Amintiri

 
Ma intreb ce amintiri va avea Philip despre Craciunurile copilariei, ce va pastra in memorie peste ani.

Imi aduc aminte de un an cand, neavand o ruda in piata, am cumparat o ruda a bradului, 'moliftul', cel care se cumpara la coada si se scutura-n tramvai. Nefiind tramvai in orasul copilariei mele, s-a scuturat molidul nostru pe drumul catre casa. Ajunsi acasa l-am pus pe masutza. Nefiind prea inalt nici in sus, nici in jos n-a fost nevoie sa aranjam nici cu vecinul de deasupra (Har Domnului, deoarece nu era prea dragutz) sa-i primeasca virful prin tavan, nici cu masutza sa-i taiem picioarele (Har Domnului din nou, deoarece cand statea pe masutza era, de fapt, un cub din lemn, fara picioare). L-am impodobit cu fratele meu, de sus pana jos - am pus toate globurile din avutia familiei si... l-am admirat frumos. Era in Ajun si pusesem pe el si ghirlandele antice, un fel de cilindrii subtiri de sticla insirati pe o ata si despartiti de flori foste dalbe si ingalbenite de vreme. Si cum stam noi si-l admiram am primit un telefon: se 'bagasera' brazi in piata. Brazi-brazi, adevarati, cei care si cand se scutura raman oarecum frumosi... Imaginati-va ca ne-am dus in piata (din nou), am cumparat un brad-brad, l-am adus acasa, l-am pus pe masutza si... am inceput operatiunea unica 'cum sa ne dezpodobim si sa ne impodobim locuinta' fara ajutorul lumanarilor electrice :) Casa a fost, bineinteles, plina de ace de pin oricum, dar a mirosit feeric. In plus - eram cu totii satisafcuti: aveam 'brad'.

Cozonaci nu faceam, bucataria noastra mirosea a carnati proaspeti (primiti de la vecinii si prietenii care taiau porcul in Ajun), salata a la boef, cateodata a piftie si nu-mi aduc aminte ce fel de dulciuri aveam pe masa. Daca nu ma inseala memoria, la Anul Nou aveam o salata de fructe... dar la Craciun - exista ceva traditional, oare? Probabil ca nu, probabil ca intai studiam ce ingrediente aveam stranse din ratia lunii si apoi faceam ce puteam cu ce aveam.

Imi aduc aminte clar de cozile interminabile la care stateam: coada la portocale si banane (cand inca se mai 'bagau'), coada la bomboanele de pom (pe care oricum nu le puteai manca, erau fondante si tari precum piatra de care se povesteste in 'Sorcova'), coada la paine, la oua, la ulei, zahar si faina (cu toate ca erau rationalizate, pe cartela, tot ajungeai sa stai la coada), coada te miri ce. Norocul nostru era ca aveam 'Alimentara' la parterul blocului si zona de aprovizionare era in spate, aveam vedere de la toate geamurile. Cel putin stiam cand 'se baga' ceva. Aproape ca nu mai conteaza ce - toate trebuiau si toate se cumparau, precum 'moliftul' din sketch, la coada.

Imi aduc aminte de zapezile care troienau orasul si cum devenea podul de la piata o aventura intreaga - din lemn, vechi de Dumnezeu Stie cati ani, cand si cand cu o birna putrezita sau, pur si simplu, lipsa; odata ce dadeau zapezile se acoperea cu o mizga interesanta si a-l trece iti cerea eforturi serioase. Puteai, bineinteles, sa treci 'girla' (de fapt Cricovul Dulce) si pe podul de piatra, de langa bloc. Dar daca te aflai in piata si vroiai sa treci in cartierul de dincolo, unde locuia bunicul si alti prieteni si cunoscuti, de obicei iti luai inima in dinti si treceai podul de lemn. Un pic mai in susul riului mai era un pod similar, intr-o stare si mai jalnica - pe acela nici vara n-aveam tupeu sa-l trec :)

Imi mai aduc aminte de zilele super-senine si clare, in care se vedeau muntii Bucegi. Stateai in balcon si in zare se profilau maiestuosi si inzapeziti. In zile rare vedeai chiar si Crucea de pe Caraiman. Inevitabil imi aducea aminte de unchiul Victor si de casutza superba de sub poalele Bucegilor, pe coama dealului din Busteni. Cate momente minunate am petrecut in veranda inghetata si in curtea superba pe care o construise. De la el am invatat cum sa grefez un trandafir (desi nu am incercat niciodata, poate ar trebui, deoarece instructiunile sunt inca clare in memorie), cum sa plivesc gradina si cate si mai cate. De la el am ascultat povestiri minunate, desi pe alocuri dure si triste, de pe vremea comunismului. Sa fi avut posibilitatea sa-l inregistrez!

Craciunul se identifica si cu programul ciudat de vesel de la TV, atat cat era el. Bineinteles ca nu se vorbea de Nasterea Domnului, Doamne Fereste! Dar se cantau colinde, erau sketch-urile lui Toma si ale celorlalti, era parca un pic de veselie, mai multa decat in cele 2 ore zilnice de 'tube'.

Nu-mi aduc aminte daca aveam o cina festiva sau incepeam a doua zi, in zorii zilei - sculati de agitatia venirii Mosului. Dar imi aduc aminte cu distinctie ca Masa de Craciun era importanta - probabil din cauza 'postului' ad-hoc si nemasurat dinainte.

Si este evident ca 'Masa' avea o semnificatie speciala, nu numai in contemporan, ci din vechime - aproape toate colindele noastre vorbesc de primenirea casei si asezarea unei mese imbelsugate, cu care sa fie primiti Colindatorii.

Buna dimineata la Mos Ajun!
Buna dimineata!

P.S. Un site facute de un Morenean - site-ul are niste poze splendide :)

 

Colindatorii

Una din traditiile care-mi lipsesc profund este mersul cu Colindul.

Era ceva feeric in seara cand porneam cu totii inarmati cu voie buna si imbracati bine - incepeam de pe undeva din oras si invariabil ajungeam in comuna alaturata, pe la niste profesori si colegi, pentru a termina inapoi in oras. Am cel mai viu in fata ochilor 2 colinde, nu mai tin minte din ce ani exact. Unul cu colegii de clasa, in niste nameti incredibili - inotam veseli prin zapada si cantam chiar si pe strada, nu numai la portile oamenilor. Si un altul cu un grup mai mare - nici nu stiu cum ma aciuiasem pe langa ei... eu, soricelul de biblioteca, cuminte si timid, ei - mai degraba oile negre ale orasului. Dar dupa colindatul pe la profesori ne-am strans cu totii la C. acasa si abia atunci a inceput concertul adevarat: a aparut o ghitara, un fundal de Hrusca si am cantat cu totii pana in zori.

Ce poate fi mai frumos decat sa fii tanar si fara absolut nici o grija si sa poti sa te bucuri de o zapada adevarata? Poate sa fii tanar si fara griji si sa-ti si dai seama de perfectiunea starii tale :)

Privesc viscolul (#3 deja) de afara si-mi dau seama ca inca mai exista o speranta: daca as avea cu cine as purcede la colindat. La vecinii care n-ar intelege o iota, la cei care ar intelege - nu conteaza; important e sa te imbraci si sa iesi in albul de dincolo de geam. E ceva purificator in aceasta albire, e ceva ce ma cheama sa ma duc, sa fiu din nou copil pentru un moment.

Dar cum nu mai sunt copil si ridicolul situatiei mi se pare nesfarsit, raman sa privesc melancolic la dansul (brutal, e drept) al fulgilor de nea. Si sa admir luminitele din casa si din afara. Si sa sper ca va veni si ziua in care fie sa nu-mi mai pese de cat as fi de ridicola, fie sa mai gasesc un grup de colindatori si sa aduc ceva din bucuriile nevinovate ale copilariei inapoi.

Buna dimineata la Mos Ajun!
Ne dati ori nu ne dati? Ne dati? Ne dati?

 

Note

 
Sunt zile si zile - cateodata zilele sunt bune, alteori asa si asa, alteori sunt pur si simplu imposibile. Nu le-as numi rele, deoarece nu e cazul, cred - dar imposibile sigur sunt.

Cateodata poti sa le cunosti de dimineata - te scoli intr-o zi senina de iarna, cu un cer albastru ca sticla si cu soarele stralucind in zapada si esti binedispus; ziua va fi buna. Cateodata te scoli in aceeasi zi senina de iarna, acelasi cer sticlos, acelasi soare reflectat de zapada si esti binedispus, dar, din motive diverse ziua se transforma intr-una din acele zile imposibile. Si e parca mai enervant deoarece ziua parea buna... de ce s-a transformat intr-una ne-buna?!

Motive se gasesc intotdeauna si asta este ce ma calca cel mai tare pe nervi: gasim motive sa ne enervam si sa transformam o zi perfect buna in altceva, nu numai imperfect (n-ar fi o problema), dar downright ugly; gasim motive sa uritim orice atingem. Dar e nespus de greu (sau cel putin pare greu) sa gasim motive sa infrumusetam zilele, sa ne infrumusetam viata.

Vorba lui Paler, saracul - gasim timp pentru toate porcariile, dar nu pentru un gind frumos. Scrisesem o scrisoare si sta netrimisa de saptamani intregi. De ce nu o pun la posta?! Daca as sti fie as pune-o, fie... nu m-as mai lamenta ca n-o pun. Amanam amanarile si amanam sa ne traim momentul prezent. Credem, dintr-o nebuna grandomanie (culmea e ca e total subconstienta, nici macar nu ne mai dam seama) ca va veni clipa 'potrivita' si 'perfecta' pentru orice activitate. Uitam ca perfectiunea consta in a savura prezentul asa cum ni se prezinta, deoarece asa este el perfect si nu cum il vrem sau credem noi. Bineinteles ca atunci cand transformam ceva in 'perfectul' nostru nu ne mai place, nu mai suntem multumiti - normal, am muncit pentru acel perfect si... de fapt era perfect asa cum ni se daruise.

Acceptam ca atunci cand primim un cal in dar nu trebuie sa-l cautam la dinti. Dar inca nu am acceptat ca toata viata noastra, toate secundele prezentului sunt, de fapt, un dar.

Si iata ca frustrarea mea semi-matinala s-a spulberat - ma cheama treburile :)

Crestinilor, noi astazi un praznic mare-avem
Ca sa-l putem cunoaste veniti la Viflaim

 

Conversatii

In fiecare seara avem un ritual pe care il urmam aproape fara exceptie: baita, spalatul pe dinti, cititul de carticele ('caticele' cum li se spunea pana nu de mult), 'discutia' cu Doamne-Doamne (adica 'Inger, ingerasul meu' spus inca in colaborare) si, in functie de evenimentele zilei si de nivelul de oboseala, conversatii pe teme diverse.

Asa am aflat intr-o seara de ianuarie ce-l framanta pe el de aproape o luna (plecarea unei fetite din clasa), asa aflu ce se mai intampla peste zi cu masinutele si orasele lui, asa am partea mea de 'Cine stie castiga' - intrebari la care stiu mai mult sau mai putin raspunsul si la care cateodata trebuie sa raspund cu sinceritate: 'nu stiu, o sa cautam maine raspunsul'...

Descopar in fiecare zi ceva nou si-mi dau seama in fiecare seara ca cel mai important aspect al ritalului este cititul. In afara de cazurile exceptionale in care se culca tarziu si accepta numai o carte, exista un minim de 3... daca ar fi dupa el, ar fi 10-15 :)

Ritualul se modifica un pic in fiecare zi - cateodata are nevoie de cateva milioane de animalutze in pat, alteori adoarme fara nici una. A crescut - deoarece Bill, catezlusul portocaliu cu urechi galbene nu mai este necesar. Poate fi inlocuit de alte animalutze de plus (la mare valoare sunt acum delfinii si niste catelandrii mai micutzi, in asteptarea noului puppy) - si nu stiu daca sa ma bucur sau sa ma oarecum intristez. S-a mai dus o copilarie :)

Incercam in fiecare seara sa cautam motive de multumire - si in zilele mai anoste are clar probleme sa gaseasca acel minim de 3 'ceva' pentru care suntem multumiti in ziua respectiva. Dar sunt zile in care ofera singur cat mai multe motive. Zilele in care se vede cu prietenele-surori, zilele in care ninge imbelsugat si-si petrece dupa-amiaza la lopata afara, cu tatal lui, zilele in care minuni mici se intampla in viata lui, a noastra. Pentru zilele obisnuite a inteles ca e OK sa multumim pentru ordinar, deoarece in felul lui este, de fapt, extraordinar: ca suntem sanatosi, ca-i citesc, ca 'dorm' cu el, ca a fost o zi buna... Poate mi se pare, dar cred ca a inceput sa se mai relaxeze un pic cu perfectionismul care-l apucase de curand. Sper ca intelege ca e mai importanta calatoria si bucuria descoperirilor decat destinatia in sine.

Anul acesta n-a fost chip sa-l lamuresc sa scrie scrisoarea catre Mos Craciun. Nu-mi dau seama daca din cauza ca anul trecut a fost dezamagit, deoarece de cand a exprimat prima oara ce vrea si pana a scris propriu-zis scrisoarea Mosul isi facuse deja cumparaturile conform dorintelor initiale. Cum sa ghiceasca el (Mosul) ca Philip isi va schimba profund cerintele si va pune frumos si curgator pe hartie ceva ce nu avea legatura cu subiectul initial?! In plus, oricat a incercat Mosul - n-a mai gasit in magazine ce era in scrisoare, si elfii erau ocupati cu altele...

Cert este ca intrebat de diverse persoane daca i-a scris Mosului raspunde intr-o engleza perfecta sau intr-o romana incantatoare: 'Anul acesta nu i-am mai scris, vreau sa fie o surpriza!'... omuletzul are dreptate, in felul lui :) Ba mi-a si declarat la un moment dat - 'Mommy, orice imi aduce va fi OK, deoarece va fi o surpriza'. Cum sa nu fii mandra de asemenea omuletz?!

Si asa se petrec zilele noastre, in conversatii infinite despre subiecte diverse - de ce aia si de ce ailalta? Acum, in perioada Sarbatorilor, subiectele sunt oarecum focusate pe Nativitate si Dumnezeire - citim povesti si povestiri si apoi incepe cavalcada intrebarilor.

Cum zboara renii?

Cum poate Mos Craciun sa ajunga la toti copiii din lume? De unde le stie adresele?

- Poti sa pasesti pe Pamant?
- Cum adica sa pasesti pe Pamant?
- Asa cum pasesti pe Luna!
Ne-am lamurit ca isi imagineaza pamantul ca fiind un glob micutz pe care, precum Micul Print, ai pasi ca pe o minge uriasa de la circ... cu greu ii explic si nu stiu daca-l fac sa inteleaga cum e cu Pamantul, Luna si restul

De ce spune in cantec 'and we can live for ever more'?

Pot sa ies sa curat zapada?

De ce nu avea Iisus hainutze cand s-a nascut? De ce in poza are hainutze? De ce suflau animalele cald pe el? Era frig acolo? Daca era frig in Viflaim de ce nu aveau haine de iarna?

- Mosul de la mall nu este cel adevarat, nu?
- De ce intrebi?
- Pai am vazut unul jos la parter si 2 sus, la etaj si sunt altii

- Mami, a venit Mos Craciun la patinaj!
- Si i-ai spus ce vrei sa-ti aduca? [da, incercare lame!]
- Nu, ca nu era mosul adevarat
- De unde stii?
- Era unul din profesori, imbracat ca Mosul, i-am recunoscut vocea! Dar 'shhh' sa nu le spunem si copiilor mai mici!

De ce dam jucarii pentru alti copii? De ce nu le aduce Mosul la toti?

Putem sa mai facem decoratii?

De ce nu putem sa pornim ninsoarea cand vrem noi?

De ce ne-a facut Doamne-Doamne sa plingem? [Why did Doamne-Doamne make us cry?]

De ce a facut Doamne-Doamne buruienile daca nu-s bune de nimic?

Cand cant trebuie sa te uiti la inimioara si cantecul meu este o cheie care deschide inimioara si ne umple pe toti de dragoste pentru Cristos, mamica lui Cristos si Doamne-Doamne.

De ce nu putem sa-i vedem pe reni? Cand Mosul se duce sa-i hraneasca, putem sa mergem si noi sa le dam de mancare?

De ce... ?

 

Iarna

 
M-as fi asteptat la o iarna mai blanda si mai calda dupa incredibila iarna trecuta, plina aproape dincolo de limite si recorduri de zapada. Dar se pare ca nu a functionat speranta noastra - pana de curand a fost frig si urat si rar gaseai o raza de soare. Si cand apare soarele este un frig crunt.

Am pus in functiune caminul si arde aproape in fiecare seara, troznesc lemnele placut si caldura iti incalzeste oasele bine. Cu ocazia aceasta mai invatam si ceva istorie - cum se incalzeau si luminau casele in secolul trecut, inainte de aparitia centralelor de incalzire si a altor minuni technologice.

Dar griul bacovian s-a transformat brusc intr-un alb feeric - un viscol infernal si-a terminat calatoria continentala din California si Nevada si a aruncat peste noi o patura grosutza de zapada. Au anuntat oamenii 20 cm de zapada si probabil ca fara viscol ar fi fost omeneste. Dar ieri de dimineata - era nu numai pe jos alb, era peste tot alb, nici macar pomul din fata casei nu mai era vizibil. Imi propusesem sa ma duc la mosul nostru cu carnea sa iau carnea pentru carnati, dar pe jos nici nu se punea problema (sunt cam 20 de minute de mers intr-o zi linistita si fara kg intregi dupa tine), iar cu masina mi-a fost teama. Bine ca am avut suficienta minte sa n-o scot din garaj - am descoperit dupa amiaza ca as fi ramas, probabil, intepenita ca multe alte masini in nametii troieniti care se adunasera pe drum. Iar cand ne-am aventurat si noi pana afara m-am trezit cu zapada pana la genunchi :)

Bucuria copilului a fost nemarginita si cand in sfarsit s-a mai potolit un pic ninsoarea au iesit amandoi sa curete driveway-ul. Unul cu lopata, altul cu masina - au petrecut ore intregi in frigul inghetat care a dat peste noi. Eu ii admiram din casa, in incercarea de a trece rapid si cat mai usor peste un virus. Din previziunile meteo o sa mai am ocazia sa ies si eu la lopata cat de curand. Si n-am pierdut timpul, am facut 'draperii din globuri' :)

Acum admiram cartierul (fulguie usor, o geruiala, de fapt, deoarece sunt -15 si cu factorul de umiditate se simt ca la -23) - e ca o statiune montana de prin bucegi, cu casutzele toate pe un singur nivel, acoperite cu zapada si cu brazi imensi in fata caselor toti albi de ninsoare. Un sentiment placut, mai ales cand stii ca poti sa faci focul in orice moment :)

Trei pastori se intalnira
Trei pastori se intalnira
Raza soarelui, floarea soarelu
Si asa se sfatuita

 

Traditia

In cautarea traditiei familiei de ani de zile, sper ca in sfarsit am gasit-o!

Ideea nici nu mai stiu cum ne-a venit, cert este ca dupa cateva cautari pe internet am gasit cateva ferme de brazi si ieri, inarmati cu un fierastrau 'subtire' am pornit catre una din ferme.

Cat vezi cu ochii un deal si o campie pline ochi cu braduti in diverse faze de crestere. Unii mici-mici de tot, abia au iesit din seminte de un an, probabil, altii - iti trebuie un camion serios sa-i transporti. Nu stiu de ce, in imaginatia mea - ne duceam, gaseam pomul perfect, il taiam si-l aduceam acasa. Simplu, nu?

Am uitat (convenabil) ca am nu unul, ci 2 prefectionisti in casa - asa ca pana la a taia pomul a trebuit sa trecem prin aventura interminabila a alegerii pomului. N-am reusit nici anul acesta sa-mi conving jumatatea mai buna ca iar vorbim cu locuitorii din pod sa ne primeasca virful prin tavan, asa ca pomishorul meu (mai firav, e drept, dar cu loc sa pui si virful de pom) a fost ignorat cu mandrie masculina de amandoi barbatii. 'Bigger is better' s-a dovedit a fi 'adevarat' si de data aceasta.

Asa ca m-am declarat si eu de acord cu alegerea lor - spre bucuria nesfarsita a lui Philip, care a anuntat doct ca 'asta e cel mai bun pom, deoarece l-am ales toti 3' - m-am bucurat ca a inteles spiritul aventurii.

Dupa mult mormait de sub pom (deoarece fierastraul nostru nu era nici pe departe de taiat 15-20 cm de lemn, poate 5), cu ceva tras / impins de coroana, pana la urma ne-am trezit cu un pom in brate. Care pom trebuia si carat inapoi la masina... Hopa Mitica unul de baza, unul de virf, copilul si el de o parte - am reusit sa-l mai mult tirim pana la masina. Drumul inapoi acasa a fost parca mai scurt, probabil in bucuria ideii de a-l impodobi imediat ce ne dezghetam.

Primul pas a fost mai complex: cum punem noi bradul sus? Ca si in ceilalti ani Florin se crede inca in casa de pe Easton unde living room-ul avea deschidere la etajul 2 si puteai sa pui un brad de 4 m linistit (scara sa ai sa-l impodobesti; si azi imi aduc aminte de bradul impodobit inainte de venirea lui Philip pe lume... ). Si oricat as incerca sa aduc un brad mai de vreo 6-7 ft maxim, ajungem invariabil cu un 8-9 acasa. Acum - daca incaperea are 8 ft inaltime si tu vrei sa pui un brad de 9 si sa mai adaugi si virful (care si el are aproximativ 1 ft) - oricum o dai nu iese :) Drept urmare in fiecare an avem un brad incredibil de bogat in coroana care se opreste brusc si ciudat in tavan. La virf am renuntat de mult sa ma mai obosesc sa-l adaug :)

In procesul de ridicare al bradului am ajuns prizoniera lui in coltul sufrageriei - intr-o pozitie nu numai incomoda, dar si incredibil de ingrata: adunata toata sub primul rind de crengi (cele mai serioase, bineinteles), la vreo 40 cm de covor m-am trezit ca ma... ploua... un fenomen nou in afacerea impodobirii bradului. Bradul nostru era plin de zapada :)

Cu bradul in picioare, inarmati cu rabdare si cutiile imense care pastreaza globuletzele in pod ne-am pus pe treaba. Intai barbatii mei - cu luminitzele: unul le verifica in priza, altul le insiruia, unul tragea, unul impingea, ce mai la deal si la vale in aproximativ no time at all si fara nici un fel de agitatie pomisorul nostru a ajuns o boare multicolora. Acum vine in sfarsit faza care-i place lui Philip cel mai tare: globurile. Incercarea mea de a-l convinge sa puna din cele mici (deoarece nu le poate pune prea pe interior si le lasa pe marginea marginii) a fost total nereusita - asa ca am sfarsit prin a pune impreuna tot fell de globuri, de la mari la mijlocii la mici la miniatura, cu activitatea suplimentara la mine de a 'impinge' mai in spate pe cele pe care el le punea mult prea pe margine.

Nici n-a mai fost nevoie de 'stea' sau alte chestii in virf, deoarece Philip a gasit inimioara (nu mai stiu in ce an a adus-o de la scoala, facuta de ei, cei mici) si a pus-o pe cea mai de sus craca pe care am putut noi doi combinati sa ajungem (el la mine in brate, extins catre pom si eu pe scaun). Si ce reprezinta inima? Dragostea pe care o purtam tuturor celor din Rai si celor care ne sunt dragi aici, pe Pamant. Inclusiv familiei lui Cristos (exact a spus 'the Christ Family'). Ca si mai devreme, m-am bucurat ca intelege semnificatia Sarbatorii mai bine decat m-as fi asteptat eu.

Am fost relativ surprinsa ca evenimentul nu s-a soldat cu victime (psihologice) - de obicei impodobitul bradului era un eveniment stresant. Sau poate era stresant din cauza de pozitie temporala: una e sa fie 6 seara in Ajun si alta sa fie 6 seara o saptamana inainte de Ajun - stii ca poti sa termini si maine... Cert este ca am asezat in brad tot ce se putea omeneste aseza (ceea ce inseamna ca am lasat pe dinafara vreo 70-80 de globuri mai mari), Philip a aranjat si scena nativitatii (de la care mai avem numai o oita la animale, ma mir ca restul de statuete sunt inca 'in viata') si ne-am declarat cu totii multumiti si suficient de obositi. Am decis ca restul de impodobiri vor avea loc maine (adica azi :) ).

Astazi am mai insiruit fel si fel de ornamente ('orgamente' cum le spune copilul) prin casa - la semineu, la geamuri - unele 'de inima' (ornamente facute de-a lungul anilor cu Philip - am gasit unele facute in 2005!), altele mai elegante. In plus, mi-a traznit si o idee ce sa fac cu luminitele care in Ada stateau la geamurile de la etaj, in loft si la noi in dormitor - deoarece nu ajungeam sa punem lumini decat la parter pe dinafara. In casa curenta problema fiind rezolvata (casa avand un singur nivel), cele 3 siraguri de luminite stateau aruncate in cutie si imi parea rau de ele in fiecare an. Dar le-am gasit in sfarsit loc - si casa noastra este acum o feerie de lumini si decoratii.

Parca in nici un an n-a fost atata lumina si candoare in pregatirile pentru Craciun.

Cred ca ne-am gasit, in sfarsit, traditia - sa ne taiem propriul brad si sa-l si impodobim in ziua in care il aducem acasa (care n-are voie sa fie in Ajun!). Sunt multumita, in casa miroase a Craciun si desi mai e mult pana sa arate ca de Craciun (pe dinauntru, la capitolul ordine si curatenie) se simte altfel, parca.

Sculati, sculati, boieri mari,
Zoriori de ziua
Sculati voi, crestini plugari
Zoriori de ziua

P.S. Miercuri, in ultima zi de scoala am reusit sa mai punem o caramida mica in constructia traditiei: am cantat cateva strofe din 'Deschide usa, crestine' cu copilul, pentru profesoara de franceza, care este romanca :-) Philip a fost un pic timid initial, dar am inceput eu sa cant, a cantat si ea un pic cu mine si atunci 's-a lasat' si el :)

Sper sa creasca cu dragoste pentru colinde si sa putem merge impreuna sa colindam in anii care vin.

 

New adventures

De-a lungul timpului mi-a fost intodeauna evident ca as fi fost mai degraba facuta pentru vremuri de mult apuse: cu rochii lungi, baluri somptuoase, si grija de casa. De cate ori recitesc 'Mandrie si Prejudecata' sau restul ma pot vedea cu atata usurinta in perioada respectiva.

Si ce legatura are asta cu prezentul, veti spune? Are - la inceputul asa-zisei 'cariere' eram oarecum multumita cu ce faceam, nu intotdeauna cu rezultatul (nu al muncii mele, ci cu ce se intampla cu munca depusa) si nu cred ca am avut vreidata probleme sa stau peste program ca sa termin ceva. Ma credeam cu 'daruire' si poate ca asa si era. Fie am muncit prea mult, fie venirea lui Philip m-a facut sa-mi schimb radical prioritatile, cert este ca mersul la lucru nu mai este nicidecum o placere sau, ca sa fiu mai exacta, pierdutul acelor 3 ore minime zilnice pe drum au devenit o corvoada. Probabil ca as fi perfect multumita cu un program de la 9:30 la 3, maxim - si la 10 minute departare de casa. Cum asa ceva este o utopie perfecta, am inceput ca multi altii sa cautam solutii.

Florin si-a gasit o nisa dragutza, cu antrenatul de sportivi. Departe de a fi o activitate care singura sa plateasca facturile, este un care promite, cel putin, se evolueze in timp.

Ramasesem eu - cu idei nenumarate, dar toate cu nevoie de capital initial, deci mai greu de implementat. Intr-un final apoteotic m-am apucat de treaba si... ideea Aliciei

Profesoarele de la scoala au primit cate o mostra deja (din capitolul lumanari, ca la bijuterii nu le cunosc suficient de bine sa-mi dau seama ce anume le-ar face placere) si reactia a fost pozitiva. Ba chiar intr-un caz am reusit sa o nimeresc absolut perfect, deoarece draga de directoare colectioneaza cesti de ceai si lumanarea mea era intr-o cescutza de ceai englezeasca - nici ca se putea mai bine.

Acum 'astept' vorba lui R. - sa ajungem la order-ul #1000 :)

Sculati, gazde, nu dormiti,
Ci voi afara iesiti!

 

Midnight madness & Mos Nicolae

 
Buna dimineata, la Mos Ajun!

Aseara a fost un 'midnight madness' la mall-ul mic, cum ii spunem noi. Am prins gustul acestor aventuri nocturne acum 2 ani si le folosesc nu neaparat ca shopping spree, ci mai degraba ca subiecte de analiza.

Ieri chiar imi trebuiau cateva lucruri si speram sa le gasesc in vreun sale, ceva, asa ca am mai creat nenumarate lucruri dragutze cu copilul, am citit cateva carticele, am spus 'Inger, ingerasul meu', mi-am adus aminte sa ne ducem la usa sa punem pantofii, a trebuit sa incerc din nou sa explic de ce punem pantofii si nu stockings, care e diferenta intre Santa Claus si Mos Nicolae (aia e, ca nu e nici una, de fapt), sa calmez spiritele care se temeau deja ca li se va aduce o nuileusa, ne-am bagat din nou in pat, am gasit cele 3 stari / activitati / fapte / lucruri pentru care sa multumim Domnului si in sfarsit copilul a adormit si eu am putut sa imi iau rotile la spinare si sa ma duc.

Treceam printre rafturi incercand sa gasesc acel ceva perfect si n-am reusit in primul magazin. In al doilea - nu ca nu era nimic perfect, nu era nici macar cat de cat rezonabil si dupa ce am purtat 2 obiecte cu mine prin tot magazinul am sfarsit prin a le pune inapoi in raft, intr-o 'inspiratie' de moment.

Am intrat intr-o librarie, imi trebuia o carte. O vanzatoare dragutza a incercat sa ma ajute, dar subiectul pe care il cautam eu (Politica sau Istorie Canadiana) a depasit-o brusc si s-a dus sa caute ajutor. A venit un tanar dragutz care mi-a indicat cateva carti scrise de canadieni, fara a fi vorba despre Canada. I-am multumit frumos si m-am pus pe cautat. Am luat-o in mod strategic cu cele care erau tiparite in Canada si din coperta in coperta am gasit cateva nume de autori care mi-ar putea fi de ajutor. Intr-un final am sfarsit cu vreo 3-4 carti in mana si m-am descoperit in fata unei alegeri: o carte care costa X si fusese redusa la sub 25% din pretul original sau o carte care costa cam 70% din acel X. Impulsul a fost sa pun prima carte inapoi si sa o iau pe a doua - asta in conditiile in care nu cunosteam nimic despre nici una din carti, bineinteles. Si motivatia? Cum poti sa cumperi, pentru Craciun, ceva atat de ieftin? Am stat vreo 5 minute cu cele 2 carti in mana, incercand sa imi dau seama de ce si de unde porneste aceasta motivatie - de ce mi se pare mai natural sa cumpar cartea care initial a fost mai ieftina, dar acum, in final, este de peste 2 ori mai scumpa? Mi-am dat seama ca am remuscari ca sunt 'cheap' si am ris singura de mine. Incursiunile introspective la miezul noptii nu sunt recomandate!

Am sfarsit prin a alege cartea scrisa de un scriitor cat de cat cunoscut - ca sa pun capat analizei de 'pret'. Ce inseamna atatia ani de incorsetara mentala, in care te temi continuu de ce spun ceilalti, de cum te privesc ceilalti... Cum poate conta pretul a ceea ce cumperi?! De ce mi se pare ok sa imi fac singura cadourile (desi si acolo am avut ceva probleme initial) dar nu mi se pare ok sa cumpar ceva la pret redus? Sau - de ce ar fi ok daca e redus numai un pic? Mintea este in mod garantat organul cel mai ciudat.

Ma mai mir de ce Philip e in faza de perfectiune, in care i se pare ca nu face nimic bine, numai din cauza ca nu face perfect, de fapt. A ajuns sa puna semnul egal intre bine si perfect si nu stie cum sa caute bucuria in calatorie si nu in destinatie. Si la virsta lui e greu, daca nu imposibil, sa explici asemenea filozofii. Dar incerc in fiecare zi sa pun accentul pe tot ce se intampla bun in viata noastra.

Mi-am terminat aventura cautand niste pahare frumoase si am descoperit pentru a mia oara ca asa ceva nu exista in Canada. Sunt fie inacceptabile la pret, fie urate cu spume. Si cum urate nu se poate inseamna ca imi mai trebuie o aventura la un magazin normal, cu sau fara nebunia nocturna.

Si ca o ultima observatie - cu toata economia deplorabila mi s-au parut a fi la fel de multe persoane in mall. Foarte putine zambitoare, e drept. Dar nu stiu daca asta e masura economiei...

Buna dimineata la Mos Ajun!
Ne dati ori nu ne dati?

P.S. I-a fost teama sa se uite dimineata la pantofi ca sa nu cumva sa vada nuielusa in loc de cadoul de la Mos Nicolae!

 

'One of a kind show' - note

In primul rand am uitat complet sa spun in post-ul anterior despre ce 'expozitie' (cred ca e mai potrivit decat festival) este vorba - intr-o traducere aproximativa: 'Expozitia unicatelor'.

Cel mai mult cred ca m-au amuzat miniaturile: niste fluiere din lut, facute de un rus (Igor, parca) de prin Quebeque, minunatii pe care nu le-am mai vazut de ani si ani de zile, de prin vremurile cand bateam bazarurile la mare. Fluierasele sunt in toate formele pamantului - in mod special animalutze si i-am gasit si lui Philip un delfin (e in faza de delfini acum - restul de baieti cu reptile si dinozauri, el - delfini!) asa ca i l-am luat.

Apoi doamna dragutza care avea detalii pentru casutele de papusi (cele pentru adultii cu inima tanara) - in mod special articole de bucatarie, inclusiv 'mancaruri' si fructe si legume - toate facute dintr-o plastilina speciala si de niste dimensiuni incredibile. Imaginati-va un mar de vreo 2 mm diametru. Si erau colorate in detaliu la perfectie. Am intrebat-o daca ea le face si a zambit si mi-a spus ca da, 'cu mainile astea'. Care maine erau ceva mai mari decat ale mele... i-am explicat ca sunt in profunda admiratie.

Sau chinezul simpatic care avea niste vaze din ceramica, de vreo 2-4 cm inaltime - perfecte pentru florile pe care mi le culege permanent copilul. Am cumparat si din acelea cateva, erau inimaginabil de dragutze si nu-mi pot inchipui cum le face, totusi. Nimic nu depasea 5 cm inaltime! Rabdarea de care trebuie sa dai dovada intr-o asemenea arta este ceva ce ma depaseste. Si nu pot fi facute cu ceva sabloane sau modele, sunt, efectiv, unicat - precum si restul de exponate.

De puzzle-ul din lemn am povestit - desi inca ma urmareste faptul ca nici macar nu am inteles 100% cum functionau, dincolo de dimensiunile liliputane. Mai era si un alt booth cu jucarii pentru cei mari, toate din lemn - niste jocuri de sah superbe si tot ce isi poate cineva imagina facut din lemn. Am trecut in viteza, eram deja in ultimele 5 minute alocate, dar in primavara ma voi 'razbuna' :)

Nenumarate firme cu 'stained glass' - si nenumarate obiecte. Pana de curand (aproximativ o luna si un pic) eram convinsa ca sticla tip vitralii se foloseste numai la asa ceva: vitralii. Boy, was I ever wrong! Decoratii pentru pom (mai vazusem) sau tablouri (si asta mai vazusem), bijuterii (noutate), castroane si fel-de-fel de farfurii (decorative, bineinteles), suporturi pentru lumanari, abajururi pentru lampi si cate si mai cate moduri de a folosi bucati de sticla colorate. Efectul este extraordinar si din cate mi-am dat seama procesul este nu atat complicat, cat de durata si de precizie si, bineinteles, consta in design. Dar rezultatele sunt absolut fermecatoare. Adaugati si niste sidef (din scoici) si obiectele obtinute sunt adevarate bijuterii - uneori chair de purtat.

Foarte multi si cei care aveau sticla suflata - obiecte dragutze si speciale (desi e greu sa spui cine a avut ideea originala, acum majoritatea expuneau 'the ball' in diverse forme: friendship, witch, tree si cate si mai cate versiuni). Am remarcat la cei cu sticla o mai mare bunavointa in a educa publicul - in afara unei tantici cam suficiente (poate o fi fost bariera lingvistica, ea vorbind principal franceza) toti (barbati, e drept) s-au lansat in tirade nesfarsite de ce sticla folosesc, ce materiale super-pretioase si alte detalii cate mie deocamdata imi sunt prea mult, poate. Dar, cine stie, intr-o zi imi vor fi de folos :)

Am trecut pe langa nenumarate booths cu sapunuri, creme si fel-de-fel de mirodenii pentru piele si body, in general. Nu m-am oprit la nici unul - poate data viitoare.

Erau si 5 firme cu lumanari - cum ziceam in postul anterior - nu mi s-a parut nimic deosebit. Majoritatea din ceara de albine - este aceasta intoarcere la natural in cultura nord-americana, unele frumos-mirositare, unele doar frumoase. N-am stiut ce sentimente sa am pentru o icoana facuta din ceara: era frumoasa, nimic de comentat... dar... chiar n-am stiut.

Am stiut, in schimb ca sentimentul este pur negativ pentru niste papusi oribile (si extrem de scumpe, pe deasupra) care se mai si chemau 'damned dolls'... ce minte incrucisata poate crea si vinde asa ceva?! Am vazut si niste monstrii - dar ei, cel putin, se chemau simplu monstri si erau chiar haiosi... urati, dar cumva haiosi, daca va puteti inchipui asa ceva.

Erau si cateva chestii pur kitch - si ca sa va dati seama ce ingrozit si sub presiune a fost creierul meu - nici macar nu-mi aduc aminte ce. Stiu ca am exclamat interior ingrozita 'ce kitch perfect' si am trecut in graba catre booth-ul urmator.

Precum cu sapunurile nu m-am oprit la nici una din firmele cu mancaruri - desi m-ar fi interesat - a fost pur si simplu o decizie de 'supravietuire' in foamea tulburatoare ce ma apucase. Noroc cu nasul meu ca nu functiona prea bine, as fi sucombat de mirosuri, sunt sigura. Nu m-am oprit nici la demonstratia de bucatarie - mi s-a parut sadism :)

Am trecut cu vederea si hainele - n-am fost niciodata amatoare de artizanaturi ciudate si unele erau ciudate bine. In plus, in timpul pe care mi-l alocasem era imposibil sa trec prin cei aproximativ 1000 de vinzatori in detaliu. Dar la haine n-am vazut nimic deosebit, nimic care sa-mi sara in ochi sau care sa nu-mi fie relativ cunoscut din boutique-rile locale. Erau si cateva firme cu palarii si mi-am propus sa petrec o zi plina data viitoare si sa probez si eu palariile; este o activitate care m-a atras dintotdeauna.

Nici la jucariile pentru copii nu am vazut ceva super-deosebit, in schimb m-am delectat cu decoratiile pentru pomul de Craciun. Toate formele pamantului, toate ideile imaginabile si toate materialele posibile. Culori frumoase, sclipiri miraculoase si idei dragutze. Cel mai mult mi-au placut decoratiile de 'familie' - spre exemplu 4 ursuleti pe o saniutza si pe caciulitza fiecarui ursulet poti sa scrii numele cuiva in familie. As fi cumparat si pentru noi si pentru prieteni, dar coada la 'personalizare' (ca sa iti scrie numele personalizat) era dincolo de puterile mele fizice si psihice, mai ales (inca am o problema cu 'statul la coada' si am remarcat ca aceasta problema se agraveaza in perioadele de Sarbatori).

Am admirat niste saluri superbe, din alpaca (motiv pentru care azi m-am oprit la magazinul nostru de fire local si mi-am luat niste mohair), cu niste preturi pe masura.

Cel mai mult timp probabil ca l-am pierdut prin 'raioanele' cu bijuterii - mai putin cele delicate, de 'bijutier', mai mult cele de artist/artizan. Am vazut putine idei noi, dar nenumarate obiecte frumoase. Cel mai mult m-au amuzat cei 3 gay (sunt 99% sigura) tinerei care vindeau intr-unul din booth-urile de bijuterii artizanale (de 'moda' cum li se spune). Plini pana la refuz de propriile creatii vorbeau frumos si explicau cu grandoare fiecarei ascultatoare istoria fiecarei piese. Cel mai in varsta avea si o viclenie de vulpe - l-am prins cu vreo 3 lingusiri, toate la adresa unor tantici trecute bine de prima tinerete si aratand sub medie. Surprinzator (oare?!) toate trei au sfarsit prin a cumpara ceva - si preturile dragutzului erau piperate serios.

Cel mai mult mi-a placut de domnul cu stampile - avea un fel deosebit de placut de a explica, fara ca sa-ti explice cum ca toate ingredientele sunt de vanzare; pur si simplu impartasea o experienta, un manunchi de cunostinte, fara sa te traga de maneca sa-l 'platesti' indirect. N-a intrat nimeni in booth-ul lui fara sa cumpere ceva (persoanele de fata incluse). As fi stat toata ziua sa-l ascult (desi spunea, practic, acelasi lucru).

Cel mai amuzant exponat mi s-au parut a fi tablourile unui pictor (francez, bineinteles) - avea o singura tema: petale. Inchipuiti-va un perete intreg cu 100, poate mai multe, tablouri de diverse dimensiuni si toate avand acelasi lucru: petale. Banuiesc ca mai picteaza omul si altceva, deoarece trebuie sa devina monoton sa pictezi constant petale... desi din experienta stiu ca asemenea tehnica este super-simpla.

Cel mai curios mi s-au parut lampile din oua de rata... O idee nu numai originala, dar si extrem de deosebita. Au fetele un vecin prieten care are o ferma de rate - si ouale care s-ar duce la gunoi (cele din care n-au iesit bobocii) le da lor. Deci banuiesc ca materia prima este gratis! Si ele le golesc, la acopera cu un strat de nu mai stiu ce (mi-au spus), le monteaza pe un suport si - gata lampa!

In capitolul curiozitate intra si castroanele facute din hartie - o idee superba. Papier-mache, cu 3 straturi de nu stiu ce fel de fibra - si obtii miriade de castroane. Sau sticlele de vin / bere presate intr-un suport pentru taiat branza. 'Hhranitoarele' de pasari facute din cesti de ceai antice. Sau 'tablourile' facute din legume presate.

In capitolul superb intra niste 'shadow box' facute din crengi si pietre - delicate si profund originale (cel putin pentru mine). Sau diverse obiecte, in general din sticla (gen vitralii) facute din obiecte salvate de la a fi aruncate. Si sculpturile facute din fosile - aveau un aer special, desi ele, in sine, nu erau atat de deosebite. Sau ingerasii care nici macar nu stiu din ce erau facuti, dar aratau... well... ingereste.

Imi revine in minte sclipirea salii - poate ca spiritul Craciunului facea sa sclipeasca totul sau poate era numai imaginatia mea.

Probabil ca-mi voi aduce aminte de mai multe detalii cand ceata oboselii vizuale se va mai disipa.

Ce-ati vazut, pastori, sculati pana-n zori?

Am vazut pe prunc Isusul,
Prunc Isus din cer venitu
Fiu Dumnezeiesc, fiu Dumnezeiesc!

 

Artizanii, Ardeleanul, si Aurul

Ardeleanca nu sunt, dar ce mai conteaza ce suntem, se potriveste mai bine cu titlul.

In Toronto (si in restul Canadei) se tin de 2 ori pe an niste festivaluri (ca nu stiu cum sa traduc 'show' in contextul dat) de arta. La 'Exhibition Place' (un fel de Tibco canadian), pe malul lacului, in niste intinderi imense se aduna miriade de artisti si artizani si isi expun (bineinteles catre vinzare) arta si produsele. Parca nici nu-ti vine sa le zici produse, deoarece chiar si cand e vorba de mancare sunt, intr-adevar, mai mult arta.

Auzisem de acest festival de multi ani, dar cumva nu reuseam sa ajung nicicum. Anul acesta - mai cu timpul gramada pe care il am, mai cu momentul l-am privit ca pe o necesitate si asa m-am aburcat joi de dimineata in trenul de Toronto. Plecasem cu energii creatoare, dar m-am trezit in holul imens asteptand aproape o ora ca sa se deschida (programul in zilele de lucru este de la 11 la 11). Asa ca m-am asezat in geam, cu spatele la soare, incalzindu-mi linistit oasele si ascultand la palavrageala continua a celorlalte fiinte asteptatoare, in timp ce mai crosetam ceva floricele - fata cuminte, imi luasem de lucru pentru cele 2 ore de Go.

La ora 11 fix usile s-au deschis si multimea adunata s-a pravalit inauntru. Inchipuitiva 26 de rinduri cu exponate si pe o parte si pe alta (cam la 50 de artisti diferiti pe fiecare rind) - eu am inceput de la sfarsitul alfabetului si cand am ajuns la litera V deja obosisem din toate punctele de vedere. Asa ca am realizat ca imi trebuie o versiune mai comprimata a traversarii, ca sa pot sa admir in voie totul. Exista de toate: lumanari, ceramica, lemn, bijuterii - mai fine si mai nefine, jucarii, tricotaje si cate si mai cate. Pentru mine era un loc de inspiratie si de delectare a ochilor. Bineinteles ca am sfarsit prin a cumpara cateva prostiutze (efectiv prostiute) si a fi rupta de picioare. Mi-am dat seama ca se poare, practic, imagina orice si vinde orice. Cumparatori vor exista intotdeauna. Deoarece gusturile si culturile sunt atat de diferite.

Majoritatea 'produselor' erau relativ obisnuite - extrem de multe decoratii pentru pom, din absolut orice material inchipuit. Tablouri - din orice material inchipuit. Jucarii - la fel... Am intalnit si cateva idei originale - puzzles din lemn, pe nivele diferite (nu stiu cum sa explic, ceva inimaginalbil), niste lampi de ulei facute din... oua de rata! [am intrebat fel si fel de detalii si mi s-a raspuns], fel si fel de decoratii pentru casa din materiale cat mai ciudate (lemn, ceramica, sticla, metal), niste tablouri facute din fel de fel de lanuri si fire, niste castroane facute din... hartie (da, ati citit bine) si cate si mai cate.

Mi-a ramas sufletul la niste sticlarii deosebite, la niste decoratii superbe pentru pom, si la niste tablouri splendide. Mi-au ramas ochii la aproape toate exponatele. Au fost putine care sa ma lase fie indiferenta (nefiind nimic deosebit nici in material, nici in compozitie, nici in idee, nici macar in culoare), fie sa imi displaca profund (vreo 2-3 artisti cu monstri si alte oribilitati numite ciudat... ). Am adunat miriade de carti de vizita si milioane de zambete. Poate ca si asta era o necesitate - sa intalnesti oameni relativi linistiti (artistii) si oameni care nu se grabesc nicaieri (noi, vizitatorii).

Am pierdut cel mai mult timp la un booth la care nu m-as fi asteptat: de stampile. Domnul care le vindea facea si demonstratii si de ce sunt eu cel mai amatoare daca nu de demonstratii? Asa ca am ascultat cuminte, m-am uitat cu atentie, am intrebat si mi s-a raspuns in detaliu la toate intrebarile. Si mi-am dat, in sfarsit, seama, cat de simplu poti sa faci o felicitare extraordinar de delicata si de frumoasa... pasul urmator stiti care e, nu?

Majoritatea celor prezenti erau dispusi sa explice si sa povesteasca cate in luna si in stele. Erau si multi artisti care stateau fie ascunsi in spatele exponatelor, fie linistiti pe un scaun, citind. M-a amuzat ca se plimbau si ei, artistii, printre exponatele celorlalti. N-am avut timp sa studiez cum se comporta unii fata de altii, totusi, mai ales in caz de rivalitate directa.

Dar unde este aurul? Peste tot: in sclipirile totale din sala imensa, in bijuteriile delicate, in decoratiile speciale si nu in ultimul rind, in posibilitatea si darul de a avea cateva ore pline de stralucire si de farmec (cum traduci 'glamorous'?!)

O, ce veste minunata din Viflaim ni se-arata!!

 

Ganduri in Noiembrie

Apropierea Craciunului ma impinge, ca de obicei, catre indelungate discutii personale si interioare. Incep sa-mi pun aceleasi intrebari - care toate se rezuma la variatii pe tema 'fac suficient?'. Si intrebarea nu e cantitativa, e pur calitativa; suficienta se refera mai degraba la sinceritatea motivatiilor din spatele actiunilor pre-Native.

Imi aduc aminte cum in epoca gri-cenusie a comunismului stateam la lumini chioare adunati in bucataria stramta si produceam diverse, mai ales felicitarile, deoarece cele din comert erau dincolo de oribil. Imi aduc aminte de fetele de Mos Craciun bucalati, cu barba ca neaua; sau de fetitza in costum popular (colindatoarea singuratica); sau de pomii verzi impodobiti cu fel de fel de globuletze si plini de cadouri. Imi aduc aminte cum taiam parca la nesfarsit carnea si legumele pentru salata de boef; sau cum nu ne iesea cozonacul neam si primeam intotdeauna de la Geta unul pufos si atat de gustos ca nici nu mai avea sens sa te agiti sa faci si tu unul. Imi aduc aminte cum taiau vecinii porcul in batatura blocului si cum apareau intotdeauna niste carnati proaspeti pe masa noastra de Sarbatoare.

Din cauza regimului profund idiotic Sarbatorile (oricare vor fi fost ele) pareau a avea 2 ingrediente esentiale: curatenia luna si masa cat-de-cat imbelsugata. Pastele mai adauga si mersul la Inviere, dar, trebuie sa fiu sincera, pentru mine era mai mult prilej de a fi cu prietenii - desi ascultam cuminte mare parte din slujba. Craciunul, insa, parca avea legaturi putine Dumnezeirea - in afara colindelor care povesteau cum s-a nascut Iisus. Dar poate ca ele, colindele, erau legatura suficienta, cine stie?

Transpusi in societatea canadiana (ma feresc s-o apropii de cea americana, in anumite puncte esentiale cele 2 societati sunt profund diferite; sau cel putin perceptia mea) am incercat sa ne cream traditii, ceva care sa ne tina aproape de spiritul Sarbatorii si sa ne defineasca oarecum. E un iz de grandomanie la baza, bineinteles - sa fim 'unici', 'altfel', 'speciali'. Dar e si o dorinta de apartenenta - sa ne pastram in grupul celor care trag din esenta Sarbatorii altceva decat comercializarea fiecarei ocazii. Sau poate de ne-apartenenta - la grupul celor care fac din Boxing Day si Black Friday 2 zile care pe mine ma inspaimanta mai mult decat Haloween-ul!

Inca nu sunt sigura ca am gasit acel 'ceva' de care vorbeam deunazi, stampila familiei, traditia care sa poata fi impachetata in aurul sentimental si transmisa generatiilor urmatoare. Poate ca e mai importanta cautarea ideii decat ideea in sine, cine stie? Sau poate ca ma asteapta linistita sa o descopar prin cine stie ce ungher prafuit al sufletului.

Important este ca suntem sanatosi si inca mai avem energii creatoare. Philip lalaie vesel frinturi de colinde prin casa si-i explica doct lui Florin (out of the blue) ca Iosif a fost tamplar si ca si Iisus a fost tamplar, ca tatal lui. Vorba unei doamne de la concertul de sambata - 'macar stii ca a fost atent la explicatii'.

Scoala, gazda, din patutz si ne da un colacutz!

 

Bucurii timide de iarna

Asa cum se anunta din strabuni, dupa minunata 'vara indiana' musai sa apara si adevarata iarna Canadiana - ne-am trezit de la un sfarsit de Octombrie in pantaloni scurti la un inceput de Noiembrie cu zapezi. Aici, la noi, nimic major, dar sub 100 km mai la nord si mai la vest - au scos oamenii nu numai lopetile, ci si tractoarele de dezapezit.

Duminica trecuta am inghetat bine amandoi la Toronto, am decis sa-l duc anul acesta la Parada lui Mos Craciun de la 'capitala'. A inceput deja sa aprecieze altfel diversele aventuri ale noastre, este oricum incantat de orice ocazie de a calatori cu trenul (viseaza la ziua in care vom merge undeva cu VIA), si mi-am luat inima in dinti pentru frigul ce ne astepta. Am incarcat rucsacul cu rinduri-rinduri de extra-haine, si bine am facut. Am pus tot pe noi si chiar si asa am fost la limita suportabilitatii. Am apreciat spiritul intreprinzator al celor de la un restaurant vestit de pe margine drumului - singurii carora le-a dat prin minte sa scoata afara o chelnaritza dragutza cu 3 canistre uriase pline cu 2 feluri de supa si un cidru de mere, toate trei fierbinti pana la refuz. La un pret mai mult decat rezonabil - nu stiu cat or fi vandut, dar in mod sigur noua ne-au salvat sufletele inghetate.

Am fost surprinsa de rabdarea de care a dat dovada omuletzul - am asteptat cam o ora sa ajunga parada si la noi si aproape 2 sa se termine. Dar a admirat cu incredere fiecare fanfara, fiecare car, care mai de care mai impodobite, mai pline de culoare si muzica.

Intorsi acasa am dat drumul la luminitele de pe casa (care stau pe casa de vreo 3 ani - dovada ca am devenit 'canadieni adevarati' - ce sens are sa le dai jos in iunie, cand se face cald, daca le pui la loc in septembrie - ca sa nu ingheti in decembrie?!) si le-am admirat de pe dinauntru, intrebandu-ma cum o sa mai punem si restul de lumini acum, cu frigul care a dat peste noi? Am pierdut momentul in seara respectiva sa facem si un foc in semineu si tot tragem de noi de o saptamana sa gasim un moment potrivit in care suntem toti adunati pe langa casa.

Si am ajuns din nou in perioada dinaintea Sarbatorilor - in care in mod sistematic imi pun intrebari despre cum sa cream si noi traditiile noastre, care sa poata fi transmise mai departe.

Cantam colinde, da - pana acum numai noi doi, cei mari, dar anul acesta Philip a luat problema colindelor in serios si deja stie sa lalaie o multitudine si stie si refrenul pentru 2 din ele. Vorbesc de colindele lui Hrusca, bineinteles. Ca pe cele anglo-westice le stie oricum. Stiu si eu sa le cant la pian, asa ca ne mai trezim intr-o frenezie muzicala cand si cand.

Si facem decoratii - anul trecut au fost stelutze si nu mai stiu ce, anul acesta sunt braduzti si alte dragalashenii. Stam amandoi in fiecare zi si producem cativa bradutzi.

Dar parca ar mai fi loc pentru ceva....

Am scos cartile de Craciun si am inceput sa citim - acum asculta cu alta intelegere. E una din carti care povesteste pe scurt si intr-un limbaj mai potrivit despre viata lui Iisus. I-o citesc de ani de zile in perioada Craciunului. Dar anul acesta am avut surpriza extrem de placuta sa o recunoasca, sa se bucure la vederea ei ca de revederea unui prieten drag - si sa-mi ceara sa i-o citesc la infinit. Dupa 3 zile in care am citit-o probabil de 20 de ori acum a inceput sa o scrie: si-a deschis un document pe computer si tasteaza constiincios.

Si parca tot nu e traditia completa....

Inca incerc sa gasesc acel 'ceva' - am avut deja cateva discutii nemarginite despre care este semnificatia Craciunului, ce sarbatorim si de ce si cum si ce s-a intamplat. Pare in general OK cu toate activitatile momentului de acum 2 milenii, inca mai are el un pic nedumeriri pe ici-colo, mai ales in colindele romanesti cu expresiile lor arhaice. Dar in sfarsit a inteles 'Deschide usa, crestine' in totalitate.

Tot sper sa-mi vina ideea care sa 'stampileze' traditia familiei. Pana atunci, cantam colinde in toate limbile pamantului si facem decoratii cu lipici cu sclipici.

Deschide usa, crestine ca venim si noi la tine!!

 

Plagiat - Happiness is a journey, not a destination.

Am gasit acest articol in diverse forme, in diverse publicatii.

Este etern si adevarat si daca ne-am aduce cu totii aminte de ideea principala am fi mult mai multumiti cu noi insine si cu restul omenirii.

La multi ani, bunica Angela!!

             
             
             
             

We convince ourselves that life will be better after we get married, have a baby, then another. Then we are frustrated that the kids aren't old enough and we'll be more content when they are. After that, we're frustrated that we have teenagers to deal with. We will certainly be happy when they are out of that stage.
We tell ourselves that our life will be complete when our spouse gets his or her act together, when we get a nicer car, are able to go on a nice vacation, when we retire.

The truth is, there's no better time to be happy than right now.
If not now, when?

Your life will always be filled with challenges. It's best to admit this to yourself and decide to be happy anyway.

One of my favorite quotes comes from Alfred D. Souza. He said:

"For a long time it had seemed to me that life was about to begin -
real life. But there was always some obstacle in the way, something to be gotten through first, some unfinished business, time still to be served, or a debt to be paid. Then life would begin. At last it dawned on me that these obstacles were my life".

This perspective has helped me to see that there is no way to happiness.
Happiness is the way.

So, treasure every moment that you have and treasure it more because you shared it with someone special, special enough to spend your time...and remember that time waits for no one.

So, stop waiting until you finish school, until you go back to school, until you lose ten pounds, until you gain ten pounds, until you have kids, until your kids leave the house, until you start work, until you retire, until you get married, until you get divorced, until Friday night, until Sunday morning, until you get a new car or home, until your car or home is paid off, until spring, until summer, until fall, until winter, until you are off welfare, until the first or fifteenth, until your song comes on, until you've had a drink, until you've sobered up, until you die, until you are born again to decide that there is no better time than right now to be happy.

Happiness is a journey, not a destination.

Thought for the day:

Work like you don't need money,
Love like you've never been hurt,
And dance like no one's watching.

             
             
             
             

Traducere

Ne convingem pe noi insine ca viata ne va fi mai buna dupa ce ne casatorim, dupa ce avem un copil, apoi altul. Si suntem frustrati cand copiii nu sunt suficient de mari - vom fi mai impliniti cand se vor mari. Dupa un timp suntem frustrati ca avem adolescenti cu care sa [dealuim]. In mod sigur vom fi fericiti cand vor trece de faza aceasta. Ne spunem ca viata ne va fi completa cand sotul/sotia se vor comporta mai bine, cand o sa avem o masina mai frumoasa, cand o sa fim capabili sa mergem intr-o vacanta speciala, cand vom iesi la pensie.

Adevarul este ca nu e un alt moment mai potrivit sa fim fericiti decat acum.
Daca nu acum, atunci cand?

Viata ta va fi intotdeauna plina de probleme. E mai bine sa admiti acest lucru si sa decizi sa fii fericit in ciuda acestui fapt.

Unul dintre citatele mele favorite este al lui Alfred D. Souza:

"O perioada lunga se parea ca viata mea este aproape sa inceapa - viata adevarata. Dar intotdeauna era un obstacol in drum, ceva ce trebuia rezolvat mai intai, ceva neterminat inca sau o datorie neplatita. Si apoi viata va incepe. Intr-un final am inteles ca toate aceste obstacole erau viata mea".

Aceasta perspectiva m-a ajuta sa inteleg ca nu exista un drum catre fericire.
Fericirea este drumul.

Deci: pretuieste fiecare clipa pe care o ai si pretuieste-o inca si mai mult pentru ca ai impartit clipa cu cineva special, suficient de special sa impartaseasca timpul tau... si adu-ti aminte ca timpul nu asteapta pe nimeni.

Deci: inceteaza sa astepti sa termini scoala, sa te intorci la scoala, sa slabesti, sa te ingrasi, sa ai copii, sa plece copiii de acasa, sa incepi sa lucrezi, sa te pensionezi, sa te casatoresti, sa divortezi, sa fie vineri seara, sa fie duminica dimineata, sa iti cumperi o masina noua sau o casa, sa iti platesti casa sau masina, sa fie primavara, sa fie vara, sa fie toamna, sa fie iarna, sa gasesti de lucru, sa fie intai sau 15 ale lunii, sa iti auzi cantecul, sa ai o bautura, sa te trezesti din betie, sa mori, sa te renasti ca sa decizi ca nu este alt moment mai bun ca sa fii fericit decat chiar acum.

Fericirea este calatoria, nu destinatia.

Motto-ul zilei:

Munceste ca si cum nu ai avea nevoie de bani,
Iubeste ca si cum nu ai fi fost niciodata ranit,
Si danseaza ca si cum nu se uita nimeni.

 

Requiem

Sunt zile relativ neutre (din punct de vedere sentimental) si zile incarcate de emotii - fie ele pozitive sau nu. Ziua de ieri, 26 Septembrie 2008, a fost o asemenea zi emotionala, incarcata pana la refuz cu emotii grele, pe care le porti cu tine pana cand timpul mai slefuieste colturile dureroase, precum aerul si apa slefuiesc stanca.

L-am gasit acum 12 ani si jumatate, intr-una din acele crincene zile de iarna din semi-Baraganul Bucurestilor - trebuie sa fi trait in iernile capitale ca sa aveti imaginea gerului care crapa asfaltul in Bucuresti. Era intr-o cutie de carton, impreuna cu cei 5 frati si surori ale lui, pe scarile blocului, si tremurau si plingeau tematori. Erau nou-nascuti si o inima mai crincena decat gerul de afara ii lasase acolo. Am trecut pe langa ei si probabil ca am fost si noi complici pentru o perioada la crima proprietarului. Dana si prietena ei au avut inimi mai miloase (sau poate erau numai inca in perioada idealista, a studentiei) si au recuperat cutia. Ne-au sunat peste cateva ore, nu reuseau sa-i convinga sa bea lapte din castron! Nici n-aveau cum, bietii catelandri erau in virsta de cateva ore. Pe el l-am ridicat in brate primul si a fost o dragoste la prima vedere, era o viziune cu boticul tot cretz si cu blanitza pufoasa. Cand soarta te impinge in coaste de 2 ori, nu poti s-o ignori la infinit, asa ca am luat cutia cu toti 6 acasa si am inceput o aventura inimaginabila.

Primele 3 saptamani au fost criminale - trebuiau hranitzi cu biberonul, cu o formula speciala de lapte, amestecat cu diverse, inclusiv un pic de lamaie. Daca ati incercat vreodata sa amestecati laptele cu lamaie, stiti ca a pastra textura la ceva inca relativ lichid si omogen este aproape imposibil. Am aruncat multe cani de lapte acrit instantaneu de o picatura in plus de lamaie. Se trezeau (precum nou-nascutii) la fiecare 2 ore si fiind 6, numai ce terminai cu ultimul si... se trezea primul. Inutil de spus ca primele 2 saptamani am dormit cam 5 ore puse cap la cap, probabil. Si astazi imi spun ca a fost o experienta interesanta si pregatitoare pentru Philip (desi cu Philip a fost mai usor!). Bineinteles ca nu am reusit sa-i salvam pe toti, unii au refuzat complet sa atinga biberonul, altii au avut, probabil, nevoie de mai mult - am salvat 2, baieti amandoi. Probabil primii nascuti si cei mai puternici oricum. Sau pur si simplu cei cu cea mai multa pofta de viata. Trebuia sa le dam un nume - si crescand ne-am dat seama ca preferatul meu, cel cu bobic cretz, este blind precum mielul - parea initial a fi un rotweiler, renumiti pentru ferocitate. Asa ca cel mai potrivit nume parea a fi Ferdinand - cine nu-si aminteste cu dragoste de taurasul cel indragostit de flori?! Si cum mai avea un frate - si imaginatia mea la nume e cel putin ambigua - pe cel negru taciune (numai virful coditzei avea un smotocel minuscul alb) l-am numit Fitzgerald. Sa nu intrebati de ce :)

Cresteau si in Brondi au startat instinctele materne - avea grija de ei precum au mamele de catelandrii lor: imi aduc aminte cum se catarau unul pe celalalt ca sa iasa din ingradirea ce le-o facusem in dormitor si incepeau sa cerceteze imprejurimile. Brondi ii aducea inapoi unul cate unul, de ceafa, ii punea inapoi si ii certa bine - se simtea clar din tonul latratului ca ii dojeneste.

Au inceput sa faca si nazdravanii, precum orice catelandrii, dar cresteau frumos si erau atat de dulci. Era evident ca nu sunt de rasa - mai degraba mama fusese de rasa si 'scapase' prin vecini cu vreo potaie de cartier. Dar nu ne erau mai putin dragi.

Ne-am dat seama ca nu putem pastra 3 catei intr-un apartament de 2 camere la ultimul etaj al unul bloc de la margine Bucurestiului. Si am purces sa le gasim stapani. Cautarile au fost lungi si ciudate - toata lumea ii vroia ca sa-i puna in lant, la curte. Si dupa ce ii faci mari, cu biberonul, te lasa inima greu sa accepti sa fie pusi in lant. Am gasit, cu ajutorul unei vecine, o casa la tara care nu vorbea de lant si de 'o bucata de paine, acolo' pe post de masa. L-am lasat pe Fitz cu inima destul de grea, dar acceptand situatia. Si a avut puslamaua noroc, deoarece vecina ne povestea cand si cand ce face - cum ca stapanul avea o pisica, si locul ei noaptea era pe picioarele stapanului, pe plapuma. Dar i-a uzurpat locul dragul de Fitz, care a inceput el sa doarma cu stapanul in pat. Eram multumiti, nu poti sa ceri mai mult de la Romania post-revolutionara. Dar a fost mai mult - au fost la inot, in riu, si catelul a racit. Si omul l-a dus la veterinar si i-a cumparat antibioticele pe care i le-a prescris medicul. Acum eram de-a dreptul fericiti - gasisem un stapan cu adevarat iubitor de animale. Si ne-am bucurat ca Fitz va avea o viata mai placuta decat alti catelandri.

L-am pastrat pe Ferdi, n-am putut sa ne obisnuim cu gandul ca boticul nostru se va duce la tara, la zgarda in curte. A crescut si s-a facut nazdravan, dar si 'fioros' cand si cand. Dadea iama in adunaturile de caini pribegi din cartier cand si cand.

A venit apoi timpul sa traversam oceanul. Prietenii la care am stat cateva saptamani au fost dragutzi si ne-au acceptat cu Brondi. Dar nu puteam sa aducem 2 caini, era un pic cam mult. Asa ca l-am lasat in Romania, cu 'bunicii'. Era relativ ok - avea numai o atractie nebuna pentru pantofi (dupa ce mi-a ros mie cateva perechi, nou-noutze, i-a ros si Danei cateva, ca sa nu fie ceva gelozie majora :) ). Si lasat in grija bunicilor a avut putin contact cu lumea inconjuratoare, asa ca din ce era el destul de timid, s-a facut si mai retras, dar si mai fioros cand credea ca este in pericol. Au trecut anii si a venit vremea, in 2002, sa traverseze si el oceanul. Fiind total anti-social a fost destul de greu sa fie 2 caini in casa. Brondi era deja in virsta si bolnava, nu mai statea la discutii prea mult; el - in mod ciudat - nerespectuos fata de o femela, a fost pus la punct o data si s-a invatat minte.

Isi traia viata linistit, in 'camera' lui - si Philip in ultimul an se legase de el mai mult; fiind mai mic il putea duce de lesa si-l putea plimba prin curte. El, care isi doreste sa aiba un puppy pe care sa-l plimbe toata ziua. Dar incepuse sa imbatraneasca - se misca deja mai greoi, incepuse sa nu mai vada bine (si din cauza ca nu vedea bine se speria usor si latra mult), era evident ca timpul lui cu noi se apropie de sfarsit. Si apoi, ca intr-un deja-vue, am fost pusi din nou in fata unei alegeri grele - sa incercam tratamente care nu se stie daca au vreun efect, dar care sigur molesesc si transforma catelul, sau sa-l lasam sa se duca in pace, sa alerge prin gradinile Raiului alaturi de Brondi. Dilemele de acest gen sunt imposibil de rezolvat intr-un mod satisfacator - orice ai face, ramai cu cel putin un 'dar daca...?'. Alegerile nu se pot niciodata justifica total si nici nu e cazul sa incercam.

Cert este ca ieri l-am mai plimbat o data, am facut poze cu el si l-am lasat sa plece dintre noi.

E din nou mai liniste in casa... si intrebarile la care a trebuit sa raspundem ieri au fost infinite si vor continua... pana si Cori pare a intreba unde este...

E o liniste pe care nu o poti umple cu nimic. E o 'vina' pe care nu poti s-o stergi si trebuie sa o porti in tine, impreuna cu celelalte 'dar daca...' ale existentei proprii.

Zilele acestea sunt cele in care trebuie sa aduni tot ce este frumos in viata ca sa poti sa continui; sunt zilele pe care le iei pe rind, una cate una, sperand ca va veni din nou o zi in care durerea nu mai este cruda, si poti sa accepti restul de bucurii ale vietii fara sa te simti vinovat. Sunt zilele pe care nu si le doreste nimeni, dar care vin neintrebate.

Si sunt zilele pe care le putem folosi ca sa ne aducem aminte de ce a fost bun - de blanitza creatza si catifelata, de dragostea primara pe care a avut-o pentru noi, de nazdravaniile pe care le facea tocmai din cauza ca ne iubea atat de mult. De vioiciunea cu care alerga dupa veverite prin cartier, de ferocitatea cu care 'apara' casa de monstri inchipuiti. De usurinta cu care zburda prin curte sau de oboseala care se instala prea repede pentru gustul lui Philip. De bucuria pe care i-o provoca lui Philip cand il lasa sa-l plimbe sau cand il lingea temeinic si cu daruire. De cum il 'spala' Brondi si cum se alerga cu Cori prin casa. De toata dragostea pe care ne-a daruit-o profund ne-egoist.

Zile in care speram, din nou, ca a avut o viata buna...

Drum bun, prieten drag!
We are so sorry to have lost you, so happy to have had you!

Ferdinand (Ferdi) Marinache: 19 Februarie 1996 - 26 Septembrie 2008

 

Dansul

Am primit un clip absolut uimitor de pe YouTube - desi un pic lung, merita vazut.

Perfectiunea dansului este ceva de neimaginat si am stat nemiscata admirand...

Enjoy!!

Dansul

 

Note la sfarsit de sezon

Aici, in Nord, sezonul competitiilor se incheie la inceputul toamnei. Pentru cei ce pot calatori in Sudul USA, exista concursuri majore toata iarna, bineinteles. Dar 'local', Septembrie aduce ultimele competitii majore.

Sezonul acesta a fost unul urias pentru noi - ne pregatisem pentru 3-4 competitii majore, restul locale. In schimb, ne-am petrecut vara mai mult in competitiile majore, in State (Ontario si Canada in general inca struggle cu conceptul, cu cultura armelor, de fapt). Ca in orice sport, nu poti sa cresti constant, si 'linia' performantei este o sinusoida. Ideal tangenta la sinusoida este crescatoare :)

Pentru mine, virful absolut al acestor sinusoide s-a petrecut in Elysburg, Pennsylvania, in Iulie, la PA Grand. Am avut perioade bune tot sezonul, incepand din Michigan. Dar acel sentiment de perfectiune, de usurinta, de parca n-ai munci deloc, si de parca nici macar n-ai fi tu cel care e acolo, ci o alta entitate, tu privesti din spate si admiri peisajul - acel sentiment l-am avut numai in Elysburg, in Iulie. Citeam un interviu cu unul din asii talerelor si isi aducea aminte de un anumit concurs, in care (daca nu ma inseala memoria) trasese perfect in handicap. Si ii povestea reporterului cum la sfarsitul acelei probe n-a mai putut sa stea in picioare, a cazut intr-un genunchi. Si mi-am adus aminte de handicapul meu din Elysburg - asta mi s-ar fi intamplat si mie, daca as fi reusit sa ma detasez suficient si pentru acel ultim target. Si asa am ramas cu greu pe picioarele tremurande. Si imi dau seama ca orice va veni de acum incolo in talere pentru mine, chiar si mult cautatul si perfectul 100 - nimic nu va aduce inapoi sentimentul acelei probe. Stiu ca suna ciudat, dar acea proba de handicap, impreuna cu restul de concurs, este aprogeul sinusoidei mele. Nu ca performanta (sper, cel putin!) - ci ca sentimente (ce frumos suna feelings in engleza si ce imposibil imi este sa gasesc un sinonim la fel de poetic in limba materna!). Sentimentul acela de plutire, de dezlegare de propriul eu - probabil ca vor mai reveni, fac parte din 'Zona'. Dar sentimentul de implinire si de bucurie pura - au fost unice, nu se vor mai repeta identic.

De ce? Pentru ca sezonul acesta a fost unul de uimiri profunde. Stiam ca pot sa trag, dar nu imi imaginam ca pot sa castig acum, atat de repede, si atat de multe probe. Cu fiecare performanta, cu fiecare proba (finalizata sau nu cu un trofeu), increderea in ce pot a crescut, dar uimirea ca pot a ramas. Aceasta uimire a produs bucuriile sezonului. Si aceasta uimire a adus si rezultatele superioare. Dar dupa Elysburg deja am trecut intr-o alta stare - aceea in care toti cei care te cunosc asteapta mai mult de la tine, cei care nu te cunosc au auzit de tine si asteapta mai mult de la tine - presiunile cresc si cea mai mare presiune o pui tu insati... Si cand e presiune, nu e calm - si cand nu e calm, rezultatele vin sau nu vin... si cand nu vin te intrebi de ce si esti (mai mult sau mai putin) nemultumit. Iar cand vin - ti se pare natural. Voila - a disparut ingredientul primordial al bucuriei pure - surpriza! Nu mai esti tu insuti surprins de ce realizezi, e normal sa obtii rezultatele respective, nu?! Devine, oarecum, rutina.

Din aceasta cauza cred ca sentimentul acela de bucurie pura va fi, sper, inlocuit de alte bucurii. Va fi, sper, depasit sau trait in alte stari - dar nu va putea fi egalat. Deoarece de acum incolo - a aparut cunoasterea. Stiu cat stiu si bucuria este inca reala, dar nu mai este bucuria pura, plina de o totala uimire.

Dar voi avea intotdeauna memoria probei de handicap din Elysburg.
Si voi avea intotdeauna clubul preferat pentru concursuri: acelasi Elysburg.
Si voi cauta bucurii noi, bineinteles. Bucuria consta, de fapt, in cautare.

Break them all - whatever your 'them' is :)
 

Maestrul

 
Stefan Iordache [3 Februarie 1941 - 14 Septembrie 2008]

Avem cu totii o dragoste speciala pentru o persoana faimoasa - pentru noi, cei nascuti intr-o tara mai veche si mai invechita (cel putin cand ne-am nascut), admiratia nu este de tip tabloidian, ci direct proportionala cu talentul artistului.

Am crescut intr-o perioada in care arta era folosita in fel si chip, in care artistii se separau relativ usor dupa rolurile in care jucau. Am avut privilegiul de a creste cu Maestri adevarati ai Teatrului romanesc. Si printre ei, unul din cei mai dragi mie - Stefan Iordache, Maestrul. Imi aduc aminte de rolurile serioase, dar imi aduc aminte si zambetele pe care ni le-a adus cu usurinta pe fete.

N-am avut ocazia sa-l vad pe scena, dar citesc acum ca a primit premiul ACIN pentru rolul principal din Barrymore. Si imi aduc aminte cu o dragoste la fel de mare de un alt actor pe care l-am urmarit interpretand Barrymore pe scena: Christopher Plummer. Si pot sa mi-l imaginez si pe Stefan Iordache in rol, e un rol superb, in care actorul va fi pus, ca de fiecare data, tot sufletul lui.

Urmaresc clipuri pe YouTube si-mi aduc aminte cu dragoste de el. Imi imaginez ca nu toate piesele de teatru au fost filmate si din pacate vor fi fost nespus de multe roluri in care nu voi mai avea ocazia sa-l revad. Disparitia lui este, asa cum spune Maia Morgenstern, ireparabila, irecuperabila. Se vor naste alti actori talentati, dar nu se va mai naste un alt Stefan Iordache. Sunt un pic melancolica - mai mult din cauza ca n-am fructificat toate sansele pe care le-am avut de a il aplauda in direct, pe scena. Am pierdut o ocazie unica si acum imi raman numai filmele lui.

Nu l-am cunoscut personal, dar mi-a inspirat intotdeauna o incredere si un respect deosebit. Mi s-a parut omul care n-ar fi facut pacte cu demonii conducatori si prefer sa mi-l aduc aminte exact asa: ca pe un actor vertical. Ma uit la clipurile 'In-Memoriam' si parca in poze imi place mai mult in ultimii ani, actorul matur. Si ma infiorez profund la ultimele secvente - la iesirea din capela, cand multimea de afara aplauda, aplauda, aplauda... Un omagiu extraordinar pentru un om extraordinar.

Maestre Stefan Iordache, iti multumim din suflet pentru ca ai existat si pentru ca ne-ai iubit atat de mult incat sa ni te daruiesti noua total. Acolo, Sus, Teatrul s-a implinit cu un talent nepretuit. Aici, jos, ne vom aminti intotdeaua cu dragoste de rolurile imense pe care ni le-ai facut cadou.

Multumim!

 

The Pink What?

-- In mod special pentru Angela, A. si R., sunt sigura ca vor savura --

La scoala copilului au inceput anul trecut (cand s-a schimbat administratia) diverse activitati in care parintii au voie sau se recomanda sa participe. Una din activitati este numai pentru parinti si se cheama 'Curriculum Night' - in traducere libera 'Seara educativa'.

In ce consta? Se alege un subiect si fiecare profesor explica acelasi subiect la diferite nivele, de la cei mai mici la cei mai mari.

O mica paranteza: sistemul Montessori grupeaza copiii nu pe clase, ci pe ani. Primul nivel este Casa, pentru copiii intre 2 1/2 - 5 ani; al doilea - Grupul Elementar, pentru cei intre 6 si 8 ani (echivalentul claselor 1-3), al treilea - Grupul Elementar Superior - intre 9-12 ani (echivalentul claselor 4-6). Exista avantaje serioase la acest tip de grupare: copiii din spectrul de virsta minor sunt expusi informatiilor pentru cei mai in virsta; cei din extrema majora invata disciplina si responsabilitatea de a fi 'role model'. In plus, profesorii trebuie sa aiba o educatie un pic mai multi-disciplinara, nu sunt fixati intr-o anumita clasa, trebuie sa acopere 3 clase in cunostinte. Am inchis paranteza.

Nu-mi mai aduc aminte despre ce a fost primul subiect anul trecut, al doilea a explicat regnul animal. Este deosebit de interesant sa vezi cum acelasi subiect este trecut prin explicatii pentru 3 ani si se adauga informatii pentru cei de 5-6, apoi se adauga si mai mult pentru 6-8, pana la 9-12. Este ca un copacel care creste - si copacelul este mintea unui copil. Adaugi ramuri dupa ramuri, frunze dupa frunze. Extrem de interesant.

Este si un pic debusolant sa vezi ce informatii primesc cei din nivelul superior (clasa a 6-a, practic) - informatii pe care noi (cu tot sistemul nostru super de educatie) nu le-am atins nici macar in liceu.

In seara aceasta a fost prima asemenea seara a anului - despre fractii. Cei care ma cunosc stiu ca aparatul meu matematic e mostenit si n-am avut niciodata probleme cu numerele. Pe de alta parte, crescuta pe culmile unui sistem aberant, si cu adaugirile contextuale locale - n-am fost invatata sa intreb 'de ce' se intampla ceva, ba din contra. In nici un caz in aritmetica. 2+2 fac 4 pentru ca atata fac. Ma rog, exagerez, dar ati inteles despre ce vorbesc. Fractiile au fost predate ca leme, fara nevoie de demonstratii. Da, intregul se imparte fizic in 2 jumatati, 3 treimi, 4 sferturi s.a.m.d. Dar cand a fost vorba de operatii aritmetice cu fractii - regulile au fost simple: ca sa aduni / scazi trebuie sa ai numitor comun si aplici operatia pe numarator; ca sa inmultesti - inmultesti numitorii si numaratorii; ca sa imparti - inmultesti cu fractia inversata (inapoi la regula 2). Simplu, nu?! Da...

Eram deci, extrem de curioasa, cum se vor explica aceste concepte in sistemul Montessori care este extrem de practic, de non-abstract. Fiecare concept este explicat in realitate, inainte de a ajunge la regulile abstracte.

La nivelul celor mici - treburile sunt simple - exista un cerc (pizza) care este impartit in diversele fractii (felii). Se invata notiunea de echivalenta (2 treimi sunt echivalente cu 3 sesimi), si de adunare / scadere a fractiilor cu numitor comun.
[Da, vorbim de copii pana in 6 ani!]

Conceptual: iei 2 felii de pizza care reprezinta treimi si mai puna inca 1; rezultatul: 2/3 + 1/3 = 3/3. Abstractizarea: operatia e pe numarator. Simplu, nu?

Trecem la nivelul urmator - clasele 1-3. Complexitatile adaugate: comparatiile de fractii (cine e mai mare? 1 doime sau 2 patrimi? 1 treime sau 1 doime?) Si asta e relativ simplu - te intorci la feliile de pizza si imediat e clar cine e mai mare decat cine. Acum ajungi sa vezi si cum se pot reduce fractiile (1/2 = 2/4 = 3/6 etc.) Inca o noutiune pe care o poti abstractiza.

Se introduce si adunarea sau scaderea cu numitor diferit... de unde prin aceleasi felii de pizza se ajunge la demonstrarea practica a conceptului de numitor comun. Inca o notiune adaugata in 'copacel'. Se mai introduc si fractiile zecimale. Inca suntem OK cu practica.

Nivelul 3 - clasele 4-6. In primul rind profesorul este o dulceatza (sotul directoarei, care directoare pana anul trecut preda la clasele 1-3). In al doilea rind are un talent pedagogic pe care l-am intalnit rar, rar de tot. In al treilea rind are o curiozitate si o dorinta de a cunoaste si de a te face sa vrei sa cunosti pe care le-am intalnit si mai rar. [Pentru Angela: imi aduce aminte de Gicu!]

Ce complexitate se adauga? Inmultirea si impartirea cu fractii.

Eh, aici e aici - sa vad daca imi aduc exact aminte cum e.

Inmultirea unei fractii cu un numar intreg - simplu. Sa zicem 2/5 * 2. Luam 2 cincimi de 2 ori (o cincime e o felie de piza, un arc de cerc). Acum avem 4 felii - deci 4 cincimi. Buuun.

Inmultirea unui numar intreg cu o fractie. Sa zicem 3 * 1/2. Luam 3 cercuri (cei 3 intregi). Dar, de fapt, nu ne trebuie intreg, ne trebuie numai jumatate din ei - asa ca fiecare intreg il inlocuim cu o jumatate si am obtinut 3 jumatati. Simplificam si acum avem 1 intreg si o jumatate. Inca stam bine.

Inmultirea unei fractii cu o alta fractie. Sa zicem 2/3 * 1/2. Cum explici practic? Iei felia de pizza care reprezinta treimea. Cum o inmultim cu jumatatile? Intai ne trebuie jumatati de treimi - si descoperim ca o jumatate de treime e o sesime. Cate jumatati? Una. Cu cate treimi am plecat? 2 - deci 2 sesimi, simplificam - obtinem 1/3. E inca limpede.

Sper ca nu am pierdut pe nimeni pe drum :) Ar fi mai simplu cu poze, am una pentru 1/3 * 1/2: Inmultirea a doua fractii

Si acum vine monstrul - impartirea.

Impartirea unei fractii la un numar intreg. Sa zicem 1/2 : 4. Intra in arena 'skittles' - un fel de pioni. Dragutzii de ei s-au folosit pentru impartire de la Casa - sunt omuletii care ne invata despre 'sharing', deoarece asta este impartirea. Avem acum o jumatate si 4 pioni - cum impartim o jumatate la 4 pioni? E evident ca ne trebuie mai multe bucati si deja acum stim (dupa atatia ani) ca 1 jumatate este echivalenta cu 4 optimi. Aha! Deci putem sa punem cate o optime la un omuletz. Ce cantitate de felii are un omuletz? 1/8. Aha!
Bun, asta e simplu.

Impartirea unui numar intreg la o fractie. Sa zicem 2 : 3/5. Luam 2 cercuri (2 intregi). Cum punem pionii? Ca nu avem un numar intreg de pioni. Nu, dar avem un pion mai mare, care este impartit in 5 bucati egale (poate e mai clar in figura: skittle). Aha! Cati pioni ne trebuiau? 3 - luam 3 cincimi si le folosim pe post de pioni. Avem acum 2 intregi pe care trebuie sa-i impartim la 3 pioni. Asta stim sa facem - impartim fiecare intreg in 3, si fiecarui pion ii revin 2 felii de treime. Buun. Dar noi vrem sa stim pionul 'intreg' cate felii are? Pai avem 2 felii per bucata de pion, a 5 bucati - 10 felii de sesime: 10/6, simplificat 5/3, adica 1 si 2/3.

Ibidem va functiona fractia impartita la fractie. 1/4 : 2/3. Luam o felie de patrime (1/4) si pionul care se imparte in treimi, de unde ne trebuie 2 (treimi). Cum impartim patrimea in 2? simplu - 2 optimi. Fiecare treime acum reprezinta o optime - cate treimi ca sa facem intregul? 3 --> 3 optimi.

Stiu ca vorbaria pare greoaie, dar notiunea acestor impartiri cu ajutorul unor pioni care se fac bucatele mi s-a parut extraordinara... Bineinteles, regula ramane - impartirea se face inmultind cu inversul fractiei. Dar acum exista si o baza practica a acestei reguli, nu numai regula arida. Si mai exista ceva: sansa imensa ca regula sa apara evidenta copilului inainte ca profesorul sa o enunte. Si acesta este un avantaj imens - copilul va retine mult mai usor ceva ce a concluzionat singur, prin practica...

A mai aparut si notiunea de fractii zecimale - ce inseamna 1/4 in zecimi si sutimi... In care se foloseste un disc impartit in 100 de unitati. Iei arcul de cerc care reprezinta sfertul, il pui pe discul centezimal si iti arata 25 de unitati - adica 25 de sutimi... Simplu, nu?

Sunt in continuare profund uimita de cum se pune problema in acest sistem. Si ma intreb cum as fi evoluat intr-un asemenea sistem, in care abstractizarile sunt aduse la nivel practic, simplificate in functie de virsta si prezentate in termeni extrem de 'laici' (relativ la matematica).

In orice caz, aici se termina lectia de aritmetica...

Oh, titlul - va mai aduceti aminte de cuburile acelea cu povesti? Care intrau unul intr-altul si cu care puteai sa construiesti un turn - si cand era construit corect aveai povestea in ordine? Cei ce au avut ocazia sa 'atinga' sistemul de jucarii din Nord-America stiu ca se gasesc greu (daca se gasesc) jucarii cum aveam noi cand am crescut - de genul acestor cuburi (sau a celor de lemn, cu turnuri, arcade etc. dar am divagat). Acum 3 ani, cand a inceput Philip scoala - il auzeam des cu 'turnul roz' in sus si 'turnul roz' in jos. Ce pisici e cu turnul acesta?

S-a demonstrat ca este un joc cu cuburi ca cel de care va spuneam, in care cuburile sunt solide si perfect roz. Cand il construiesti corect - obtii un turn roz, din care copilul invata prin joaca (precum si noi) notiunea de ordine in marime, cel mai mic catre cel mai mare, impreuna cu vocabularul adecvat. Pentru motive care-mi sunt neclare cei mici au o fascinatie teribila cu acest turn roz. Nici nu stiti cate desene am vazut in acesti 3 ani cu turnul roz (nu numai de la Philip, de la absolut toti copiii din clasele lui).

OK, suficient... sunt curioasa ce parere are R. (si restul, bineinteles, dar el e cel care mai comenteaza :)) Invitatie indirecta la comentarii!

Tuturor celor dragi - o seara buna!

St.Exupery

Sunt cateva pasaje exceptionale in 'Micul Print' - desi e greu sa alegi, toata cartea e o minune. Dar cel la care ma refer acum si de care mi-am amintit de dimineata este 'Este trist sa pierzi un prieten. Nu oricine a avut un prieten'.

O idee extraordinar de adevarata, desi trista. Intr-adevar, nu orice poate spune ca a avut un prieten. Si de cateva zile ma gandesc ca persoanele in cauza nu se pot, de fapt, numi chiar prieteni. Erau 2 adulti, relativ tineri ca si noi, pe care i-am intalnit dintr-o sansa si cu care ne-am vazut de un numar de ori mai mic decat totalul degetelor de la maini. Poti sa spui ca eram prieteni? Poate ca da, poate ca nu. Oricum - ne intelegeam bine, aveam idei relativ comune, pasiuni relativ incompatibile :)

Se mutasera in orasul de langa noi, la cateva minute departare si speram sa ii vedem mai des. Dar cum pe noi vara ne-a purtat peste tot, numai pe acasa nu prea - asteptam cu incredere toamna. Dar s-au mutat inapoi in State, au primit un post acolo si s-au dus. Nici nu stiu daca e numai pentru un an sau e permanent. Stiu numai ca sunt un pic trista, nu atat pentru ce a fost, cat pentru ce ar fi putut sa fie. E trist nu numai sa pierzi un prieten, este trist sa pierzi speranta unei prietenii.

Dar e o zi superba astazi, asa ca ma uit la turla bisericii de pe dealul din Elysburg si incerc sa ma inveselesc. Si ca sa imi aduc aminte ca nu e totul pierdut - tocmai trece agale unul din traperii de la Bradford. Poate ca speranta nu e pierduta, poate ca trebuie numai realiniate sperantele cu realitatea.

O zi buna tuturor!

P.S. Realizez deseori cat de egoisti suntem in tot ce ne inconjoara - vedem totul prin cum ne afecteaza pe noi. Ca in aceasta situatie - imi dau seama ca in mod egoist sunt trista pentru ca 'eu' nu mai am ocaziile pe care speram sa le am, si pentru ca 'eu' am pierdut oarece oportunitati. In loc sa las ceva spatiu pentru bucuria 'lor', ma afund in tristetea 'mea'. Si odata ce rasucesti perspectiva situatia nu este trista, situatia este speciala si deschide noi posibilitati. Cum ar fi aceea de a avea pe cine vizita pe malul oceanului! Sau de a incerca sa pastrezi relatia indiferent de distanta, mai ales in era tehnica de azi. Totul se transforma intr-o noua speranta :)

On the road again... (4)

Iata-ne la sfarsit de vara... o zi superba... ne pregatim de (probabil) ultima bucata de competitii. In mod uimitor, s-au adunat cateva una dupa alta, asa ca inca nu stim cat vom sta. Planurile, ca de obicei, nu sunt complet finalizate, deoarece, conform legilor lui Murphy si lemelor adiacente, planurile de obicei se fac numai pentru a avea ce desface mai cu sirg.

Tot ce stim este ca imediat ce strang tot ne urcam in 'carutza' noastra cu coviltir si, precum primilor pelerini, pornim la drumul ce ii sta atat de bine calatorului. Asa se vor fi simtit si primii europeni plecati catre vestul cel mult laudat, cu casa in spinare...

Primul popas este Marengo, Ohio, la Cardinal Classic - cel cu campingul super-dragutz.

Din pregatirile de ultim moment toate cele bune de la clanul broastelor testoase!

Sa ne re-auzim si re-vedem cu bine!

Olimpiada si visele

Stam si ne uitam tulburati la deschiderea Olimpica - ma asteptam la grandoare, perfectiune si precizie, dar mi-a depasit un pic asteptarile. Si fiecare miscare perfecta a celor 2,000 de tobosari ma duce cu gandul la ce ar putea face o asemenea natie daca si-ar pune mintea. Si e destul de infricosatoare ideea ca sunt comunisti... ca sa nu uitam acest detaliu, mai apare si profund ne-sportivul atac al Rusiei asupra Georgiei. Si ne dam seama ca acest mic 'detaliu' (Rusii si Georgienii) va trece mult mai neobservat decat in mod normal, tocmai din cauza Olimpiadei. Si ne intrebam daca Putin vorbea cu generalii lui la telefon in timpul deschiderii... probabil...

Urmarim cat putem din probe (din ce se da la televizor, bineinteles) si rar mai prindem si cate un roman, mai ales atunci cand castiga - cum ar fi la gimnastica sau maratonul - altfel, urmarim probe ciudate cum ar fi softball si trampolina. Cand ne saturam de sporturile ciudate, trecem pe NBC, unde dau si normalitati - gramada de gimnastica, inot si atletism. Urmarim cu dezamagire dragele de sportive si ne inchipuim cata dezamagire poate sa incapa in inima unui copilas de 19 ani care pierde locul 1 din cauza unor tehnicalitati ciudate... sau cine o fi fost de vina in alegerea celei de-a doua sarituri a lui Dragomir. Sa ai, practic, medalia in mana si sa alegi o saritura super-grea... care daca iese, e perfect, dar daca nu - nici macar nu mai esti pe podium... suna a antrenor de la Dinamo sau Steaua. Nu stim daca, nemaiurmarind noi de mult gimnastica, ni se pare numai extrem de imposibila sau este ceva in echipamentul chinezesc. Incetul cu incetul ne dam seama ca se intampla ceva si cu echipamentul, nu e numai impresia noastra. Si cu cat urmarim mai mult cu atat devine clar ca daca vrei sa indrumi un copil in sporturi e bine sa-l indrumi catre cele in care punctajul nu e subiectiv, sau cel putin nu 100%. Nu ma refer aici la a crea urmatorul Olimpian, ci la sportivii obisnuiti - ca se refera la medalia olimpica sau la podiumul local, frustrarea este aceeasi atunci cand arbitrii nu sunt corecti.

Avem ocazia sa urmarim si aproximativ 20 de secunde de trap - o arata pe Susan Natras cum a pierdut in a treia runda, abismal. Si apoi idiotul de reporter o mai si intreaba cum se simte - cum poate sa se simta biata femeie, la 57 de ani, in ultima ei Olimpiada? E sincera si, cu glasul inecat in lacrimi ii spune 'abia ma abtin sa nu pling'. Si e induiosator - e a 6-a Olimpiada in care participa si avea sanse si acum sa ajunga in finala. Apropos de reporteri si reportaje - nu pot sa-mi dau seama daca este din cauza ca acum suntem mai aproape de ideea de competitie si stare mentala pentru competitii, dar aproape fara exceptie toti sunt negativisti. Urmaresti linistit sraiturile si in loc sa povesteasca de ce a facut fatuca bine pana acum ne spune tot ce a facut rau si cum nu a reusit inca saritura pe care urmeaza s-o execute... si ce face biata copila? aterizeaza in fund...

Copilul urmareste cu atentie inotatorii si spre profunda lui dezamagire nu castiga nici un Canadian. Ma intreaba de ce si nu prea stiu ce sa-i spun - ca fondurile sunt inexistente la noi? ca e greu sa castigi - e cateodata mai important ca ai ajuns pana acolo? Rezolva el dilema scurt: "Mommy, when I grow up, I will go to the Olympics and I will win a medal for Canada" Sunt profund atinsa de acest gand patriotic al copilului si-l intreb in ce disciplina. "Well, swimming, of course!" Of course, cred ca acum il crestem pe viitorul Michael Phelps!

Am scapat cateva din probele lui Phelps, dar sunt lipita de ecran pentru ultimele, iar la ultima nici nu mai respir pentru ultimele secunde... pare ca a pierdut cursa, dar sper ca nu - 'urletul' victorios al lui va fi afisat la infinit in urmatoarele zile. Un sentiment special sa fi trait un moment istoric, placut de data aceasta. Si nici macar nu pot sa imi imaginez ce sentimente va fi trait el!

Ma bucur ca incep si Canadienii sa castige medalii, era deprimant sa fim singura tara civilizata fara nici o medalie. Si ne imaginam ca vom fi si noi capabili (financiar, in primul rind) sa ajungem sa competitionam acolo. E un vis frumos si nu extrem de imposibil (desi aproape).

Parasim Olimpiada pentru un nou concurs - revenim la Cardinal Centre, in Ohio.

La o buna re-auzire din Ohio!

Zile ploioase de vara

De data aceasta toti puishorii din cuiburi au plecat - turturelele cele prolifice (cu cele 3 rinduri de puiandri), si robinii cei guralivi si timizi. Cateodata ma intristez, dar apoi aud turturelele cantand si imi pun speranta ca vor reveni la anul.

Si precum in cantecul cu multe flori, ne mai ramane ceva (nu floarea de gutui) - strugurii. Cum nu ne-am invrednicit sa cream bolta necesara, suntem aproape acoperiti de vita incarcata de struguri. Au inceput sa se coaca usurel, copilul culege cateva bobite pal colorate in fiecare zi.

Incerc intr-una din zile sa mai curat iarba si gradinitza de buruienile care se cred la ele acasa. Nici nu e de mirare - in afara de faptul ca nu prea am avut timp de buruieni, a si plouat aproape non-stop. Si tot smulgand la radacinile bine infipte imi aduc aminte de (nu chiar) gluma despre gradinarul incepator. Cum recunosti o buruiana fata de o planta foarte scumpa? O smulgi din pamant - daca iese la prima atingere a fost planta foarte scumpa. Ma intreb, ajutata de copil, de ce o fi creat Doamne-Doamne buruienile? La ce vor fi fiind ele bune? Trebuie sa existe o explicatie, deocamdata raspunsul meu la intrebarea identica a lui Philip este ca pasarile si alte animale au nevoie sa le manance... dar e sigur ca mi-ar placea sa nu se fi inventat / creat si atat de nesuferita 'crab garss'. Caut pe internet solutii mai neradicale decat pesticidele - si mai usoare pentru spate decat smulsul fiecarei radacini...

Ca de obicei, dez-buruienatul manual imi ofera timp pentru reflexii - mintea pleaca razna si umbla pe coclauri. Sperante, vise, planuri - se fac, se desfac, se aranjeaza. E perioada mea de relaxare si reincarcare. Ma uit ca au inceput sa se schimbe culorile frunzelor deja si parca e prea devreme, nici nu stiu unde a zburat vara aceasta. Dar cum nu are nici un sens sa ma lamentez de trecerea timpului, imi imaginez numai pe ce coclauri vom haladui in toamna aceasta, va trebui sa gasim niste paduri noi pe care sa le incercam.

Este, totusi, ceva fascinant in culorile verii tarzii, asa ca admir in continuare si incerc sa ma bucur de moment. Ceea ce va dorim si voua!

Ontario Championships sau Anul Ursului

Inceputul lui August vine intotdeauna cu cel mai mare concurs in Ontario - Campionatele Provinciale. Pana anul acesta il asteptam cu oarece nerabdare si speranta, era 'the biggest' concurs. Cum anul acesta am avut ocazia de a participa la concursuri cu adevarat mari (cand compari cei 2-300 maxim de participanti ai nostri cu 2,000 e... diferit...) provincialele noastre par total lilliputane, dar cele din 2008 sunt foarte speciale pentru noi, asa ca nici nu se pune problema sa lipsim. De ce sunt speciale? Anul acesta este al doilea an in care se prezinta un premiu special, numit dupa cel mai tare talerist in doubles din Ontario, Mark Edmonson. Este primul care a spart (multi ani in urma) 100 in doubles. Si anul acesta premiul in cauza il voi primi eu, cu o crestere in medie intre 2006 si 2007 de 7.16 procente. Deci - nu putem lipsi :)

Va fi primul concurs local in care nu tragem impreuna (Florin si cu mine), asa ca avem extrem de multe explicatii de dat, deoarece toata lumea este profund uimita. Va fi si concursul in care el va avea din nou studenti prezenti, asa ca va fi mai ocupat decat de obicei.

Prima zi trece destul de bine - scorurile sunt oribile, dar avem fun cu prietenii.
A doua zi - sunt preliminariile campionatului si amandoi tragem superb. Eu reusesc primul peste 90 in handicap (de la noul yardage), Florin reuseste un 98 in singles - fericire maxima. Undeva in timpul zilei, presedintele OPTA (asociatia trapshooterilor din Ontario) ma intreaba daca am avut ocazia sa-l cunosc pe Mark Edmonson. Ii spun ca nu, chiar ma gandeam sa intreb pe cineva (a doua zi, duminica, vor fi premiile). Cum Mark este cu el, face prezentarile si dam mana, 'nice to meet you' - 'nice to meet you'. Te uiti la el si pui in perspectiva cam tot ce nu-ti convine: omul lupta cu un cancer de cativa ani, a avut miercuri o runda de chemoterapie si azi (sambata) este la concurs, tragand... Cei care il cunosc spun ca nu se stie daca prinde Craciunul. Si in afara de faptul ca e slabutz (un munte de om a fost la viata lui) - in rest n-ai avea de unde sti ca e ceva rau cu el: are un tonus si o veselie in el pe care nu le-am intalnit la multi.

Dupa amiaza, cand vine proba de duble, ma prezint la locul meu si... surpriza majora, Mark si cativa prieteni de-ai lui sunt in acelasi squad. Ridem cu totii si eu incerc sa nu fiu complet intimidata de faptul ca sunt squad leader pentru Mark Edmonson, cel care imi va acorda premiu pentru cel mai 'imbunatatit' talerist de duble. Prima runda trece mai greu, dar la a doua ma concentrez profund si termin cu un 48 minunat. In total - 91, ceea ce e super-bine pentru mine, si pentru Ontario Ladies, drept pentru care iau trofeul pentru Ladies in preliminarii. Suntem cu totii multumiti, si ne retragem pentru dinner cu cativa prieteni.

Duminica dimineata vine cu proba campionatului pentru duble. Sunt din nou printre primele squad-uri la rind si... de data asta sunt sigura ca cineva, acolo sus si-a pus in gand sa ma incerce profund cu probele de doubles in acest campionat. Cine este in acelasi squad cu mine? Da, ati ghicit - Mark si prietenii lui. Incerc din nou sa imi spun ca am tras deja cu ei, deci nu mai e nici un fel de presiune, nu? Well... nu... deoarece daca am tras asa bine ieri, inseamna ca si azi trebuie sa trag cel putin la fel de bine, deci presiunea este in continuare profunda. Prima runda fac exact ce faceam si ieri, dar, pentru ca omul a vazut ca pot mai mult de 43 (care si el este un pic peste media mea, de fapt), intre cele 2 runde ma scutura un pic si-mi spune sa devin 'angry', sa ma supar un pic pe talere. Eram, intr-adevar, cam moale si ma focusez un pic mai mult la a doua runda. Termin cu un taler mai putin decat ieri si sunt convinsa ca nu foloseste la mare lucru. Ne indreptam cu totii catre sedinta OPTA care se tine intre cele 2 probe de astazi.

Sedinta este interesanta - se discuta fel de fel de amanunte si, la sfarsit, se fac nominalizarile pentru una din pozitiile care au devenit libere. Florin este si el nominalizat, impreuna cu un alti 2 taleristi. Vine si momentul inmanarii premiilor si eu devin din ce in ce mai emotionata, dar reusesc (cu greu) sa ma pastrez cat de cat pentru moment. Habar nu am cum a prezentat Steve premiul, deoarece legatura cu exteriorul s-a rupt la un moment dat chiar cand a inceput sa prezinte si a revenit dupa ce m-am intors la locul meu. Cu multe poze facute de prieteni si cu o catarama pentru curea, ca cele de cowboy.

Proba de handicap este un dezastru - am un squad oribil, concentrarea a fugit pe coclauri, dar nu ma supar, deoarece am facut tot ce a fost posibil. Numai bine cand sa ma relaxez trece cineva si-mi spune ca voi intra in baraj pentru dubles, asa ca - ma retrag la cortul nostru, ma intind in scaun si... chiar si atipesc pentru vreo 10 minute. Ma trezesc complet refacuta, e o noua zi pentru mine si cu emotiile de rigoare ma indrept catre baraj. Pe care il voi trage cu sotia presedintelui OPTA, o adevarata doamna si o prietena draga. Tone de taleristi ne ureaza la amandoua succes si stiu ca multi nu vor fi in stare sa cheer numai pentru una din noi, va fi un moment rar, deoarece de obicei exista preferinte.

Barajul de duble este un pic diferit de barajul de singles si handicap, in sensul ca nu se trag cate 5 perechi, cum ar fi in proba normala, deoarece asta inseamna 50 de talere. In barajul de duble se trag cate 2 perechi pe fiecare post, asta aducand proba la 20 de talere, oarecum asemanator cu cele 25 dintr-o proba obisnuita de singles sau handicap. Cu aceasta notiune in cap ne apropiem amandoua de linie si eu sunt squad leader. Primele 2 posturi suntem amandoua OK. Postul 3 - Cheryl scapa un target. Postul 4 - scap eu un target. Suntem inca la egalitate. Ultimul post - pierd prima pereche si ma pufneste risul. Sunt convinsa ca asta a fost, nu exista sansa ca Cheryl sa piarda o pereche, are mai multa experienta decat mine. Ce face Cheryl? Scapa perechea, si amandoua terminam cu 16. Ridem amandoua, pare incredibil, dar vom continua. Ne intoarcem in spatele liniei si - Mark este prezent, ne bate pe amandoua pe umar si ne spune ca suntem ok, sa continuam. E prieten de-o viata cu Cheryl, dar se simte ca e sincer cand ne ureaza la amandoua noroc. Ne intoarcem la linie si stiu deja ca sunt mai multi spectatori la barajul nostru decat la cel al baietilor, se simte energia si suspensul. Acum conduce Cheryl, dar reusim amandoua tot o egalitate - daca miss ea prima, miss si eu curand. Daca miss eu, vine si ea imediat. Deja devine interesant - vom incepe a treia serie de baraj si in general nu este ceva obisnuit, iar in probele pentru Ladies e chiar neobisnuit. Sunt din nou squad leader si am pornit cu hotarire, am decis sa-mi vad de talerele mele si numai ale mele. Oricat mi-ar fi Cheryl de draga, titlul acesta e mai important decat cel national, numai pentru ca este in legatura cu Mark Edmonson si buckle-ul de la prinz. Reusesc sa ma focusez, ceea ce e interesant in lumina crepusculara si sa ignor ce face Cheryl. Stiu ca a missed, dar las scorul deoparte si ma concentrez pe fiecare pereche la un moment dat. Termin cu 20, nu mai stiu cate are Cheryl, dar sigur sub 20. Sunt obosita, dar multumita - ne felicitam reciproc, apoi primim felicitari de la toti cei prezenti. Urmarim si restul de baraje si consideram ziua completa. Mai ales ca si Florin a castigat clasa lui la doubles, deci suntm o familie de 'duble-isti' cum s-ar spune.

Luni vine cu proba de singles si o noua surpriza pentru mine. Ma trezesc in squad cu o doamna pe care incerc sa o depasesc de 3 ani. Ma amuz teribil in prima 100, deoarece parca am fi la baraj - daca pierd eu una, pierde si ea imediat. Avem una din manse in care toti 5 tragem 25, un sentiment teribil de placut si prima mansa o termin cu un minunat 98. Deocamdata am reusit sa o depasesc cu un taler. A doua mansa nu mai sunt la fel de focusata, desi incerc - si termin cu un 95. Ceea ce imi da cel mai mare scor intr-un campionat de singles, dar cu 3 talere mai putin decat campioana. Nu, nu doamna din squad-ul meu, am reusit in sfarsit sa trag mai mult decat ea in campionat. Dar sunt alte 2 dragutze care au luat locul 1 si 2. Nu-i nimic de suparare, desi o cunoscuta ma intreaba de ce nu 'le-am batut si pe celelalte 2' - ii raspund rizand ca de 2 ani ma bate la cap sa 'o bat' pe tantica din squad, ceea ce am si facut, asa ca...

Dupa ce terminam proba de singles un domn din squad, prieten cu ceilalti, imi da o poza de ieri, dupa baraj, cu Cheryl si cu mine. Ii multumesc si intamplator o intorc pe spate unde este un mesaj: "Votul 4 - Florin". Imi dau seama ca poza a fost folosita pe post de afis electoral - majoritatea taleristilor ne cunosc pe amandoi, dar nu dupa nume. In timpul zilei realizam ce inseamna, totusi, vorba si mesajul dus din gura in gura - sunt tone de oameni (unii pe care ii stim, altii cu care nu avem nimic in comun, altii cu care nu ne intelegeam chiar foarte bine) care ne spun, fie mie, fie lui Florin ca au votat cu el. Pentru noi inseamna, totusi, ceva - in mai putin de 3 ani sa devenim amandoi suficient de cunoscuti ca oamenii sa voteze cu el cand cei cu care ar fi putut vota sunt arhi-cunoscuti si vechi in comunitatea taleristilor. Si nu numai cea locala, asta e mai interesant, deoarece sunt oameni cu care ne intalnim o data pe an, la exact aceasta competitie, care oameni - din diverse motive - au avut incredere ca el ii va reprezenta corespunzator.

Dar cum cu votul vine si responsabilitatea - il las pe noul director OPTA sa faca treaba (a se citi 'sa suprevgheze barajele') si impreuna cu prietenii din Pennsylvania si cei locali ne indreptam catre casa. S-a mai terminat un concurs, acum putem sa ne odihnim pana la urmatorul!

Oh, si ca sa explicam si subtitlul povestirii - anul acesta am primit cateva trofee in forma de sculpturi. Si dintre ele un numar oarecare au fost ursi :) De aici si 'anul ursului', ca tot incepe acum Olimpiada Chinezeasca, pe langa semnele lor zodiacale sa adaugam si noi ursul nostru.