - si Florin aproba, in perioada cat am mancat a studiat el si este de acord, sunt mai multe fatuce dulcele.

In parcare ne abordeaza un domn si ne spune ca a vazut plate-ul de Ontario, ne intreaba daca suntem, in tr-adevar din Canada. Ii spunem ca da si ne intreaba daca nu cumva avem o moneda de 1 dolar, fiul lui colectioneaza monezi. Ceva monezi am eu, totul e sa-mi aduc aminte unde le-am pus - si sunt extrem de fericita cand le gasesc si descopar una din fiecare. Omul vrea sa ne plateasca - bineinteles ca nici nu poate fi vorba. Accepta numai dupa ce plin de diplomatie Florin ii spune ca daca ar fi fost pentru el, il lasa sa ne plateasca, dar pentru un copil - nu se poate. Omul ne multumeste si noi suntem multumiti ca am putut oferi o fericire cat de mica unui copil. Si eu colectionez monezi si imi aduc aminte fericirea cand mi-a adus tatal meu mai multe monezi (americane si germane, nu stiu pe unde fusese), precum si disperarea cand baietelul unei prietene de-a mamei mi le-a furat.

Admirand chiar si pe intuneric colinele si vaile ajungem pe nesimtite in Lexington. Deja nu ne mai obosim sa cautam alte hoteluri, tragem la primul Best Western intalnit. Receptionera canta la fel de duios ca si restul de pe aici si ma intreaba de AAA card. Ii spun ca avem, dar ca ni s-au furat actele si... nu-l mai avem. 'Oh' este raspunsul ei. Ma intreaba daca am mai stat intr-un Best Western before si ii raspund sincer ca dupa 2 saptamani de diverse aseara am dat peste un BW si am hotarat sa nu mai calcam in altele. Pare fericita si-mi da si un loyalty program pe care il iau - Dumnezeu stie cat vom mai haladui asa si nu cere oricum de mancare (nici macar bani nu cere). Dragutza fiind imi spune ca mi-a dat reducerea de AAA (probabil 10%, nu sunt sigura) si apoi imi da cheile si-mi explica unde se afla camera si cum ca au piscina si whirlpool tub. Copilul e cel mai fericit: intra si ma intreaba daca aici se poate juca pe jos, cum ii dau voie (poti sa faci picnic pe covor, asa e de curat) este fericirea lui suprema :)

Maine vom avea o alta zi plina, dar asta nu ne impiedica sa adormim extrem de tarziu cu totii, probabil suntem prea plini de frumusetile zilei ca sa ne relaxam. Dave a avut dreptate, Kentucky este absolut minunat - daca veti avea ocazia sa va aflati prin imprejurimi si oportunitatea sa treceti macar prin el, nu ratati ocazia, ar fi pacat.

Drumul zilei: Harta Mai 22

Sudul si sudistii

Luni, Mai 21

La multi ani, Ralu!! Happy Birthday, Ralu!!

Peregrinarile noastre devin cateodata ciudate, mai ales cand poposim la hanuri (Inn in traducere libera). Ce-am invatat deocamdata (speram sa o retinem ca lectie de viitor) este ca daca nu poti sa dai peste 100 pe noapte (ceea ce nu prea poti intr-o calatorie ca a noastra), cand te opresti la hanuri sau moteluri trebuie sa te uiti la receptioneri (care sunt, de obicei, managerii motelului). Daca au ceva coloratii mult cunoscute (nu, nu vorbesc de negru aici, ci de maro) te urci inapoi in masina si cauti urmatorul motel. In America motelurile cresc precum ciupercile dupa ploaie - nu trebuie sa le dai banii daca ai numai impresia ca nu vei fi multumit. Si nu e prea corect sa generalizezi din 2-3 experiente, dar o facem pe baza altor experiente, plus ca stim diferentele in cultura (mai ales in managementul curateniei).

Anyhow - ne trezim dimineata si incerc cu disperare sa-mi trezesc barbatii, e deja ora 9 (dupa ce am terminat bloguri si altele) si ar trebui sa mergem sa descoperim orasul muzicii. Strangem rapid - nu am scos prea multe, oricum, am inceput deja sa invatam cum sa impachetam ca sa nu scoatem mai nimic la popasurile de o noapte. Un sfert de ora mai tarziu ne aflam din nou in downtown in cautare de un loc de parcare. Am reusit sa gasim intrarea adevarata in oras, cu o seara in urma intrasem printr-un cartier pe care copilul l-a declarat 'spooooky' - docurile.

Orasul este extraordinar de frumos si ziua - un aspect interesant, multe orase au farmecul zilei sau al noptii, rareori le poseda pe amandoua. Ma uit destul de critic, incercand sa gasesc ceva negativ, dar dupa cateva minute renunt, am venit sa ma bucur de vacanta, de Nashville, doar nu m-am zapacit :) Strabatem Broadway-ul din nou - barurile pline de muzica si lumina azi-noapte sunt in continuare pline de muzica - intr-adevar aici se canta non-stop! Remarc si ceva ce n-am inregistrat ieri (desi bietul Florin mi-a atras atentia) - statiile de autobuz au difuzoare in care se transmite muzica non-stop, de asemenea. Admiram magazinutele si tonele de prostiute pe care le-am putea cumpara si ne hotaram sa participam intr-unul din Trolley tours - aceste tururi de oras sunt foarte bune, iti arata intr-un timp scurt tone de atractii turistice si poti alege apoi ce vrei sa vizitezi de capul tau. Cum mai avem suficient timp pana la inceperea turului, ne continuam peregrinarile prin stradutele pline de magazine si baruri. Intram intr-unul din magazinute si iesim un pic mai saraci, dar mult mai multumiti: in sfarsit avem fiecare ceva ce ne-am dorit (noi, adultii) de muuuuult timp - cate o palarie de cowboy! Asa de incantata sunt ca eu n-o scot pe a mea decat seara, la motel :) Barbatii mei, mai prozaici, au renuntat la ea cand au parasit orasul. Ne asezam comfortabil in trolley (un fel de autobuz micut fara geamuri) si ascultam la mosul mucalit care ne serveste ca sofer si ghid. Povesteste lucruri serioase despre oras, adaugand fie amanunte picante, fie pur si simplu glume. Aflam astfel ca Nashville (si Tennessee-ul in general) este unul din cele mai bogate zone americane, industria primara nefiind muzica (cum ne-am fi asteptat noi), ci medicina. Au cateva spitale vestite, plus tone de centre medicale super-ultra-moderne (le 'vizitam' pe toate in trecere). Aflam, de asemenea, ca, spre deosebire de alte orase americane, acesta este un pic deosebit prim multitudinea de universitati si colegii (16 la numar - nu, nu in zona, in oras), in plus prin specificul artistic - fondatorii orasului (acum aproximativ 200 de ani) au hotarat ca vor nu un simplu oras pe riu, ci un centru de arta. Asa ca exista Frist Art Centre unde au tehnologii de ultimul racnet si isi pot permite sa aiba expozitii mai deosebite - chiar acum este Picasso cu piese vestite de la Louvre si nu numai. Bineinteles ca nu intram intr-un asemenea muzeu, copilul ar fi doborat de asemenea activitati :) Ghidul nostru mucalit ne prezinta 'capitolul' - o cladire superba, asezata pe o colina verde, tot orasul e plin de coline si vaile aferente, excelent. Ajungem in Centenial Park - l-au construit cand au celebrat centenarul orasului (1897), si in mijlocul parcului au construit o replica a Partneonului (motivul: Nashville a fost numit Atena Sudului). Cand, dupa 6 luni, la terminarea expozitiei au daramat Partenonul (era o cladire temporara) populatia s-a revoltat asa de tare incat au reconstruit cladirea si acum nu mai este temporara, este muzeu pe bune - singura replica in marime naturala a Partenonului. Aflam si o gluma - ghidul ne spune ca puteam sa ne dam jos sa facem poze si apoi intreaba daca stim diferenta intre un turist si un autostopist. Cineva raspunde: 3 minute. Imi ia cateva secunde sa inteleg: dupa 3 minute bus-ul va pleca, daca nu te intorci la timp te transformi dintr-un turist fericit intr-un autostopist poate la fel de fericit :) De data aceasta toti ramanem turisti si ne continuam calatoria prin oras - urmeaza o strada numita 'Music Row' (strada muzicii) unde se afla toate casele de productie din Nashville - si aflam rapid cine e in spatele fiecarei case, numai nume sonore si toate cunoscute si noua. Turul nostru se incheie cu o coborire pe Broadway - ajunsi inapoi la punctul de plecare mainile mele sunt deja amortite, copilul a adormit undeva pe la mijloc. Mai este o fetitza in grup, doarme si ea la fel de multumita :) Ghidul este amuzat - si-a facut datoria, a adormit toti copiii :) Caram copilul cu greu, intr-o caldura inabusitoare, pe o strada care, bineinteles, urca. Si are o panta destul de serioasa, cel putin cand ai in brate aproape 40 de pounds adormiti bustean.

S-a facut dupa amiaza si ne intrebam ce-am mai putea vizita in cele cateva ore ce ne-au mai ramas. Are castig de cauza o plantatie vestita, Belle Meade. Drumul este absolut minunat: serpuieste printre dealuri de acelasi verde inimaginabil, printre magnolii aproape trecute (cu florile cat farfuria de supa, normal), printre nenumarate scoli, care mai de care cu o arhitectura mai frumoasa (toate sudiste, dupa cum le tradeaza coloanele) . Intrarea la plantatie e maiestuoasa - descoperim mai tarziu ca nu este intrarea vizitatorilor, ci cea originala, nu-i de mirare. Cum copilul inca doarme, intru in micul magazin sa caut ceva de mancare - si cu aceasta ocazie 'gust' din mult vestita ospitalitate sudista: desi restaurantul a inchis, un chelnar foarte dragutz ma intreaba cu ce ma poate ajuta si dupa ce-i explic dilema mea imi ofera tone de posibilitati, imi impacheteaza totul, imi aduce nu numai bauturile, dar si un pahar plin cu ghiata, in caz ca vom avea nevoie. Ciripeste tot timpul, vorbirea lor este extrem de placuta si melodioasa - si omul nu este localnic, dar a prins din accent :) Ma intreaba de unde sunt - este evident pentru oricine ca nu putem fi localnici si-mi spune ca el este din Main. Continua ciripitul si toti lucratorii din restaurant zambesc si-mi multumesc (God knows pentru ce). Ies afara cu un zambet cat Casa Poporului - vacanta devine din ce in ce mai frumoasa, iar Sudul este din ce in ce mai interesant. Vizitam 'Plantatia', de fapt numai casa - o casa obisnuita, in nici un caz o Tara - are un hol frumos, are camerele de primire mari si spatioase (desi cam intunecate), la etaj are 3 camere pentru oaspeti si dormitorul principal, plus camera copiilor - un amanunt interesant: este primul 'conac' in care camera copiilor este legata de dormitorul principal, de obicei copiii erau trimisi cel putin un etaj mai sus, cu dadaca. Toata casa imi aduce aminte de casa lui Tantilica - cea demolata de idiotii de comunisti o luna inainte de revolutie. Imi vine greu sa nu ma gandesc la ea si la toata istoria care zace in Romania si la toata istoria care a fost distrusa... Nord-americanii (i-am inclus pe Canadieni aici) sunt de admirat in aceasta privinta: aproape orice casa mai veche de 100 de ani devine monument istoric. Ghida ne intreaba de unde suntem - ii spunem inclusiv originea si se uita admirativ la noi - trebuie sa avem monumente istorice mult mai vechi, nu? Si avem si mult mai multa grija de ele, nu? Ii spunem ca da, avem, ne apropiem de mia de ani (ceilalti 2 turisti, din Seattle, devin si ei brusc admiratorii nostri ad-hoc), dar ca avem si no ivandalii nostri (nu intram in amanunte politice, dar ne aducem aminte cu durere de minunatiile de biserici si nu numai daramate de inteligenta comunista). Baia aduce din nou diverse amintiri - seamana cu cea de la Tantilica in multe aspecte, in plus are bucata de piele pentru brici atarnata la oglinda. Ma intreb daca tinara noastra ghida (imbracata frumos in haine de epoca) va fi stiind la ce foloseste si-mi aduc aminte cu multa dragoste de bunicul meu si de cum se barbierea cu apa inghetata in oglinda din bucataria la fel de racoroasa. Realizez ca am atins un pic vremuri arhaice si pentru a cata oara, oare, regret tacerea bunicului, care mi-ar fi putut oferi memorii nepretuite. Ghida ne povesteste despre vremuri nu de mult apuse, despre care am citit cu totii in carti - despre intalniri de afaceri ale barbatilor, poezia, muzica si desenul doamnelor, munca sclavilor - totul intr-un dulce si cantat grai. Pierd cuvinte ici si colo, dar e atat de fascinant - ma gandesc la L. ce i-ar place sa le studieze, poate, tonalitatile si muzicalitatea. Philip e destul de cumintel, reuseste sa nu atinga nimic din casa. Casa, ca multe altele, a ajuns in patrimoniu printr-o simpla nefericire - un ginere al celei de-a treia generatii de proprietari a pierdut totul (probabil la jocuri de noroc, pariuri pe cai sau alte speculatii). Plantatia a avut original 250 de acri, a crescut la 5500 si acum are 24. Vizitam si restul de muzeu - o gradina frumoasa, casa sclavilor, grajdurile - apoi incepem sa haladuim prin imprejurimi. Cartierul este superb - dincolo de verdeata cu care nu ne mai obisnuim sunt casele etxraordinar de stilate si ingrijite, si marimea gradinilor. Locurile fac parte din fosta plantatie si au aerul locurilor cu vechime; strazile toate poarta nume de cai vestiti (am uitat sa specific: plantatia era, de fapt, o ferma de cai, nu va ganditi la plantatiile de bumbac sau tutun) si cartierul tot se numeste Belle Meade (Poiana Frumoasa s-ar traduce). Tot admirand casele si pajistea pe care se afla ne dam seama ca probabil am intrat in cartierul starurilor de muzica - nu mai sunt case simple, deja devin mansion moderne - unele adapostite in cladiri mai vechi, altele in cladiri mai noi; una din ele iese in relief prin ciudatenia arhitecturala - este alba, si foarte geometrica, greu de explicat cum arata. Nu ne saturam de admirat regiunea, dar - ca majoritatea lucrurilor bune, are si acesta un sfarsit. Drumul catre oras e la fel de frumos (desi mai lent, aici rush hour-ul incepe pe la 4 - nu stim daca-i semn ca se munceste mai putin sau nu) si reusim sa ajungem la un restaurant mexican, haios - serviciu ireprosabil, mancare excelenta si ne aducem aminte de Mexic cu drag.

Mai facem cateva drumuri prin orasul care se pregateste de noapte - si ne luam ramas bun de la Nashville. Sudul ne place - suntem extrem de incantati. Sudistii toti au fost draguti si rabdatori cu noi. Este prima data in aceasta vacanta in care re-evaluam ideea de a nu ne muta in State - poate ca sudul ar fi acceptabil. Cald, frumos, magnolii, plantatii, oameni calmi si extrem de zambitori, si muzica ce ne place noua - hmmmm... pare un deal bun :)

Hotaram sa strabatem cat se poate din drumul nostru catre nord: Kentucky, here we come!!

Drumul scurt al zilei: Harta May 21

Music City

Duminica, 20 Mai

Uimitor ca acum 17 ani aceeasi zi se numea 'Duminica Orbului' si ce orbi erau romanii. Tin minte ca maica-mea inca mai spera in inteligenta populara (sau poate numai in bunul simt), si mai tin minte ca eu (vesnica optimista) eram acum indoita de existenta aceleiasi inteligente. Diferenta probabil ca statea in ce povesti auzeam de la colegii mei din camin despre locurile de unde proveneau. Si nici nu stiam ca mai sunt 3 saptamani pana la vestita mineriada. Dar vorba aceea: ce-mi veni mie? eu sunt in vacanta, urc, urc, urc :) Cine isi aduce aminte cine a interpretat acest monolog? Hai, ca sunteti toti de pe vremea mea cel putin :)

Ultima noapte la plaja a fost recishoara ca si cea dinainte - abia de azi se va mai incalzi peste noapte. Noroc ca avem 4 saci de dormit, 2 pentru -7 :) Copilul a transpirat tot oricum, se vede ca are sangele tinerel. Pe la 6 dimineata ne trezim din nou sa-l invelim si realizam ca daca tot am facut ochi e cazul sa o pornim, oricum avem de strans si un drum lung inaintea parbrizului. Pornim la drum luandu-ne ramas bun de la plaja, de la camping, de la drumul serpuitor. Iesim curand de pe I19 si s-au cam terminat palmierii: mai gasim ici-colo, la o ferma, dar nu mai sunt pe mijlocul drumului. Drumul este in continuare superb - la un moment dat 2 pomi pe fiecare margine formeaza o bolta peste drum, o minunatie. Aproape de iesirea din Florida intalnim un alt magazinutz cu citrice, ne oprim si mai facem o incercare. Nu mai au toate bunatatile de la Citra, dar ne multumim cu ce avem :) Opririle in dimineata aceasta sunt multe si dese: ne-am oprit sa mancam - am incercat vestitul Old Cracker Barrel; ne-am oprit sa curatam masina - e plina inca de nisip; ne-am oprit sa punem benzina; ne-am oprit sa - nici nu mai stiu de ce... cert este ca de la 8 la 2 ne-am oprit aproape la fiecare ora :) Despre Cracker Barrel (Old family store): este o combinatie de magazin semi-rustic, cu un restaurant de familie, foarte dragutza atmosfera. Aflam ce inseamna 'grits' (un fel de gris fiert in lapte si nesarat, sa zicem ca un fel de pilaf facut cu un gris foarte mare), 'hashbrownies' (un fel de placintele facute din cartofi rasi) si cum sa ceri oua ochiuri (sunny side up). Daca va veti afla in sud vreodata make sure ca intrati sa-l vedeti. Chiar daca nu mancati acolo, numai ca sa inspirati atmosfera de comunitate (cum imi imaginez ca vor fi fost comunitatile in chiar satele noastre nu demult, inainte de razboi).

Apropiindu-ne de Georgia aerul pare mai putin limpede - se pare ca sunt inca niste focuri in vecinatate. Pe marginea drumului zac gramezi imense cu cioturi de pomi, iar in paduricile de langa drum sunt de asemenea gramezi imense cu pomi - probabil ca isi curata padurile de uscaturi, mai ales ca sunt paduri de pini. Cat vezi cu ochii - pini, fie inalti si falnici, fie in pepiniere, puisori crescand. Dupa atatea zile pe drum parca autostrada nu mai are farmecul initial. Sau poate chiar nu e la fel de interesanta precum sora ei de pe coasta. Nici nu are mare importanta, noi ne bucuram oricum de drum si de unde ne va duce :) Am ajuns sa remarcam detalii subtile si total inutile - fonturile de pe semnele de autostrada sunt mai lunguiete in Georgia decat in Florida. Ici si colo apare un semn pentru plantatii - si de data aceasta nu sunt de bumbac, ci de pecans. Un alt amanunt picant - dupa reclamele de pe autostrada cei din Georgia sunt mult mai libertini (in sensul sexual al cuvantului): acum vezi tone de semne pentru un Adult store, acum o reclama pentru 'Soft Hands Massage: Asian / American / Latin' (ne indoim ca sunt RMTs :)), acum un Hong-Kong Spa. Oh, si inca un amanunt, nepicant: americanii (cel putin cei din Florida si Georgia deocamdata) nu au nici o notiune a semnalizatului. Fac la stanga, la dreapta, iti taie fata - si habar nu ai.

Copilul nostru e cumintel: ba se joaca cu 2 masinutze, ba deseneaza ceva, la un moment dat de plictiseala s-a apucat sa se gadile singur. Ride frumos si inveseleste atmosfera automat :)

Ne apropiem de Atlanta si drumul a inceput sa urce - va trebui sa verific cu o harta mai de Doamne Ajuta, dar cred ca este vorba despre Great Smoky Mountains. Mai avem ceva drum pana la destinatia de astazi: centrul muzicii country, Nashville, Tennessee si Philip vrea sa mergem la Anna :)

Trecem pe nebanuite in Tennessee - prima localitate fiind Chatanooga; si strabatem muntii - serpentine serioase, care ne aduc aminte de haladuirile noastre prin Ro. Tot pe nebanuite am trecut si un intreg time zone, am castigat o ora in viata noastra. O vom pierde la plecare, dar deocamdata e un castig :) Si peisajul este mult diferit de cel de la mare: acum avem dealuri si pasuni inimaginabil de verzi, cu ceea ce par a fi ferme aruncate ici si colo pe pajiste. Verdele vegetatiei este aproape ireal - sunt cateva nuante de verde si sunt incredibil de energizante. Mai ales cum se profileaza pe cerul senin precum cristalul. Localitatile sunt rare si rasfirate - ne imaginam viata aici ca fiind mult mai calma si linistita decat in marile orase.

Si iata ca ne-am apropiat de Nashville, orasul muzicii. Din departare arata ca un oras nord-american obisnuit: cu vestitele zgarie nori in downtown, cu 2 poduri superbe tot in downtown (unul pentru masini, unul numai pentru pietoni) - dar imediat ce parasesti masina si incepi sa mergi, descoperi ca e cu totul deosebit. Muzica rasuna din fiecare bar, din fiecare magazin. Pe 'Broadway' (o strada cu acest nume) sunt ingramadite unul in altul barurile mult vestite, din care se aud formatiile de muzica country. Aici Elvis a inregistrat peste 300 din cantecele lui. Aici s-au lansat marile nume ale muzicii country. Istoria muzicii te inconjoara din toata partile. Pe malul raului este un concert in aer liber si noi gasim cu greu un loc unde sa putem manca. Se pare ca locul este pentru adulti, cu copilul nu vom putea intra in nici unul din barurile cu muzica live. Ne resemnam (si ne planificam pentru un viitor nu stim cat de indepartat) o calatorie numai pentru noi 2 de cateva zile.

Orasul este luminat feeric, plin de muzica si veselie - si noi ne pregatim de culcare, multumiti de inca o zi de vacanta. Maine vom umbla prin Nashville, probabil, inainte de a ne continua calatoria catre Mason, Michigan. Poate ne vom opri in Kentucky - de mult de tot un prieten drag (Dave R.) mi-a povestit ca odata ajunsa in sud sa nu ocolesc Kentucky, voi fi uimita de pasunile lui. Se pare ca este singurul stat unde mai cresc mustangi, vom incerca sa cercetam pe indelete.

Drumurile zile: Harta Mai 20

Castele de nisip (2)

Vineri, 18 Mai

Dimineata vine cu un soare sublim si cu caldura binecunoscuta. Aseara am studiat un pic si am hotarat sa incercam sa vedem the Manatees astazi, totusi. Dar intai ne asteapta plaja - dupa cele 5 minute de drum printre canale, prin mlastina cunoscuta, Philip striga fericit: 'the blue beach!'. Asa ii va ramane numele - plaja albastra.

Este evident cat de mult fum era saptamana trecuta: remarcam acum o centrala nucleara la cativa km mai nord de plaja. Cum nu e chiar micuta, si cum sigur nu 'era' acolo saptamana trecuta ne bucuram ca acum e limpede aerul. Apa este si ea limpede, poate un pic cam rece, dat asta nu ne impiedica sa ne balacim in ea alergandu-ne unii pe altii - mai ca aligatori, mai ca speriati de crocodili, mai concurand pentru 'Piston Cup', mai construind castele in nisipul ud. Filozofam ca la aceasta varsta pare mai interesant sa distrugi castelele de nisip decat sa le construiesti. Philip admira castelashele mele si imediat ce termin cate unul ma intreaba politicos daca poate sa-l distruga. Inclusiv pe cel pe care l-a declarat ca fiind al lui King William. L-am intrebat ce se face King William daca ii stricam casa si a zis ca e ok, e un King destept si-si gaseste el o alta casa. Nu pot sa argue cu asemenea logica, asa ca il las sa strice tot ce doreste :)

Pe nebanuite se face ora sa ne ascundem de soarele arzator, asa ca o pornim inapoi catre Homosassa Springs Wildlife Park, locul unde vom gasi Manatees.

Intrarea in parc e imensa, dar parcul pare oarecum parasit - ne dam seama curand de ce. Are, de fapt, 2 intrari - si aceasta e un fel de pre-intrare, parcul este, in realitate, gratis, dar din parcarea unde ne aflam poti ajunge la intrarea propriu-zisa in 3 moduri: pe jos, cu tram-ul sau cu barca. Nu stim initial ce optiuni avem, dar aflam ca barca pleaca imediat, asa ca luam barca. Barca este aproape plina si pleaca, intr-adevar, imediat - pe unul din riuletzele din zona, care leaga cele 2 intrari. Calatoria este superba: printr-o jungla adevarata, in apa zarim multitudine de broaste testoase, nu reusim sa trezim nici un aligator (dorm pe undeva si nu se lasa admirati), si pasari destul de exotice ne acompaniaza tot drumul. Exista blue herons (in traducere ar fi un fel de cocostarc albastru), unul din ei tot zboara pe langa noi; exista un alt fel de cocstarc, o pasare alba, frumoasa; apoi 'soferita' barcii povesteste despre "aibis". Florin realizeaza primul ca este vorba despre Pasarea Ibis - si o admiram, are un fel de trena din pene albe ca laptele; nici una din pasari nu se prea sperie, s-au obisnuit cu vizitatorii si se uita cu curiozitate la noi. Broastele testoase nu sunt la fel de viteze, la apropierea barcii sar sprintare in apa si se ascund de aparatele de fotografiate. Admirand o statuie a unui fost rezident al parcului (un aligator, Jack, imens) si vegetatia deosebita, ajungem curand la capatul calatoriei noastre, parcul propriu zis.

Tocmai am pierdut demonstratia de manatees, asa ca vizitam restul de parculetz, un fel de mini-zoo cu animale specifice Floridei. Cu cativa ani in urma locul a fost, de fapt, un zoo - dar au trimis toate animalele ne-Floridiene la alte gradini zoologice si au pastrat numai pe cele localnice. Plus hipopotamul - populatia a semnat o petitie sa pastreze hipopotamul, desi este evident ne-localnic, fiind din Africa. Vizitam hipopotamul, admiram in sfarsit manatees - au venit sa manance: sunt niste animale imense (cea mai mica din parc, Electra, are 1500 lbs, adica vreo 700 kg) care mananca aproximativ 10% din greutatea lor in fiecare zi. Si sunt vegetariene :) Apoi ne continuam vizita: trecem pe la bobcat (un fel de ris), pe la ursul negru (doarme, dar curand se trezete si se catara intr-un pom parca jucandu-se cu pasarile), niste otters (vidre) care alearga sprintare prin apa, niste aligatori (pe care ii poti confunda linistit cu statuile, nu misca nimic), niste caprioare, cateva vulpitze - si in rest tone de pasari: pelicani, lebede, berze, flamingo, bufnite, vulturul plesuv (pe unul din peretii de la cusca lui este intins un steag american imens, vulturul plesuv fiind emblema nationala) si alte cateva specii de pasari. Cele rapitoare stau fiecare in cusca ei. Celelalte zboara destul de liber prin parc, au o insula pe care se aduna toate (si se mai cearta pe mancare). Avem ocazia sa vedem si programul cu manatees - un parc ranger foarte tinerel si dragutz sta in apa pana la brau, cu o galeata cu napi si morcovi si una din manatee vine dragalasa sa manance, in timp ce el povesteste diverse. E uimitor cum pot fi atat de mari si atat de gentle, trebuie sa fie interesant sa fii aproape de ele, in apa. Stim ca exista niste programe speciale unde poti sa te duci sa inoti cu ele, dar hotaram ca Philip e prea mic pentru o asemenea aventura. Poate intr-un an urmator.

Intoarcerea o facem cu Tram-ul (un tractoras care trage 2 vagoane pentru pasageri dupa el); in asteptarea lui copilul rontaie biscuiti si 'rupe' furnici: mommy, mommy, let's break the ants! Dupa ce le 'rupe' bine imi spune ca furnicile au chemat ambulanta, ca sa fie reparate. Imi aduc aminte de povestile lui Florin despre "sa-l omorim, saracul" - fiind vorba de un gandacel, pe care milos vroia sa-l trimita pe cealalta lume a gandaceilor. In mod sigur aschia nu a sarit prea departe de trunchi :)

Revenim la piscina, foarte incantati de aventura noastra prin jungla si ne petrecem restul dupa amiezii balacindu-ne in piscina si in hot tub. Excursia noastra seamana cu o vacanta adevarata, in sfarsit si suntem multumiti.

Castele de nisip

Joi, May 17 sau Cel mai sigur drum e cel batatorit

Suntem de 2 saptamani in vacanta si parca am fi de cativa ani plecati. Nu ma gandesc cu disperare ca as vrea sa fiu acasa, dar sunt sigura ca odata ajunsa acolo voi fi extrem de multumita. Aceasta aventura de pribegie e interesanta, asta e clar, dar poate fi si obositoare pe alocuri. Ma bucur ca am hotarat sa o facem acum, cine stie daca in cativa ani voi mai avea energiile necesare acestui: strange-te bagaj, desfa-te bagaj o data pe zi. Imi dau seama ca cel mai mult am stat cele 4 nopti in St. Pete si a parut oricum mai lung de 4 nopti :)

Cel mai mult imi lipsesc cartile - am recuperat numai Orasele Invizibile si am pus-o bine pe undeva :) Si departe de tumultul orasului imi dau seama ca orasul in sine nu-mi lipseste, nici macar civilizatia (e destul de civilizat in campingul nord-american, nici macar nu suporta comparatie cu ce numeam noi camping in Romania); dar imi lipsesc prietenii si e clar ca si lui Philip - cand si cand imi spune ca ii lipseste scoala; apoi cand e intrebat daca are un girlfriend spune ca are 2: Anna si Alexandra si sunt surorile lui. Lumea se uita ciudat la mine (mama nenaturala, sa imi las copiii acasa si sa iau numai unul), le explic ca face o confuzie intre faptul ca fetele sunt surori intre ele, dar nu am prea mult succes.

Si in cele 2 zile cat internetul nu a functionat cum trebuie in St. Pete mi-am dat seama ca as putea linistita sa traiesc fara TV (stiam, de fapt), dar fara internet devine mai intersant. Florin e un pic mai trist fara TV, dar supravietuieste mai bine decat m-as fi asteptat. Aceasta vacanta este plina de surprize de tot felul pentru noi toti :)

Dimineata este atat de insorita si de calda incat ne pare rau ca va trebui sa folosim o parte din ea pe drum. Dar chiar la marginea drumului nu e cazul sa facem picnicuri. Mai studiem inca o data vremea si harta si ne dam seama ca tot zona din care am venit e cea mai potrivita. Zis si facut: gasim un orasel mai la nord de St. Pete, cu plaje la fel de faine si o luam inapoi catre nord. Ne oprim intai la un Wafle House - incerc sa mancam intr-unul de zile intregi (de prin South Carolina) si niciodata nu gasim unul deschis sau intr-o zona placuta. Cum zona in care ne aflam e clar mai instarita si mai de clasa (suntem aproape de adevaratele zone turistice: Miami, Florida Keys, West Palm etc.) mai facem o incercare. Reusim sa-l gasim deschis si sa avem in sfarsit o idee de ce inseamna un mic dejun cu wafles la oamenii acestia - mancarea e destul de bunicica, iar serviciul excelent: un tinerel extrem de dragutz si binevoitor (pe care trebuie sa-l punem de 2 ori sa ne spuna ce are de spus, din prima pricepem numai linia melodica a frazei, din a doua prindem si niste franturi de cuvinte pe care le ghicim mai mult) ne explica diverse. Nici nu sufera comparatie cu fatuca ciufuta de azi-noapte, la un DQ in nici nu mai stiu ce oras (care fatuca mi-a trantit niste pahare goale si s-a strambat ca nu intelegeam ce spune).

Deja cunoastem I75-ul pe dinafara - ne mai dezamortim cand vine podul de la Tampa Bay. Din pacate nu prea poate fi vorba de poze artistice: in zona asta au niste gaze ciudate care ti se lipesc de parbriz si arata cel putin dramatic. Am vazut un Ford la un moment dat - ziceai ca-i ciuruit de o boala ciudata a parbrizului :) La prima benzinarie am curatat la gandacei de mi-a ajuns pentru un an.

Oraselul pe care l-am ales initial ca destinatie ni se pare prea aproape de fostul loc; hotaram sa vizitam un club din apropiere: Silver Dollar, un club vestit, se pare. Nu e prea departe, si ne scoate din monotonia autostrazii - este un pic mai la nord de Tampa si ne este evident ca zona este cel putin instarita. Trebuie sa vezi fermele ca sa intelegi ce este un ranch adevarat. Si nu suntem in Texas, ma intreb cum vor fi aratand cele de pe acolo. Drumul este superb serpuit printre ferme (inca mi se pare ciudat sa cresti cai si vaci sub palmieri) si-ti da un sentiment placut de relaxare. La club descoperim ca e slabutza miscarea (se pare ca toti au plecat inapoi catre Canada si Michigan, acum ne dam seama ca e vorba de vestitele 'snowbirds'), cazare nu au pentru amaratii cu cortul, asa ca vom pleca mai departe. Cautam un loc unde sa mancam si descoperim un Bar & Grill - nenorocire. Fatuca de ne serveste se uita cu scarba la noi, ne ia comanda si apoi incepem sa asteptam. Dupa ceea ce noua ni s-a parut un an ne aduce bauturile. Ceaiurile noastre sunt neindulcite, bietul copil bea cat poate (ii e sete) si nu zice nimic. Mai trec vreo 2 ore pana o prind sa-i cer zahar. Apoi aduce wingsurile lui Florin - a intrebat omul saracul cum sunt cele hot si ea a zis ca sunt ok, mancabile. Musca dintr-una si-l vad ca i-au dat lacrimile; e clar ca nu le va putea manca. Mai asteptam ce mai asteptam (copilul e deja doncolo de foame) si pana la urma ii cer sa aduca supa. Se mira - ca si cum supa se da cumva pe post de desert - dar o aduce. Bietul copil rade supa total (prima oara in concediu cand mananca cu atata viteza si pofta). Mai asteptam un pic si-mi aduce si mie de mancare; inutil sa spun ca cei din spatele nostru care au venit dupa noi au plecat deja de mult; si ca toti ceilalti au primit de mancare. Incerc sa-l conving pe Florin sa manance ceva de la mine, dar nu am multe sanse de reusita. Cat lipsesc cu copilul la baie imi ia farfuria (pe sfert inca plina) si-i da si o lectie lui Florin: il intreaba daca vrea aripile la pachet si el zice ca nu, sunt suicide, nu se pot manca; docta ii explica cum ca daca nu stie cum sunt (adica in traducere daca nu a mai auzit de aripi pana acum) data viitoare sa ia sosul separat. Omul nu se oboseste sa-i replice nimic, cred ca energia i s-a consumat abtinandu-se sa nu planga la prima aripa. E prima oara (sentimentul crestea probabil de mai demult) cand vocalizez o impresie: noi n-o sa ne mutam in America. Stiu ca visam la caldura, dar nu cred ca as da familiarismul si dragalasenia canadiana pe caldura de aici. Ne imaginam ca snobismul isi spune cuvantul in zona, deoarece fiind mai stilata probabil ca sunt si mai multi snobi. Plecam oarecum dezamagiti - daca va veti afla vreodata in Odessa, Fl, pe Gunn Hwy, ocoliti restaurantul G.Peppers. Sunt cateva tone de baruri si restaurante la mai putin de un km mai la vest si la nord (sudul si estul nu le-am cercetat); nu merita sa le dati banii snobilor de acolo. S-ar putea sa nu merita sa dati bani in zona Tampa Bay, de fapt.

Experienta ne-a debusolat un pic. Mai incercam cateva campinguri din zona si negasind nimic ne hotaram sa ne intoarcem la resortul de unde am pornit, in Crystal River. Asa ca ne intoarcem pe Suncoast Blvd (I19) si ne bucuram de locurile oarecum familiare pana ne bucuram cu adevarat de straduza cea serpuitoare ce ne duce catre Encore Camping Resort (si mai departe catre plaja). E noapte deja, dar barbatii mei se balacesc in piscina fericiti si apoi adormim cu totii multumiti. Ne aflam intr-un loc vesel, prietenos si abia asteptam sa ne revedem 'plaja albastra'. (nu, nu laguna albastra, nu incepeti sa sperati!) Am 'pierdut' inca o zi pe drumuri, dar am castigat experienta si linistea sufleteasca de a ne afla intr-un fel 'acasa'.

Drumurile intortocheate ale zilei: Harta May 17

On the road again (2)

Miercuri, May 16 (2 saptamani de la start)
Din nou la drum sau Cum devii paranoic intr-o clipa

Ne trezim cu planurile gata facute: asteptam restul de acte, cumparam ce ne lipseste (niste perechi de pantofi in primul rand) si mai stam pana sambata cand o pornim catre inapoi. De la receptie primim un plic de FedEx - actele! In sfarsit avem acte, avem bani (virtuali) - dar acum ma doare iar un pic maseaua, asadar primul popas este la un alt dentist. Alta radiografie, alta tantica, acelasi diagnostic, alte antibiotice... Ne oprim la o farmacie sa le luam si in timp ce eu sunt inauntru telefonul masinii suna de 2 ori - cine este dincolo nu spune nimic. Cand ies Florin este tensionat bine: ne facem acum probleme daca ar putea nemernicul (sau ceva asociati, el speram ca este inca in jail) sa ne caute si incepem sa ne gandim ce-am putea sa facem. Hotaram sa ne terminam cumparaturile, sa strangem, si sa pornim - unde om vedea cu ochii. E inca prea devreme sa pornim catre casa, plus ca am pierdut deja cateva zile din cauza nemernicului si parca am mai vrea un pic de soare. Zis si facut - dupa amiaza o petrec strangand totul si rearanjand o masina mult mai usurica acum :)

Plecam dupa ce ne-am luat ramas bun de la toti cei care ne-au ajutat - si dupa ce ne enervam un pic cu managerita. Dar nu mai avem ce face oricum, desi sentimentul este ca ne-a 'furat' din nou la drumul mare - dupa ce ne-a promis ca nu ne ia nici un ban in plus pe cabana acum ne trezim ca ne-a taxat o zi cabana (care este mai ceva decat un hotel de lux!), plus costumul de tricot pe care ni l-a 'oferit', si inghetata! Ne propunem sa nu ne enervam prea tare, nu merita nici ea, precum nici nemernicul cu masina sa ne stricam bunatate de vacanta. Asa ca o trecem pe lista neagra - este vorba de manageritza (Eileen Roberts) de la KOA St. Petersburg daca va aflati vreodata in zona. Din experienta noastra cu campingurile de pana acum (limitata) cei de la KOA sunt un pic mai scumpi si mai in zonele turistice; nu cred ca merita neaparat sa le dati banii :)

Este 6 seara si nu stim unde am putea inopta, dar o luam catre sud, tot catre sud. Trecem podul peste Tampa Bay - alta minunatie de pod si in fata ne asteapta o furtuna super-faina. Faina pentru mine, care stau cu aparatul in mana si incerc sa prind feeria de culori din cer; indiferenta pentru Philip care doarme dus pe scaunul lui; si interesanta pentru bietul Florin care trebuie sa conduca in ruperea de nori. Problema noastra este ca vine din sud, oriunde am incerca acum in zona nu prea mai e de pus cortul. Nu mai ploua, dar e ud total pe jos.

Ne incercam totusi norocul in zona Fort Myers - unde altundeva decat pe o insula, peste un pod :) Probabil ca fascinatia podurilor e molipsitoare. Este noapte, gasim pana la urma un KOA, am putea sa ne oprim, dar e totul atat de ud, ca renuntam. Revenim in I75 si mai haladuim incercand sa gasim un motel acceptabil. Ne oprim la iesirea din Naples si inoptam la marginea drumului, nu, nu chiar pe drum, ci intr-un motel care are o baie mai mare decat a noastra de acasa si un TV cu alte canale decat cele de community, ba unde mai pui ca transmit chiar CMT-ul (pentru necunoscatori - Country Music Television; ce alt post de muzica am putea noi cauta?)

Incercam sa ne hotaram in ce sens sa o luam a doua zi si dupa ce studiem vremea prin toate plajele si localitatile posibile pe ambele coaste hotaram sa o luam inapoi catre nord. Am renuntat la Miami si la Key West - poate in viitor, cine stie?

Acum hotaram ca primul pas va fi o oprire de cateva zile undeva mai sus de St. Pete, ca sa mai avem parte de ceva soare si plaja. Well, cel putin acestea sunt planurile - si dupa cum am vazut, pana una alta nu ne-am tinut noi total de planuri (motiv pentru care nici nu le facem prea solide).

Distractia zilei in cartografie: Harta May 16

Good news

Luni, 14 Mai sau Cum fericirile sunt multe cand le numeri

La 12 si jumatate (noaptea) suna din nou cei de la OnStar - au localizat masina si politia a recuperat-o. Nu stim ce inseamna asta, dar curand apare un cruiser si un ofiter ne explica cum ca au gasit-o si ca trebuie sa-l duca pe Florin acolo sa o recunoasca si sa o aduca inapoi. Isi cere scuze ca numai in spate poate calatori, ma asigura pe mine ca il va aduce inapoi repede, si Florin imi transfera mie hartiile pe care avea notate numere de telefon, case #s si tot ce si-a mai notat in ultimele ore. Pleaca si imi dau seama de enormitatea situatiei: ma aflu intr-un camping in Florida, la 3000k departare de casa, fara acte, fara bani, fara barbat - realizez ca mi-a mai ramas numai copilul. Momentul este destul de ciudat - nu-mi dau seama daca din prostie nu mai simt nimic sau din spirit de conservare. Sper ca e spiritul de conservare...

In cele cateva ore in care barbatul mi-a plecat pe bancheta din spate a unui cruiser de politie din Florida stau la gura focului, scriu in blog si imi numar fericirile. Sunt fericita ca suntem sanatosi. Sunt fericita ca noi nu am patit nimic. Sunt fericita ca Philip nu e socat peste masura de intamplare, numai un pic dezorientat. Sunt fericita ca am inca un mijloc de comunicare cu familia si prietenii: laptopul. Sunt fericita ca avem un acoperis deasupra capului (cam din carpa, dar e acoperis). Sunt fericita ca mai avem cate ceva de mancare, cate ceva lemne de foc (The Miles ne-au aprovizionat cu de toate). Sunt fericita ca il avem pe Bill, fara de care nu stiu ce ne-am fi facut. Si-mi dau seama ca una peste alta, sunt fericita. Stiu ca suna stupid - dar atata timp cat suntem inca sanatosi vom ajunge cumva inapoi acasa. Asa cum am citit pe o masina, langa noi: All lost some, some lost all. Suntem inca in prima categorie, nu am pierdut totul. Aproape tot ce am pierdut sunt numai lucruri, va costa bani sa le inlocuim, dar nu va fi imposibil de inlocuit. Sunt iremediabil pierduta, probabil, deoarece ma gandesc ca daca s-ar recupera pucile ar fi si mai bine - incepe sezonul acum si sunt slabe sperante sa ne putem permite sa le inlocuim si sa le rodam in timp pentru sezon si provinciale. Alung gandul ca fiind materialist si revin la cel putin masina sa fie in regula, sa avem cum ne vedea in continuare de drum.

Pe la 2 si jumatate apare Florin (escortat de o masina de politie): masina pare OK (cel putin necarbonizata), desi fara licence plates. Intr-adevar a fost tinerelul de la piscina (matracuca este mama lui), l-au prins cand fugea serios pe autostrada. Era cautat in 4 counties si recidivist, asa ca se pare ca va sta 15-20 (minim) in inchisoare. Si cum cautiunea este jumatate de milion, speram ca va putrezi in inchisoare in urmatorii 20 de ani.

Florin deschide masina si in spate sunt rasfirate cartusele si cele 2 puci (folosim puci ca de... face indexarea mai... complicata:). Pe bancheta - laptopul meu. Incep sa mai am sperante: cele mai scumpe obiecte au fost recuperate fara nici o zgarietura. Aceasta noua fericire scoate dopul energiilor mele si sunt brusc extrem de obosita. Ne ducem la culcare, oricum nu avem ce face. Mai adaugam o grija la lista pentru maine: cum facem rost de alte placi de inmatriculare. Va fi la fel de complicat ca si cu restul de acte.

Pe la 4 dimineata ne trezim - o alta masina de politie cu un ofiter dragutz (toti au fost dragutzi, extrem de tinerei, extrem de pusi la 4 ace, extrem de politicosi) care ne roaga sa identificam ceva lucruri gasite. Nemernicul nu vrea sa vorbeasca, dar oamenii au facut sapaturi si au descoperit o matusa la care statea si care locuieste nu departe. Matusa se pare ca era satula de el si le-a dat voie sa caute in casa. Au gasit una din valize, cu toate electronicele: aparatul de fotografiat (ura! Avem acum toate pozele), aparatul de filmat (ura, avem si ce filmasem la Cicero), celularele (ura, putem comunica cu lumea inconjuratoare), walkie-talkie-urile (ura, nu mai trebuie sa fac drumuri desculta intre receptie si cort), GPS map-ul (ura, ne vom putea misca OK cand ne vom putea misca), alte prostii, plus placile de inmatriculare (ura, o grija in minus la acte). Deja fericirile mele devin nenumarabile, asa ca dupa ce mai stam un pic sa le admiram si sa ne mai scada tensiunea entuziasmului, ne intoarcem la culcare cu ceva sperante.

Dimineata nu ne aduce nimic nou de la oficialitati - dar incepem sa descoperim cum oamenii sunt, de fapt, buni in esenta: primi 30 de dolari de unul din tinerii de la receptie (tot ce avea in buzunare), primim 2 jucarii pentru copil, si bineinteles ca suntem asigurati ca putem sta cat trebuie ca sa rezolvam totul.

Ne mutam la piscina - eu in apa cu Philip, Florin pe telefoane. Vestile nu mai sunt asa de minunate - birocratia e in floare. La Miami, la consulat, nu poti sa vorbesti cu cineva, trebuie sa lasi mesaj. Noroc ca avem acum celulare... La MTO aflam ca dureaza 6-8 saptamani sa ni se inlocuiasca carnetele de conducere. Decretam a fi o gluma si cautam alternative. Prietenii la nevoie se cunosc: A. cand aude ce s-a intamplat ne intreaba daca sa vina sa ne ia; F. ne da si el idei de cum sa rezolvam cu una si alta si se ofera sa se arunce pana la noi acasa sa ne trimita actele super-rapid. Mai adaugam la fericirile noastre :) De la Miami aflam ca va dura teribil de mult pentru travel documents, plus ca va trebui sa ne mutam la Miami (ceea ce nu ne amuza neaparat, asa cum suntem fara acte si fara nimic). Ne dau o sugestie - sa ne trimita cineva cardurile de cetatenie, deoarece sunt perfect valide.

Facem schimb: intra Florin in apa si ies eu ca sa ghidonez pe Bu la telefon cum sa gaseasca actele care ne trebuie prin casa. Reusesc intr-un final. Pana la ora 5 actele sunt intr-un plic si A. a comandat un FedEx sa le recupereze maine. In teorie in 2 zile vom avea acte si bani. Inca o fericire. Copilul se distreaza de minune in parculet si la minigolf. Asta este adevarata fericire: pentru el totul e inca o vacanta. Dimineata cand a vazut masina a fost fericit: acum i-au venit si jucariile inapoi (un alt moment de sucit gatul nemernicului). I-am explicat ca din pacate jucariile inca nu au venit, numai masina cu electronicele. A parut nedumerit (pe drept cuvant) la ce ar putea sa-i foloseasca niste biete jucarii unui hot. Dar cu candoarea varstei a inceput sa explice doct unei muste-prietene (imaginara, bineinteles) de ce nu se poate juca ea, musca, cu jucariile: cum ca a venit un bad guy si a furat masina si jucariile din ea, si acum nu mai sunt jucarii si pana vin actele si banii pentru mama si tata trebuie sa aiba rabdare (ea, musca). Dar sa fie linistita, deoarece a venit seriful si the bad guy e in jail acum. Si inca o fericire: sa fie atat de intelegator la varsta asta.

Manageritza de la camping (este 4 d.a. cred) se gandeste sa ne intrebe daca avem nevoie de ceva si-mi ofera un costum cu bluza si pantaloni (banuiesc ca s-a saturat sa umblam in pijama si sa facem reclama negativa implicita), apoi ne intreaba daca vrem sa ne mutam intr-o cabanutza (a inceput sa ploua, nu grav, o ploaie tropicala extrem de scurta). Barbatul si copilul par entuziasmati - mie instinctul (bata-l vina) imi sopteste ca nu e bine. Aleg sa-l ignor (a cata oara?) si acceptam o cabanutza super-ultra, vis-a-vis de cort. Iar strang (deja ma simt ca acum 20 de ani, cand mutam tot timpul lucruri de la camin la Gabi si Gicu si invers), dar barbatii mei sunt fericiti: cabana are TV (si microwave, si baie cu dus, si paturi adevarate etc.); eu ma amuz zicandu-mi ca asa s-a terminat cu camping-ul nostru dupa mai putin de o saptamana... Manageritza ne mai intreaba daca vrem o pizza ceva - si acceptam. Ne aduce o pizza, cu o prajitura facuta de una din doamnele de la receptie si un borcan de inghetata. Ii multumim si ne gandim ce dragutza a fost (e din Quebec la origine).

Noaptea, la 3 si ceva, ne bate cineva in usa - acelasi ofiter care ne-a adus electronicele. A reusit sa-l faca pe nemernic sa spuna unde a aruncat lucrurile noastre - intr-un container de gunoi. Si apoi s-a dus personal si a recuperat lucrurile (ce a crezut el ca ar fi al nostru, deci tot ce era in valize sau genti). Ne uitam peste ele (iti muta nasul de miros) si constatam ca (Dumnezeu stie ce va fi inauntrul lor) avem aproape tot - lipsesc geanta de tras a lui Florin si rucsacul meu. Bineinteles - actele lipsesc in continuare. Dar, surpriza, in geanta de jucarii a copilului gasim partial niste acte de-ale mele, inclusiv cu tot cashul (30 de dolari), adica pasaportul meu si al copilului. Sunt inutile acum (pasapoartele au fost cancelate oricum), dar le pastram ca idee (sau ca ultimate ID la un moment dat). Ii multumim ofiterului - e clar ca omul a mers above and beyond ceea ce ar fi fost de datoria lui. Ne este de asemenea clar ca nu va mai cauta nimeni nimic de acum incolo - suntem tentati sa il intrebam unde este containerul sa ne ducem noi sa cautam restul de acte (tonele de carduri din portofelul lui Florin ar fi bune, de asemenea health cardurile, si - in primul rand - driver's licenses), dar parca ne e jena: omul a facut tot ce a putut si noi tot mai vrem. Imi pare rau de geanta lui Florin, dar sunt fericita ca avem macar una (deci o pereche de ochelari si cateva veste); Imi pare extrem de rau de rucsacul meu: iconita de la greci se afla acolo; dar sunt fericita ca avem, practic 99% din lucruri inapoi si imi propun sa ne oprim la prima manastire sau biserica greceasca pe drum sau acasa si sa mai cumpar o iconita. Imi pare rau de toate prostiutele pe care le adunasem pe drum (cel mai mult de gemurile de citrice, care sunt prea departe pentru a putea fi inlocuite); dar sunt fericita pentru tot restul.

Ii mai multumim inca o data ofiterului, ne uitam rapid prin valize - pare a fi tot, inclusiv o punga cu medicamente si care contine taman medicamentele mele de astm. Inca o fericire. Antibioticele nu sunt, dar ma pot duce la un alt dentist imediat ce avem cartea de credit.

Dimineata triem toate lucrurile: haine care trebuie toate spalate (si ce muncisem sa le calc inainte de plecare!); carti, hartii care pot fi pastrate (fusesera in pungi si in cele 2 valize care sunt mai intregi; carti, hartii care se arunca (fusesera in valiza cea mare care a fost gasita sub un televizor, este rupta si tot ce e in ea e groaznic de filthy (alta fericire: chiar duminica facusem o reorganizare la lucruri si pusesem tot ce ne trebuie, inclusiv cartile copilului in valiza mica; in cea mare am lasat numai lucruri extra si cele groase, pentru drumul de intoarcere); obtinem niste saci negri de gunoi in care le impartim. La sfarsit am 2 saci de gunoi plini cu haine care trebuie spalate. O doamna dragutza imi aduce detergent si alte chestii de curatat (sa curatam ne-hainele pe care le vom pastra). Un pic mai tarziu revine cu un plic in care este un Gift Certificate pentru un restaurant din zona si 20 de dolari. Imi spune ca un domn de la o masa de alaturi cand a auzit ce s-a intamplat i-a dat 20 de dolari sa ne dea. Suntem deja siguri ca aventura noastra ne-a adus mai multe lucruri bune decat rele. O fetitza de la un trailer din vecini ii aduce lui Philip o carticica de colorat si incep sa converseze pe teme serioase, apoi ii apuca joaca. Exista sperante :)

Dupa ce ne conversam prin telefon si cu doamna de la FedEx (extrem de dragutza, o ajuta pe Bu sa completeze hartia de trimitere a actelor) si nu mai avem ce face prin zona, ne indreptam cu voiosie catre plaja. Jannet ne intreaba daca avem suficienti quarters (avem, dar e super-dragutz ca a intrebat) si ne ureaza o zi buna. Vom incerca sa o facem cat mai buna.

Plaja este aceeasi - noi suntem un pic mai paranoici (sa punem masina nu stiu cum, sa nu se vada ca e de Ontario; sa nu vorbim prea tare, sa nu se auda accentul; unde sa punem cheile si ce ne-a mai ramas etc.) dar supravietuim cu bine si reusim chiar sa avem si ceva fun. Cu apa, cu copilul, cu scoicile - o zi de vacanta obisnuita :)

Si cum la intoarcere ne asteapta si plicul de la UPS cu cartea de credit - suntem total fericiti. Daca stii de unde sa le numeri, fericirile sunt la fel de multe ca stelele. Si suntem cel mai fericiti ca nemernicul a furat masina din parcare, cand nu eram langa ea - ne imaginam un hold-up obisnuit pe aici, si suntem multumiti de cum au fost aranjate toate. Cineva acolo sus ne iubeste!

Adormim multumiti de ideea de a fi OK, in ciuda a tot ce s-a intamplat.

Mother's Day surprise

Duminica, 13 Mai

Ne trezim intr-un haos relativ - majoritatea camperilor pleaca (este duminica) si au inceput sa stranga. Ne mancam micul dejun si plecam sa gasim plaja noastra mult visata. Colindam orasul dupa ce trecem 2 poduri (revenim la fascinatia podurilor) ca cel de acasa (se ridica pentru a lasa sa treaca barcile cu catarg sau vapoarele) ne gasim pe o stradutza care ne aduce aminte de Venus, Neptun si celelalte planete de la malul Marii Negre. Hoteluri pe stanga si pe dreapta, cu magazinutze ici si colo. Aici sunt palmieri, bineinteles. Si e o combinatie ciudata de hoteluri mai de lux cu un fel de moteluri ciudate. Cert este ca fiecare milimetru de pamant este folosit la maxim, s-a dus spatiul acela vast din oras, fiecare fisie de proprietate este fie un restaurant, fie un hotel, fie o casutza viu colorata. Coloritul caselor este, intr-adevar, ciudat - intre diverse galbenuri si portocalii pastel gasesc o casa mov. Nu-mi pot lua ochii de la ea si-mi propun sa-i fac o poza la intoarcere. Arata precum o casutza din povesti. Chiar vis-a-vis este o casa alba cu niste flori superbe la geam. Imi dau seama ca florile de asemenea nu mai sunt la asa mare pret ca in oras, casele au poate un palmier si ceva tufe de azalee, dar atat, s-au dus gradinitele feerice de pana acum. Capitalismul a invins poezia.

Dovada o avem si cand incercam sa parcam - un sfert de ora costa 25 de centi. Din parcare in parcare ne dam seama ca asta este, ghinion, ne va costa sa ajungem pe plaja. Alegem una din parcari si ne repezim pe plaja.

In sfarsit! Este ceea ce am visat: o plaja imensa, cu o apa limpede precum cristalul - niste barcute nu departe de mal cu pescari, un surfer cu parasuta (cum Dumnezeu i-o fi chemand), si cand te uiti catre sud, cat cuprinzi cu ochii numai albul plajei sau albastrul apei. Apa este numai buna, nici un strop de valuri (doar ne aflam tot in golf) si plina de niste scoici superbe. Nu credeam sa ajung vreodata sa nu-mi ajunga mainile sa culeg scoici. Acum deja le triez si le pastrez numai pe cele mai deosebite... ce inseamna oferta imensa :)

Facem o pauza la pranz sa gasim un loc de reenergizare - gasim o terasa unde se canta chiar live. Mancarea nu e neaparat deosebita, dar serviciul este ireprosabil, si atmosfera foarte placuta. Daca va veti afla vreodata in St. Pete's Beach opriti-va neaparat la 'Gators'.

Dupa amiaza o petrecem in acelasi loc pe plaja, mai in apa, mai culegand scoici - timpul trece pe nebanuite si s-a facut deja tarzior. Hotaram sa ne intoarcem la camping si sa ne mai jucam in piscina, la ora asta probabil ca vom fi singurii bezmetici in camp anyhow.

Zis si facut - ne luam cele 4 prosoape de baie, Bill, laptopul lui Florin, si lasam restul absolut tot in masina (Florin are sandalele, dar noi nici macar sandalele nu le mai luam). Intru cu Philip in apa, Florin se duce sa ia ceva de baut din magazinul campingului, apoi tot clapaceste ceva pe laptop. In piscina se afla un domn intre 2 varste cu 2 copii marisori (copiii in apa, domnul la masa, cu o bere si niste tigari), un domn mai in varsta bine, cu o fetitza, un cuplu tinerel cu o fetitza mititca (sun 1 an), un tinerel si noi. Tinerelul il intreaba ceva pe Florin (despre viteza internetului dupa cum aflu), apoi se tot plimba prin zona, vorbind la celular. Florin intra si el in apa, eu ies si il mai vad cu coada ochiului pe tinerel vorbind in continuare la celular. Apare si o matracuca langa el, o femeie mai in varsta (ar putea sa-i fie mama), cu parul alb si lung pana la mijloc. Ma focusez pe computer (mai fac niste adaugiri la blog, mai verific un mail) pana cand Florin ma roaga sa-i aduc berea mai aproape. Nu mai stiu exact cum, dar ne dam seama ca lipsesc portofelul si cheile lui - intr-un moment total stupid ma intorc, ma uit in parcarea din fata piscinei si il intreb complet aiurea pe Florin daca a mutat el masina. Se albeste si imi dau seama ca suntem pe cale de a fi participanti intr-o aventura nedorita. Il scot pe Philip din apa, Florin intra in office si intreaba daca a raportat cineva ceva pierdut sau daca ar fi putut cineva muta masina noastra din loc. Dupa 30 de secunde de verificari si negari se suna la politie - ne-a fost furata masina. Drama are mai multe aspecte si nici nu mai stim care e mai importanta, deoarece toate sunt neplacute:

• nu mai avem absolut nimic in afara de costumele de baie, 3 prosoape de plaja (unul l-a furat cu tot cu masina), si pijamalele care au ramas in cort; plus Bill.
  
• nu avem nici un fel de acte
  
• nu mai avem masina
  
• in masina se aflau printre restul - toate electronicele, deci si aparatul foto cu toate pozele, si laptopul meu pe care downloadasem toate pozele; "pucile"; tot ce cumparasem pe drum si avea valoare nu atat materiala, cat sentimentala; plus tone de prostiutze cu valoare sentimentala.
  
• toate medicamentele mele, inclusiv antibioticele pentru masea, se aflau in masina
  

Apare un ofiter de politie, dragutz si foarte calm (probabil ca asta e mica copilarie) si incepe sa ne intrebe: nume si sa-i aratam un Id. Mai ca ne pufneste risul si ii explicam ca in afara de costume de baie nu mai avem nimic. Pune intrebari una dupa alta, una dupa alta. Din frinturile de conversatie creierele incep sa functioneze si il intreb pe Florin daca nu ar trebui sa luam legatura cu baietii de la OnStar. Facem asa si cei de la OnStar incep sa se coordoneze cu politia. Se pare ca merge mai greu, deh - unul e canadian, politia e in america... Noua ni se pare ca totul se misca incet si greu, bineinteles. Este ora 6:30 si deja nu mai avem ce face, decat sa asteptam. Il las pe Florin la receptie si ma duc cu copilul la cort - am primit un tricou de la unul din tinereii de la KOA, nu aveam ce sa pun pe copil de loc si ii era deja frig dupa piscina. Il imbrac in pijama, pun si eu 'pijamaua' pe mine, si o iau inapoi catre receptie. Suntem la capatul opus al campingului si suntem desculti, ceea ce nu e prea placut. Florin e in continuare pe diverse telefoane - a cancelat cartile de credit, a cerut altele, mai mult nu putem facem duminica seara. Il las acolo, iar la cort - il strang si il mutam mai aproape de receptie, vis-a-vis de casutza mobila a lui Jannet care lucreaza acolo impreuna cu sotul. Lumea incepe deja sa afle - am identificat pe toti cei din piscina, mai putin pe tinerelul cu celular si femeia cu parul alb si lung. Se pare ca si ei stateau in camping, cineva spune ca ar fi mama si fiu. Este deja aproape ora 9 cand am reusit sa mut cortul si bruma de ce ne-a mai ramas (in principiu mancare, in cooler) la locul cel nou. Fac un foc, ii dau copilului sa manance si se culca, obosit si nedumerit. Din fericire ii avem si pe Bill si pe Cori - Bill fusese luat de el din masina, iar Cori era in cort. Cei din zona ma declara probabil nebuna, deoarece sunt destul de calma si de linistita. Inclusiv barbatul meu cred ca este calcat de nervi de ceea ce in mod sigur pare iresponsabilitate. E adevarat ca am avut un moment de panica si disperare cand am vazut locul de parcare gol si e adevarat ca am stat pe ganduri un pic - si singura reactie normala mi s-a parut a fi aceea de a ignora deocamdata drama. Si nu din 'denial', ci din doua motive: unul ca disperarea mea probabil ar fi provocat o reactie negativa la copil; al doilea ca era prea devreme sa disperam. Si e adevarat ca Philip m-a ajutat mult sa trec peste momentul de criza: injuram printre dinti si ma grabeam cu el pe drumul dintre receptie catre cort cand m-a intrebat serios: "mommy, are you going to cry?" Well, cand copilul te intreaba asa ceva, nu poti decat sa ii explici rizind ca in nici un caz. Asa cum mai tarziu, cand vorbea cu una din doamnele de la receptie ii explica viziunea lui asupra intamplarii: "you know, I think somebody took our car by accident, they thought it's their car and they will be coming soon to bring it back to us, you know?" Unul din acele momente in viata cand ti-ai dori sa fii 5 minute singur cu nemernicul si sa-i explici cateva.

S-a facut destul de tarziu - este deja 9 si jumatate. Fac de mancare si pentru noi, dar bineinteles ca nu prea ne sta mintea sau stomcaul la mancare. Suna cei de la OnStar sa spuna ca deocamdata nu au semnal, deci nu poti urmari masina. Ceea ce poate insemna mai multe: fie ca masina e undeva acoperita (sub un pod, intr-un garaj), fie ca este stricata dincolo de posibilitatea OnStar-ului de a functiona, fie ca nu are semnal pentru ca nu e alimentata. Incercam sa nu ne gandim la nici una din posibilitati - cu toate prostiile pe care le vezi la stiri in ziua de azi o vad numai carbonizata si parasita intr-un sant si aproape ma cuprinde disperarea. Imi reamintesc ca nu are nici un sens deocamdata sa ma disper, e inca prea devreme. Ne facem o lista de ce va trebui sa facem maine: sa sunam la consulat la Miami, sa vedem cum am putea obtine replacements pentru carnetele de conducere, ce acte ne-ar folosi de pe acasa.

Practic am trecut in ziua de luni - suntem inca ingrijorati, inca la foc si inca discutand.

On the road again

Sambata, 12 Mai

Ne trezim de dimineata si ne intampina acelasi fum, nu stim daca ni se pare sau este intr-adevar mai vizibil - Florin propune sa mai cautam si alte locuri. Imi placea aici, si chiar ma pregatisem sa mai stam un pic, dar parca mi-e si mie teama sa nu cumva sa ma apuce tusea, asa ca nu protestez. Cel mai mult imi pare rau ca nu vom vedea Manatees, dar sper ca vom reveni.

Copilul si barbatul se arunca in piscina si eu strang repede (ca sa nu ne apuce noaptea) - imi ia destul de putin sa strang cortul si restul si sa le asez din nou in masina frumos. Sunt mandra de mine si ma reped si eu la piscina, unde ne lafaim frumos pana dupa ora 11, cand este, totusi, cazul sa ne continuam drumul. Philip este deja mult mai neinfricat in apa, sper ca a trecut pragul acela psihologic - deja sare, inghite apa, o scuipa, se arunca din nou, inoata in toate partile si din toate puterile. Ma gandesc ce figura va face Kateleen, instructoarea lui de inot :)

O luam tot spre sud, pe I19, nu stim cat de departe o sa ajungem, dar incercam sa ne apropiem cat mai mult de Miami sau Florida Keys. Miami Beach pare o destinatie ca din filme (este, de fapt, pentru noi ca din filme), iar Florida Keys trebuie sa fie interesante. Sa vedem unde ne vor duce pasii...

Admiram in continuare drumul - inca nu ne-am saturat sa vedem autostrada strajuita de palmieri. In curand trecem prin Weeki Wachee (pronuntat ceva de genul wichi wachi) - un satuc oarecare, unde au construit un parc (cam kicthos daca ma intreaba pe mine, noroc ca nu se intampla asa ceva, probabil ca peste jumatate din business-ul de entertainment din nord america ar dispare brusc :)) in care fatuce imbracate ca sirene 'performeaza' de 2 ori pe zi intr-un riu. Nu-mi dau seama cat o fi de intreresant show-ul, poate il vom cerceta vreodata, cine stie. Barbatul meu este incantat de ideea de sirenutze, bineinteles :)

La un moment dat ne dumirim si de ce I19 se numeste poetic Suncoast Blvd. - este construit foarte aproape de malul apei si trece prin toate localitatile care sunt, de fapt, resorturile cu plaje turistice. Urmarim si noi harta si incercam diverse campinguri, dar se dovedesc toate a fi, de fapt, fie inchise (este, cum ne dam rapid seama nu numai sambata, dar maine va fi Mother's Day!), fie numai pentru trailere. Probabil ca Florin zice el ceva in gandul lui apropos de trailer, dar cum deocamdata nu avem ce face, cautam in continuare.

Gasim un loc feeric (cu un nume potrivit): Honeymoon Island. Este un parc public, fara acces de noapte, din pacate, probabil ca ar fi meritat sa-l vizitam un pic, dar deocamdata tot ce putem face este sa aflam informatii despre posibile locuri de innoptat, cu eventuale plaje dragutze prin apropiere. Doamna de la poarta parcului este super-dragutza, cand afla de unde venim cu masina incepe si da telefoane in stanga si in dreapta, ne da o adresa si un parc unde se pare ca este o plaja faina. Ii multumim si pornim in cautarea parcului cu pricina.

Incercarile noastre dau toate gres si in lipsa de idei ne indreptam spre un KOA in St. Petersburg. Macar la KOA stim sigur ca accepta corturi :) Campingul este plin, dar din fericire mai gasim un loc prapadit unde sa ne punem cortul si o facem rapid. Timp sa cautam o plaja nu mai avem, dar incercam si piscina de aici - e OK.

Fiind un weekend special, seara o sa difuzeze un film - si ne aducem aminte cu foarte mult drag de tineretile noastre si incercam sa calculam cate cincinale au trecut de cand am vazut un film seara, afara. Eu imi aduc aminte ca aveam vreo 17 ani si filmul era ceva cu Asterix si Obelix. In seara aceasta vom vedea 'A night at the museum' si ma intreb daca il vom vedea. Am raspunsul rapid, la vreo 10 minute de la inceput, cand copilul meu cel viteaz isi pune paturica in cap (cu cine sa semene?). Il dezlipim cu greu de ecran si ore intregi inca trebuie sa-i explicam cum e cu filmele care nu sunt reale. Ne amuzam un pic, ne dam seama ca desi pare matur e un biet copil de 4 ani si ca am fi putut avea mai multa minte (eu, ca stiam cu ce e filmul) si ne intoarcem la cort unde ne pregatim cina. Avem, in sfarsit, voie sa facem foc! Acum, cand cumparasem aragaz pentru camping :) Dar multumiti facem focul, prajim vestitele marshmalows, spre incantarea copilului si incercam sa adormim. O incercare oarecum nereusita pentru mine, la 4 dimineata inca citesc din carte, incercand sa ignor niste zvapaiati care au baut mai mult decat limita lor, cateva casutze mai jos.

Deoarece mai am un pic si se mijeste de ziua, fac eforturi disperate sa-i ignor si adorm cu gandul la plaja de maine!

Drumul (scurt) al zilei: May 12 Map

Urme de pasi pe nisip (3)

Vineri, 11 Mai

Happy Birthday, Godmother! La multi ani, Oana!

Ma trezesc in zori - in sfarsit o noapte super-calduroasa! Reusesc imposibilul si la ora 9 si un pic suntem pe plaja cu totii. Florin e cel mai imbufnat, ma asemana cu Bu care il ducea la 9 pe plaja, 10 minute pe fata, 10 minute pe spate. Ma amuz si-i explic ca nu putem sa facem ceva mai idiotic decat sa ne prajim acum - se pare ca el nu a stat in cort cu pielea arsa, dar eu inca imi aduc aminte de nefericirea mea de noapte din Fagaras, asa ca vom sta numai pana in pranz si o vom lua usurel.

Apa este absolut minunata - limpede, deloc adanca, calma si calda; nici ca-ti poti dori ceva mai mult decat 29-30 de grade si o apa superba. Ne balacim cu totii pret de vreo 3 ore cu minuscule intreruperi in care culegem scoici, facem un fel de castele de nisip si admiram pestisorii. Dimineata trece pe nebagate de seama si ne pregatim sa mergem la masa. Exact cand il spal un pic de nisip, ca sa putem intra in masina, se aude alarma si ma opresc incercand sa-mi dau seama ce o fi acest zgomot. Ma lamureste Florin ca este testul - imi aduc aminte ca scria undeva in fiecare vineri la ora 12 se testeaza alarmele. Deci e ora 12 :) Gasim un restaurant unde putem manca afara (aproape uitasem ce fain e sa stai afara sa mananci) si unde chelnaritele fac conversatie amuzate cu copilul. Terminam masa cu o inghetata cum n-am mai vazut niciodata - o cupa mare cat capul lui Philip. Toti 3 nu reusim sa o dovedim si cu parere de rau lasam in urma minunatie de inghetata :) ma voi razbuna la un moment dat!

Revenim la plaja dupa amiaza, e acelasi soare ciudat de ieri (ne intrebam daca va fi fiind din cauza fumului sau este vreun fenomen local) si probabil ca apa este la fel de rece ca ieri, dar noi ne-am mai incalzit si ne simtim suficient de viteji ca sa ne aventuram in ape. Philip este in elementul lui, extrem de viteaz - cu si fara vesta. Da din picioruse, da din maini, inghite apa, o scoate afara, se arunca din nou si este de neoprit. Din miscare si din vorba. Este reconfortant sa studiezi nivelul lui de energie, parca iti incarci un pic mai bine bateriile cam obosite :) Incerc sa ma imaginez la virsta lui si nu am mult succes. In iuresul tineresc care ne-a apucat, scoatem zmeul si il inaltam, briza este suficienta pentru niste zmeisti neexperimentati ca noi, si zmeul nostru zboara sus-sus, cu cei 3 capitani la carma (pe rind, ca sa avem toti 3 satisfactia ca am 'zburat un zmeu'). Incercand sa prind in cadru si zmeul si capitanii lui (pentru o poza) ma tot dau inapoi si inapoi si inapoi, pana ma trezesc aproape de marginea plajei, unde incep bolovanii 'falezei'. Ma uit la picioare si am nevoie de multa stapanire ca sa nu tip ca in filme - am intrat intr-o zona unde misuna oribil miriade de crabuletzi sau crabishori. Sunt minusculi, nu mai mari de 2-3 cm (cei mari), dar sunt atat de multi si se misca atat de repede si atat de ciudat, incat sunt absolut oribili. Ma misc usurel - ei sunt oricum mai inspaimantati decat mine si ies din zona lor de lucru (isi sapa tunele), descoperind cum la fiecare pas mai intepeneste un crab si mai dispar cateva zeci. Incer sa nu mi se mai para atat de gretosi si sa le fac niste poze, apoi il aduc si pe Philip sa ii vada. Precum un copil natural, lui i se par dragutzi, ar vrea sa prinda unul si sa-l duca acasa, in acvariu. Ii explica lui Florin de ce nu trebuie sa ne fie frica de ei, crabii (pentru ca sunt asa de minusculi, ca nu mai au clamps) si apoi porneste o cruciada de distrugere a tunelelor bietilor crabi. Nu, nu acolo la zona lor de lucru, ci chiar pe plaja (in sfarsit ne-am lamurit ce era cu multitudinea de gauri din nisip - sunt iesirile de la tunelele lor). Il desprindem cu greu, numai cu promisiunea unei bai in piscina de la camping.

La camping facem un tur de forta in piscina, unde este acelasi vitejel, strabate piscina de la un capat la altul de nenumarate ori si se arunca in ape din ce in ce mai neinfricat. Ne bucuram ca-si pierde frica de apa din ce in ce mai mult, dar ne dam seama ca va trebui sa fim cu ochii pe el in permanenta, deoarece frizeaza deja inconstientul. Noroc cu vesta de salvare pe el :)

Terminam ziua placut, copilul adoarme la masa, nici nu e de mirare cu cata miscare a facut azi si cata apa a inghitit.