Orice atlet care se respecta cat de cat (adica doreste sa obtina oarece rezultate) trebuie sa aiba un antrenor.
Cateodata antrenorul este unul din parinti - cel putin pana odrasla da semne de talent, isi depaseste antrenorul natural sau ii 'raspunde' antrenorului. Atunci in general antrenorul trebuie schimbat.
Cateodata, mai ales cand sportivul incepe tarziu, nu in frageda copilarie - antrenorul este vreun prieten bine intentionat (dar de obicei cu skills de antrenor care tind catre zero) care il introduce in sportul ales si ii da idei si sfaturi ad-hoc (care pot sa aiba legatura cu subiectul sau nu). Cand in combinatia aceasta relativ nefericita se adauga si o relatie de genul sot-sotie, dezastrul e aproape iminent, deoarece atletul poate sa-i mai spuna si cateva antrenorului din oficiu. In acest caz de preferat ar fi sa se schimbe antrenorul, dar in majoritatea cazurilor se schimba, de fapt, sportul cu unul cu care asa-zisul antrenor sa nu aiba nici o legatura.
Si mai exista si cazul al treilea, cel mai fericit, in care antrenorul in cauza (parinte sau sot/sotie) este, intr-adevar, un antrenor adevarat si stie despre ce vorbeste. Si in acest caz pot exista 2 situatii: sportivul in devenire are talent si daruire sau sportivul in devenire n-are fie una, fie alta, fie nici una nici alta.
In cazul nostru, cum Doamne-Doamne le aseaza pe toate cum sunt potrivite mai bine, s-a asezat sa fie un antrenor care stie despre ce e vorba si un student care sa fie si interesat(a) si cu ceva aptitudini si cu (in acest caz, cel putin) urechile mari la ce spune antrenorul si 'gura mica'. Adica o relatie aproape ideala antrenor-student.
Cum eu am fost cumintica in ultimii 3 ani (nici nu-mi vine sa cred ca sunt numai 3, parca as face acest sport de cand ma stiu) si am ascultat de coach (mai ales de sfatul: tu zambeste la toti si fa ce-ti spun eu; pentru cazul in care sfaturile de ce anume trebuie sa fac au inceput sa curga riuri, riuri), iata ca avem un antrenor multumit de student si un student multumit de antrenor. Si amandoi multumiti de rezultate.
In cazul nostru trebuie sa recunosc ca antrenorul stie ce spune si mai ales stie si cum sa spuna elevului ce si cum. Cei care ma cunosc stiu ca este destul de dificil sa ma faci pe mine sa fac ceva contrar logicii mele (bine infipte in pamant, ca un tauras ce sunt). Si totusi coach-ul meu a reusit prin metode subtile sa ma faca sa inaintez si sa avansez usurel, usurel, pana la performanta actuala.
E greu de explicat ce inseamna aceste trofee castigate la Grand.
Nu este vorba despre trofeul in sine, este vorba despre expunerea, recunoasterea si punctele pe care le-am castigat intr-o clipita. E vorba ca in al doilea an de competitie (anul trecut) am reusit sa obtin All American points. Iar cu acest Grand - AA points sunt si mai multe. All American points este un sistem de punctare in care se aleg cei mai buni dintre cei mai buni in sport. Cei carora toti tragatorii, incepatori sau veterani, le cunosc numele. Nu local, la clubul la care trag - ci in toata Nord-America.
Nu este vorba despre trofeu, este vorba despre posibilitati - a sti ca poti sa faci ceva care te pune in top e un sentiment deosebit. In cazul specific (Grandul Marilor Lacuri) performanta e cu atat mai deosebita cu cat se refera nu numai la categoria 'Ladies', ci este optim distribuita intre clasa si categorie. Nu am tras bine numai intre Doamne, am tras bine intre tragatori. Ceea ce aduce automat un alt nivel de satisfactie (una e sa fii premiant intr-o clasa de 5 copii, toate fete si alta e sa fii premiant in clasa de 50!). Din nou, pentru cei ce ma cunosc, stiu ca feminismul este o miscare pe care nu o aprob numai din cauza ca m-am nascut in categoria 'femei'; dar asta nu inseamna ca nu pot sa ma amuz cand aud pe potecile de la Grand 'cine e, dom'le fatuca asta?! auzi - m-a batut o femeie!' de la cel de pe locul 2 in clasa.
Nu este vorba despre trofeu, este vorba despre perfromanta in sine - si in ascensiunea catre acest moment au fost mereu cel putin 2 persoane implicate: antrenorul si studentul. Cei care isi inchipuie ca pot sa obtina performante speciale fara ajutor sunt fie neinchipuit de buni, fie neinchipuit de mandri. Fara antrenorul meu cel drag n-as fi ajuns in acest sport, n-as fi avansat cum am avansat, n-as fi performat cum am performat. Micile sfaturi dinainte de a intra pe linie au contat pana la ultima silaba (mai ales sfatul de la Event #6 - Doubles, cand m-am trezit brusc squad leader: 'tine puca mai jos la prima pereche, ca sa ai timp sa aquire the target'). Daca astazi pot sa ma asez pe linie si sa imi fac din reflex toata pregatirea - e meritul lui ca mi-a povestit ce sa fac si meritul meu ca am ascultat si am facut ca el. Daca astazi pot sa ma uit la un target si sa apreciez in context cum sa imi ajustez pozitia (in functie de cum sunt talerele definite, in functie de lumina, in functie de vint etc.) - e meritul lui ca mi-a povestit ce sa fac in fiecare situatie, si meritul meu ca am intrebat de fiecare data si am ascultat ce mi s-a spus. Daca astazi pot sa clear mintea suficient cat sa ma focusez pe task-ul curent (one target at the time) - e meritul lui ca a stiut cum sa ma aduca in aceasta faza si al meu ca am ascultat.
Si daca astazi sunt mandra de mine si de performanta, sunt in mod egal mandra de el, de antrenor si mandria e dubla - nu numai ca e un antrenor excelent, dar e si un sot foarte bun :)
Si pentru cei care doresc sa avanseze in acest sport, vi-l recomand cu caldura si-l puteti contacta prin site-ul propriu de coaching la:
Invatati Trap cu profesor bun!.
24 mai 2008
The Zone
File de jurnal 'taleristic'
[Nota - cum am mentionat cu alte ocazii, anumite detalii si insemnari sunt facute nu pentru a ne mandri (a ne da mari, pe romaneste), ci cu scopul de a pastra impresia trairilor atunci, la momentul dat; din punct de vedere sportiv vom reveni, atlet si antrenor, asupra acestor insemnari mai tarziu; din acest punct de vedere insemnarile devin importante pentru noi]
In proba de 200 Singles de la Mason, ziua a treia (event #8) am avut ocazia sa traiesc un fenomen cunoscut in sport sub numele de 'Zona'. O stare mentala in care sportivul intra atunci cand este in forma.
Am inceput proba intr-un confort deosebit. Nu tu emotii (nu prea am avut deloc in acest concurs), nu tu dubii, eram sigura de mine si de 'razboiul' meu cu bucata de lut portocaliu. Era rece, dar fara adieri prea brutale de vint, ici si colo o pala firava. Si eu imi cantam aceleasi 2 frinturi de vers dintr-un cantec superb al lui Doc Walker 'Beautiful Life'. Atata stiu din cantec, atata lalai!
Incepe totul superb - trag dupa fiecare target si le descompun intr-un nor de fum aproape pe toate.
Primul trap - scap un target, 24. Al doilea trap - focusez si le prind pe toate - 25. Al treilea trap, incep pe postul meu obisnuit, 2. Ma asez si nu-mi mai vine sa cant. Incerc sa-mi dau seama de ce si realizez ca e liniste. Momentul e profund psihedelic (nu stiu cum sa-l descriu altfel): imaginati-va ca va treziti deodata surd intr-o lume pe care o stiti inimaginabil de zgomotoasa. Stiu ca se trage in jurul meu, dar nu aud aproape nici un zgomot. Chiar si cand vorbesc cu mine insami sonorul este vag. Este o liniste ciudata, dar placuta. Este ca si cum lumea ar fi disparut - vad pomii si iarba si cerul, dar parca sunt in spatele unei cortine. Oamenii nu mai exista deloc, aproape au disparut din vizual. Tot ce mai exista sunt eu si talerele mele. Constientizez ca lumea inca exista, dar practic a disparut pentru mine. In afara de persoana mea si talerele pe care le comand eu nu mai exista nimic. Imi cant cele 2 versuri si parca nu se potrivesc in linistea aceea. Renunt, e un sentiment de calm naucitor si nu vreau sa-l distrug cu cele 2 versuri. Mintea imi e oricum ocupata cu altele ca sa am nevoie de cantec.
Nu e numai linistea - e si o lumina ciudata, un pic filtrata. E ca si cum vederea mea e focusata strict si direct pe taler, restul e blurat un pic, nu mult... un pic...
Momentul dureaza cam 2 posturi (10 talere) - poate mai mult, nu-mi dau seama. Nu pot sa spun nici cand 'revin' in actualitate, trecerea e la fel de fireasca in acest sens. Tot ce stiu e ca la un moment dat am nevoie din nou de cantec si aud din nou ce se intampla in jurul meu. Reapar oameni, pasari, pomi. Dar calmul si seninatatea momentului raman cu mine pentru mult timp. Si de fiecare data cand ma mut pe un post nou imi aduc aminte cu placere de 'zona' mea temporara si parca sunt mai linistita. Si tot restul zilei trece prin filtrul acestei experiente.
Seara ii povestesc antrenorului meu si unui prieten de la club - si amandoi par interesati de descrierea mea si mai ales de faptul ca am trecut prin aceasta experienta. Amandoi ma asigura ca experienta nu este unicat, vor mai veni si altele, si ca acesta este numai un inceput. Cum sunt inca sub impresia momentului sper ca asa este si ca voi mai avea ocazia sa il traiesc. Chiar acum este ca un drog si adictia este brusca si totala. Dar imi aduc aminte cat eram de linistita si de relaxata si nu pot decat sa-mi doresc sa ajung din nou la fel de linistita si relaxata.
Draguztul de Florin isi freaca bucuros mainile - se pare ca ma va trece la nivelul urmator de antrenamente. Satisfactia se citeste pa fata lui si ma intreb ce ma asteapta oare?!
P.S. Just for fun - cantecul pe care l-am folosit cele 3 zile non-stop:
Doc Walker - Beautiful Life
[Nota - cum am mentionat cu alte ocazii, anumite detalii si insemnari sunt facute nu pentru a ne mandri (a ne da mari, pe romaneste), ci cu scopul de a pastra impresia trairilor atunci, la momentul dat; din punct de vedere sportiv vom reveni, atlet si antrenor, asupra acestor insemnari mai tarziu; din acest punct de vedere insemnarile devin importante pentru noi]
In proba de 200 Singles de la Mason, ziua a treia (event #8) am avut ocazia sa traiesc un fenomen cunoscut in sport sub numele de 'Zona'. O stare mentala in care sportivul intra atunci cand este in forma.
Am inceput proba intr-un confort deosebit. Nu tu emotii (nu prea am avut deloc in acest concurs), nu tu dubii, eram sigura de mine si de 'razboiul' meu cu bucata de lut portocaliu. Era rece, dar fara adieri prea brutale de vint, ici si colo o pala firava. Si eu imi cantam aceleasi 2 frinturi de vers dintr-un cantec superb al lui Doc Walker 'Beautiful Life'. Atata stiu din cantec, atata lalai!
Incepe totul superb - trag dupa fiecare target si le descompun intr-un nor de fum aproape pe toate.
Primul trap - scap un target, 24. Al doilea trap - focusez si le prind pe toate - 25. Al treilea trap, incep pe postul meu obisnuit, 2. Ma asez si nu-mi mai vine sa cant. Incerc sa-mi dau seama de ce si realizez ca e liniste. Momentul e profund psihedelic (nu stiu cum sa-l descriu altfel): imaginati-va ca va treziti deodata surd intr-o lume pe care o stiti inimaginabil de zgomotoasa. Stiu ca se trage in jurul meu, dar nu aud aproape nici un zgomot. Chiar si cand vorbesc cu mine insami sonorul este vag. Este o liniste ciudata, dar placuta. Este ca si cum lumea ar fi disparut - vad pomii si iarba si cerul, dar parca sunt in spatele unei cortine. Oamenii nu mai exista deloc, aproape au disparut din vizual. Tot ce mai exista sunt eu si talerele mele. Constientizez ca lumea inca exista, dar practic a disparut pentru mine. In afara de persoana mea si talerele pe care le comand eu nu mai exista nimic. Imi cant cele 2 versuri si parca nu se potrivesc in linistea aceea. Renunt, e un sentiment de calm naucitor si nu vreau sa-l distrug cu cele 2 versuri. Mintea imi e oricum ocupata cu altele ca sa am nevoie de cantec.
Nu e numai linistea - e si o lumina ciudata, un pic filtrata. E ca si cum vederea mea e focusata strict si direct pe taler, restul e blurat un pic, nu mult... un pic...
Momentul dureaza cam 2 posturi (10 talere) - poate mai mult, nu-mi dau seama. Nu pot sa spun nici cand 'revin' in actualitate, trecerea e la fel de fireasca in acest sens. Tot ce stiu e ca la un moment dat am nevoie din nou de cantec si aud din nou ce se intampla in jurul meu. Reapar oameni, pasari, pomi. Dar calmul si seninatatea momentului raman cu mine pentru mult timp. Si de fiecare data cand ma mut pe un post nou imi aduc aminte cu placere de 'zona' mea temporara si parca sunt mai linistita. Si tot restul zilei trece prin filtrul acestei experiente.
Seara ii povestesc antrenorului meu si unui prieten de la club - si amandoi par interesati de descrierea mea si mai ales de faptul ca am trecut prin aceasta experienta. Amandoi ma asigura ca experienta nu este unicat, vor mai veni si altele, si ca acesta este numai un inceput. Cum sunt inca sub impresia momentului sper ca asa este si ca voi mai avea ocazia sa il traiesc. Chiar acum este ca un drog si adictia este brusca si totala. Dar imi aduc aminte cat eram de linistita si de relaxata si nu pot decat sa-mi doresc sa ajung din nou la fel de linistita si relaxata.
Draguztul de Florin isi freaca bucuros mainile - se pare ca ma va trece la nivelul urmator de antrenamente. Satisfactia se citeste pa fata lui si ma intreb ce ma asteapta oare?!
P.S. Just for fun - cantecul pe care l-am folosit cele 3 zile non-stop:
Doc Walker - Beautiful Life
Mason, zi de camping
Vineri soseste cu un soare extraordinar si desi inca recisor, e clar ca se va incalzi (dincolo de prognoza meteo care prezice la fel). Ne intrebam daca stie vremea ca plecam si ne face in ciuda sau nu. Dar cum nu putem fi prea suparati cu asemenea performante, ne vedem in liniste de strans.
Copilul si-a gasit (acum!) un prieten, Sebian - de aceeasi virsta si cu aceleasi energii. Asa ca alearga impreuna pe camp si se joaca pana cand nu mai au putere sa faca nimic.
Cum nu ne dam dusi prea usor, gasim motive sa ne oprim din impachetari la fiecare 10 minute - mai vorbim cu un mosuletz, mai cu un cunoscut, mai urmarim concursul (care a ajuns in sfarsit langa zona noastra de camping, semn ca au inceput sa vina din ce in ce mai multi tragatori). Incetul cu incetul trece dimineata si pe la 4 iesim din camping si ne indreptam catre iesire. Ma opresc la club house sa imi iau ramas bun de la cunoscuti si sa mai cercetez scorurile zilei.
Cu aceasta ocazie - surpriza majora - am mai castigat si al patrulea trofeu: High Over All in Preliminarii in clasa mea. Acesta este un achievement dincolo de asteptari si extrem de fain. Imi iau placa, reusesc sa-mi iau ramas bun de la aproape toti cunoscutii si plecam cu speranta ca vom putea reveni la anul.
Mission accomplished! Am venit, am facut (amandoi) treaba buna, acum putem sa purcedem la drum.
Ceea ce si facem usurel, usurel (autostrazile si semanlizarile in State sunt, in continuare, un pic diferite de ale noastre, iar era sa trecem pe rosu!) si pornim catre casa. Admiram fermele de cai (da, sunt extrem de multe, si sunt sigura ca erau si anul trecut), admiram intinderile de pajisti (sunt oarecum invidioasa, americanii au atata spatiu si sunt sigura ca nici macar nu realizeaza), numarul parca infinit de RVs (este weekend lung pentru americani, probabil ca au plecat la camping toti).
Ajungem fara peripetii la vama unde ne asteapta o coada imensa. In sfarsit suntem in fata ghiseului, ofiterul de vama ne intreaba cat am stat, unde ne ducem, ce am cumparat. 'Nimic' Se uita imediat ciudat la noi - 'Ati stat 6 zile in US si nu ati cumparat nimic??' Ca sa se inteleaga bine nedumerirea si suspiciunile lui trebuie adaugat contextul - de multe luni de zile dolarul canadian este la paritate cu cel american si cum la americani intotdeauna bunurile sunt mai ieftine, daca e paritate atunci unele (cum ar fi mancarea) devin undeva pe la jumatate de pret. In acest context sunt extrem de multi canadieni care trec granitza ca sa-si faca cumparaturile mult mai ieftin. In acelasi context, sa te duci 6 zile si sa declari zero la cumparaturi este cel putin dubios din punctul de vedere al ofiterului de la vama. Ori esti tampit, ori ascunzi ceva. Cand ii mai spunem ca avem si pucile... devine si mai interesat. Ne lasa sa trecem, dupa ce il intreaba si pe copil cati ani are si de ce nu e la scoala.
Ca si anul trecut suntem clar in Canada - dar, ca si anul trecut, nu stiu sa spun de ce... Poate ca ma voi lamuri eu la un moment dat. Precum in poezia studiata, mai lung ne pare drumul acum la-ntors acasa, desi mergem mult mai repede decat la plecare (Florin imi spune ca s-a obisnuit cu trailer-ul, de aceea merge mai repede).
Si ne mai ia un timp sa si parcam cand ajungem acasa, dar pana la urma suntem inapoi in 'cuibul' nostru :)
Si n-o sa va vina sa credeti ce facem - amandoi! (copilul doarme de mult, e ora 1 dimineata). Ne repezim la pian... asa ca ne amuzam teribil; exersam un pic si recunoastem cu glas tare ca ne-a lipsit pianul (n-am avut timp si energie sa scoatem orga, pe care am avut-o cu noi in trailer)
Goodbye, Mason! Hello, Home!
Copilul si-a gasit (acum!) un prieten, Sebian - de aceeasi virsta si cu aceleasi energii. Asa ca alearga impreuna pe camp si se joaca pana cand nu mai au putere sa faca nimic.
Cum nu ne dam dusi prea usor, gasim motive sa ne oprim din impachetari la fiecare 10 minute - mai vorbim cu un mosuletz, mai cu un cunoscut, mai urmarim concursul (care a ajuns in sfarsit langa zona noastra de camping, semn ca au inceput sa vina din ce in ce mai multi tragatori). Incetul cu incetul trece dimineata si pe la 4 iesim din camping si ne indreptam catre iesire. Ma opresc la club house sa imi iau ramas bun de la cunoscuti si sa mai cercetez scorurile zilei.
Cu aceasta ocazie - surpriza majora - am mai castigat si al patrulea trofeu: High Over All in Preliminarii in clasa mea. Acesta este un achievement dincolo de asteptari si extrem de fain. Imi iau placa, reusesc sa-mi iau ramas bun de la aproape toti cunoscutii si plecam cu speranta ca vom putea reveni la anul.
Mission accomplished! Am venit, am facut (amandoi) treaba buna, acum putem sa purcedem la drum.
Ceea ce si facem usurel, usurel (autostrazile si semanlizarile in State sunt, in continuare, un pic diferite de ale noastre, iar era sa trecem pe rosu!) si pornim catre casa. Admiram fermele de cai (da, sunt extrem de multe, si sunt sigura ca erau si anul trecut), admiram intinderile de pajisti (sunt oarecum invidioasa, americanii au atata spatiu si sunt sigura ca nici macar nu realizeaza), numarul parca infinit de RVs (este weekend lung pentru americani, probabil ca au plecat la camping toti).
Ajungem fara peripetii la vama unde ne asteapta o coada imensa. In sfarsit suntem in fata ghiseului, ofiterul de vama ne intreaba cat am stat, unde ne ducem, ce am cumparat. 'Nimic' Se uita imediat ciudat la noi - 'Ati stat 6 zile in US si nu ati cumparat nimic??' Ca sa se inteleaga bine nedumerirea si suspiciunile lui trebuie adaugat contextul - de multe luni de zile dolarul canadian este la paritate cu cel american si cum la americani intotdeauna bunurile sunt mai ieftine, daca e paritate atunci unele (cum ar fi mancarea) devin undeva pe la jumatate de pret. In acest context sunt extrem de multi canadieni care trec granitza ca sa-si faca cumparaturile mult mai ieftin. In acelasi context, sa te duci 6 zile si sa declari zero la cumparaturi este cel putin dubios din punctul de vedere al ofiterului de la vama. Ori esti tampit, ori ascunzi ceva. Cand ii mai spunem ca avem si pucile... devine si mai interesat. Ne lasa sa trecem, dupa ce il intreaba si pe copil cati ani are si de ce nu e la scoala.
Ca si anul trecut suntem clar in Canada - dar, ca si anul trecut, nu stiu sa spun de ce... Poate ca ma voi lamuri eu la un moment dat. Precum in poezia studiata, mai lung ne pare drumul acum la-ntors acasa, desi mergem mult mai repede decat la plecare (Florin imi spune ca s-a obisnuit cu trailer-ul, de aceea merge mai repede).
Si ne mai ia un timp sa si parcam cand ajungem acasa, dar pana la urma suntem inapoi in 'cuibul' nostru :)
Si n-o sa va vina sa credeti ce facem - amandoi! (copilul doarme de mult, e ora 1 dimineata). Ne repezim la pian... asa ca ne amuzam teribil; exersam un pic si recunoastem cu glas tare ca ne-a lipsit pianul (n-am avut timp si energie sa scoatem orga, pe care am avut-o cu noi in trailer)
Goodbye, Mason! Hello, Home!
23 mai 2008
Mason, zile de concurs
Luni s-a petrecut fara multe peripetii - am facut o incursiune in Lansing, sa luam cate ceva de mancare si ce mai uitasem pe acasa (!) si apoi ne-am inscris pe la ce probe am vrut fiecare. Am intrat usor in modul de camping, inclusiv Cora, care este neasteptat de cumintica. S-a adaptat instantaneu si ne dam seama ca pentru ea totul este simplificat la o lectie de viata pe care trebuie sa o tinem minte: casa este acolo unde sunt cei dragi. Sa mai invatam de la necuvantatoare!
Prima zi de concurs vine rece, dar cu mult soare. O surpriza placuta - la inceputul zilei, in statia de amplificare, inainte de imnul American se transmite si cel Canadian. Este prima oara cand imnul Canadian este cantat la vreun Grand, din cate stiu eu si este un sentiment placut.
Am hotarit sa trag tot in preliminarii (1,100 de targets), Florin va trage si el aproape tot - in urmatoarele 3 zile il voi zapaci pe domnul cel dragutz de la squading cu cererile mele de squd-uri :) Trag destul de bine in prima zi, concentrarea e buna, locul e superb, organizarea excelenta, talerele sunt asezate parca cu rigla - o minune. Pana la sfarsitul zilei toata lumea stie ca suntem Canadieni (suntem singurii nebuni in pantaloni scurti la 15 grade!) si sunt debusolati de aparitia mea in sandale. Pana la sfarsitul vacantei voi explica probabil de 1,000 de ori (desi nu suntem decat vreo 200 de tragatori, plus vreo 50 de organizatori, deci unii m-au intrebat de mai multe ori!) de ce port eu sandale pe frigul de afara.
A doua zi de concurs vine si mai rece si innorata - asa ca renunt la pantalonii scurti si trec in cei lungi. Dar nu renunt la sandale! Concentrarea e si mai buna decat in ziua anterioara - trag un minunat 95 in singles, apoi energiile dispar pentru hadicap, dar revin in mod uimitor pentru doubles. Proba de duble este cel putin interesanta - sunt squad leader dintr-o pura intamplare, iar pe pozitia 5 in squad am pe unul din maestrii Canadieni, Paul Shaw. Reusesc sa ma concentrez suficient si termin ziua cu un miracol - am castigat clasa in singles (m-au trecut din D in C) si ca High Lady in doubles. Cel mai ferice e copilul care admira cele 2 trofee si explica tuturor celor care intreaba (sau nu) cum ca mama lui le-a castigat. E mandru de parca le-ar fi castigat chair el!
A treia (si ultima noastra) zi de concurs va fi dificila - sunt multe talere de tras si nici una in doubles, toate sunt singles sau handicap. Nu-mi fac nici iluzii, nici sperante prea mari, imi propun numai sa trag cu focus. Proba de handicap ma aduce in prezenta acelorasi mosuleti din ultimele 2 zile, se pare ca nu suntem prea multi tragatori in categoria 19-21 yards. Deja glumim pe diverse teme si ne amuzam de cat de aiurea tragem. Lumina e ciudata, dar nu mai bate vintul deloc. Proba trece cu bine, nimic deosebit (trebuie sa mai muncesc eu cu proba asta de handicap, nu sunt inca acolo unde as vrea sa fiu).
Urmatoarea proba este 200 de singles - toti vom trage intai 100, apoi inca 100. Organizarea, ca de obicei, perfecta, totul merge tras pe snur. Mosuletii din handicap apar din nou si incepem proba. Trag foarte focusat, desi si in stanga si in dreapta se pierd talere pe capete. Domnul de pe pozitia 4 trage excelent, asa ca imi focusez atentia pe modul lui de operare si pe fumurile care raman din bietele farfurii. Trag excelent, reusesc un 97 superb. Luam o mica pauza si revenim pe 'linie' - focusarea este inca excelenta si cu toate ca pierdem squad leader-ul la mijloc (asta insemand ca devin squad leader, si cum mosuletii stiu ei ce stiu ma incurajeaza frumos, inseamna ca se vede pe fata mea semi-panica) reusesc sa termin cu un 95. My best score in singles pana in prezent si sunt extrem de fericita.
Reusesc sa termin ziua a treia cu un handicap bunicel - desi am probleme de vedere... dupa ce termin proba realizez de ce: mi-am pierdut o bucatica de la arma, nu 100% importanta, dar care schimba un pic 'picture'-ul si ma deranjeaza fara ca sa stiu de ce. Esential este ca imi dau seama ca ceva nu e in regula si reusesc sa compensez prin diverse metode. Si asta este, de fapt, cel mai important - faptul ca am inceput sa stiu cum sa corectez. Vorba lui Paul - 'it's coming, it's coming'.
[Nota: insemnarile din concursuri nu sunt facute ca sa ne laudam, ci mai mult ca o consemnare de jurnal, ceva la care pot sa revin mai tarziu si sa analizez in afara energiilor de concurs]
Am terminat de tras fara sa 'melt down' si este ceea ce ma bucura cel mai mult, deoarece mi-era teama ca in ultima zi voi deveni prea obosita.
Trec pe la tabelele de scor si raman profund uimita - am castigat un High Lady la cele 200 de singles. Toata oboseala dispare in bucuria momentului - mi-am depasit cu totul asteptarile si planurile de concurs. Venisem sa intru in atmosfera de concurs si sa ma bucur de club, de comunitate, de o mini-vacanta.
Ne retragem catre trailer la un BBQ cu un prieten de la club unde ne retraim experientele zilei. Si parca nici nu-mi pare chiar asa de rau ca plecam maine catre casa :) Dar parca nici nu m-as da dusa... eh...
Scoruri pentru cele 3 evenimente:
Event 4 - 100 Singles
Event 6 - 50 Pair Doubles
Event 8 - 200 Singles
Prima zi de concurs vine rece, dar cu mult soare. O surpriza placuta - la inceputul zilei, in statia de amplificare, inainte de imnul American se transmite si cel Canadian. Este prima oara cand imnul Canadian este cantat la vreun Grand, din cate stiu eu si este un sentiment placut.
Am hotarit sa trag tot in preliminarii (1,100 de targets), Florin va trage si el aproape tot - in urmatoarele 3 zile il voi zapaci pe domnul cel dragutz de la squading cu cererile mele de squd-uri :) Trag destul de bine in prima zi, concentrarea e buna, locul e superb, organizarea excelenta, talerele sunt asezate parca cu rigla - o minune. Pana la sfarsitul zilei toata lumea stie ca suntem Canadieni (suntem singurii nebuni in pantaloni scurti la 15 grade!) si sunt debusolati de aparitia mea in sandale. Pana la sfarsitul vacantei voi explica probabil de 1,000 de ori (desi nu suntem decat vreo 200 de tragatori, plus vreo 50 de organizatori, deci unii m-au intrebat de mai multe ori!) de ce port eu sandale pe frigul de afara.
A doua zi de concurs vine si mai rece si innorata - asa ca renunt la pantalonii scurti si trec in cei lungi. Dar nu renunt la sandale! Concentrarea e si mai buna decat in ziua anterioara - trag un minunat 95 in singles, apoi energiile dispar pentru hadicap, dar revin in mod uimitor pentru doubles. Proba de duble este cel putin interesanta - sunt squad leader dintr-o pura intamplare, iar pe pozitia 5 in squad am pe unul din maestrii Canadieni, Paul Shaw. Reusesc sa ma concentrez suficient si termin ziua cu un miracol - am castigat clasa in singles (m-au trecut din D in C) si ca High Lady in doubles. Cel mai ferice e copilul care admira cele 2 trofee si explica tuturor celor care intreaba (sau nu) cum ca mama lui le-a castigat. E mandru de parca le-ar fi castigat chair el!
A treia (si ultima noastra) zi de concurs va fi dificila - sunt multe talere de tras si nici una in doubles, toate sunt singles sau handicap. Nu-mi fac nici iluzii, nici sperante prea mari, imi propun numai sa trag cu focus. Proba de handicap ma aduce in prezenta acelorasi mosuleti din ultimele 2 zile, se pare ca nu suntem prea multi tragatori in categoria 19-21 yards. Deja glumim pe diverse teme si ne amuzam de cat de aiurea tragem. Lumina e ciudata, dar nu mai bate vintul deloc. Proba trece cu bine, nimic deosebit (trebuie sa mai muncesc eu cu proba asta de handicap, nu sunt inca acolo unde as vrea sa fiu).
Urmatoarea proba este 200 de singles - toti vom trage intai 100, apoi inca 100. Organizarea, ca de obicei, perfecta, totul merge tras pe snur. Mosuletii din handicap apar din nou si incepem proba. Trag foarte focusat, desi si in stanga si in dreapta se pierd talere pe capete. Domnul de pe pozitia 4 trage excelent, asa ca imi focusez atentia pe modul lui de operare si pe fumurile care raman din bietele farfurii. Trag excelent, reusesc un 97 superb. Luam o mica pauza si revenim pe 'linie' - focusarea este inca excelenta si cu toate ca pierdem squad leader-ul la mijloc (asta insemand ca devin squad leader, si cum mosuletii stiu ei ce stiu ma incurajeaza frumos, inseamna ca se vede pe fata mea semi-panica) reusesc sa termin cu un 95. My best score in singles pana in prezent si sunt extrem de fericita.
Reusesc sa termin ziua a treia cu un handicap bunicel - desi am probleme de vedere... dupa ce termin proba realizez de ce: mi-am pierdut o bucatica de la arma, nu 100% importanta, dar care schimba un pic 'picture'-ul si ma deranjeaza fara ca sa stiu de ce. Esential este ca imi dau seama ca ceva nu e in regula si reusesc sa compensez prin diverse metode. Si asta este, de fapt, cel mai important - faptul ca am inceput sa stiu cum sa corectez. Vorba lui Paul - 'it's coming, it's coming'.
[Nota: insemnarile din concursuri nu sunt facute ca sa ne laudam, ci mai mult ca o consemnare de jurnal, ceva la care pot sa revin mai tarziu si sa analizez in afara energiilor de concurs]
Am terminat de tras fara sa 'melt down' si este ceea ce ma bucura cel mai mult, deoarece mi-era teama ca in ultima zi voi deveni prea obosita.
Trec pe la tabelele de scor si raman profund uimita - am castigat un High Lady la cele 200 de singles. Toata oboseala dispare in bucuria momentului - mi-am depasit cu totul asteptarile si planurile de concurs. Venisem sa intru in atmosfera de concurs si sa ma bucur de club, de comunitate, de o mini-vacanta.
Ne retragem catre trailer la un BBQ cu un prieten de la club unde ne retraim experientele zilei. Si parca nici nu-mi pare chiar asa de rau ca plecam maine catre casa :) Dar parca nici nu m-as da dusa... eh...
Scoruri pentru cele 3 evenimente:
Event 4 - 100 Singles
Event 6 - 50 Pair Doubles
Event 8 - 200 Singles
Mason, Day 1
Am reusit sa incarcam si sa aranjam tot ce ne trebuia (si probabil mult in plus) cam cu vreo 2 ore intarziere - nimic neobisnuit. Pe la 1 si un pic ne urcam in masina cu catzel si purcel. Barbatul face primul check. Apoi barbatul face al doilea check. Copilul si catelul sunt inca linistiti (copii cuminti!). Barbatul se urca in masina. 'Oh - du-te tu si...' Strike one. Ma duc, ce sa fac? Am invatat de mult ca a ma enerva intr-un asemenea moment numai creste nivelul de agitatie si provoaca si mai multa intarziere. Ne urcam din nou in masina. 'Oh... ' (asta sunt eu). Strike two. Ma dau jos, ma duc inapoi in casa. Copiii sunt inca destul de linistiti. Pornim masina - si niste zgomote teribile se aud din spate. Catelul devine agitat, copilul de vine curios-agitat 'mommy, what is that noise? is the car going to break?' Nu poti sa-l condamni, se aude intr-adevar ca si cum ceva s-ar rupe in bucati. Barbatul manevreaza hardughia de casa pe roti pe stradutza noastra care brusc pare scoasa din Gulliver. Usurel, usurel iesim pe strada principala, apoi pe autostrada... si asta ne este drumul. Am plecat!
Ati observat vreodata cum atunci cand aveti un interes nou totul in jur pare cumva ca se leaga de acel interes intr-un mod cu totul special? Eu am observat acest fenomen (probabil ca are un nume in psihologie, o fi stiind R.?) cu masinile. Cand am schimbat masina, apoi cand am incept eu sa o conduc, apoi cand am luat truck-ul - brusc parca pe strazi existau numai masini identice cu a noastra. N-am remarcat sa existe atatea camionete in orasul nostru pana nu am avut-o pe Carrie. N-am vazut nici un German Shephard in cartier pana la Cora (sunt cel putin 3 de atunci!). La fel si cu caii. De cate ori am strabatut drumul catre Brantford? De cate ori am trecut pana in apropiere de London? Poate nu in fiecare zi, dar de suficiente ori. Stiti cate ferme de cai sunt in zona? Nenumarate... Ferme intinse, cu o pasune nesfarsita, cu cativa calutzi pascand linistiti...
Descopar si un pod superb intr-un fel de parc, dar nu mai stiu unde este, sper sa-l redescopar la intoarcere. Undeva in zona Brandford-ului. Locuri care te cheama sa le descoperi - locuri pe care sper sa avem ocazia sa le descoperim.
Ne continuam drumul linistiti catre Sarnia - mai incet decat normal, din cauza trailer-ului, dar fara peripetii. Ne aducem aminte de campul de fotbal de langa podul de vama (primul contact cu Canada pe care l-am avut anul trecut). Ne asezam pe pod la coada si dupa o asteptare de aproximativ 1 ora si jumatate trecem cu bine podul si granitza si intram in USA. Oraselul de granitza (Port Huron, dupa cum voi afla peste cateva zile) este complet diferit de Sarnia. Ma uit la stradutzele trase cu linia, la casutzele asezate ordonat pe stradutze si... ca de obicei... la lipsa oamenilor. Intre timp am aflat de la un fost locuitor al acestei tari vecine ca intra-devar oamenii nu umbla pe strazi ca la noi - umbla in general in masini si par sa apara brusc in diverse locuri. M-am linistit, nu mi s-a parut mie ca e o tara pustie!
Drumul catre Mason se petrece fara peripetii - ajungem in plina noapte si reusim sa parcam si sa ne instalam pentru noapte. Luni nu se va intampla mai nimic in zona, concursul incepe marti (dar postul e ocupat de luni!). Asa ca mai stam un pic la palavre, mai inghetam un pic (e destul de rece) si ne facem planul pentru a doua zi.
Reusim sa ne aranjam si inauntru, sa ne invelim si sa adormim linistiti.
Mason, we are here!
Ati observat vreodata cum atunci cand aveti un interes nou totul in jur pare cumva ca se leaga de acel interes intr-un mod cu totul special? Eu am observat acest fenomen (probabil ca are un nume in psihologie, o fi stiind R.?) cu masinile. Cand am schimbat masina, apoi cand am incept eu sa o conduc, apoi cand am luat truck-ul - brusc parca pe strazi existau numai masini identice cu a noastra. N-am remarcat sa existe atatea camionete in orasul nostru pana nu am avut-o pe Carrie. N-am vazut nici un German Shephard in cartier pana la Cora (sunt cel putin 3 de atunci!). La fel si cu caii. De cate ori am strabatut drumul catre Brantford? De cate ori am trecut pana in apropiere de London? Poate nu in fiecare zi, dar de suficiente ori. Stiti cate ferme de cai sunt in zona? Nenumarate... Ferme intinse, cu o pasune nesfarsita, cu cativa calutzi pascand linistiti...
Descopar si un pod superb intr-un fel de parc, dar nu mai stiu unde este, sper sa-l redescopar la intoarcere. Undeva in zona Brandford-ului. Locuri care te cheama sa le descoperi - locuri pe care sper sa avem ocazia sa le descoperim.
Ne continuam drumul linistiti catre Sarnia - mai incet decat normal, din cauza trailer-ului, dar fara peripetii. Ne aducem aminte de campul de fotbal de langa podul de vama (primul contact cu Canada pe care l-am avut anul trecut). Ne asezam pe pod la coada si dupa o asteptare de aproximativ 1 ora si jumatate trecem cu bine podul si granitza si intram in USA. Oraselul de granitza (Port Huron, dupa cum voi afla peste cateva zile) este complet diferit de Sarnia. Ma uit la stradutzele trase cu linia, la casutzele asezate ordonat pe stradutze si... ca de obicei... la lipsa oamenilor. Intre timp am aflat de la un fost locuitor al acestei tari vecine ca intra-devar oamenii nu umbla pe strazi ca la noi - umbla in general in masini si par sa apara brusc in diverse locuri. M-am linistit, nu mi s-a parut mie ca e o tara pustie!
Drumul catre Mason se petrece fara peripetii - ajungem in plina noapte si reusim sa parcam si sa ne instalam pentru noapte. Luni nu se va intampla mai nimic in zona, concursul incepe marti (dar postul e ocupat de luni!). Asa ca mai stam un pic la palavre, mai inghetam un pic (e destul de rece) si ne facem planul pentru a doua zi.
Reusim sa ne aranjam si inauntru, sa ne invelim si sa adormim linistiti.
Mason, we are here!
18 mai 2008
Singing in the rain
Ploua, e chiar recishor, dar asta nu ne impiedica sa incarcam trailer-ul, sa adunam cam ce credem ca ne va trebui pentru o saptamana si sa ne pregatim de o noua aventura.
Philip intreaba cati ani stam. Si am probleme grave sa-i explic ca numai o saptamana. Incearca sa imi ofere banii din pusculitza, ca sa stam macar o luna. Incerc sa-l temperez si sa ii ofer alternativa unor multe si scurte aventuri in timpul verii. Reusim sa strike a deal pana la urma :)
Vom pleca (imediat ce barbatul da startul) intr-o scurta vacanta - la Mason, MI. Unul din concursurile de talere in care vom competitiona, cel putin in preliminarii, deoarece sambata trebuie sa fim inapoi.
Dar cu speranta unei mini-vacante uscate suntem pe ultimii centimetri de pregatiri :) Ca si anul trecut, ziua este mohorita, dar gandurile noastre se inveselesc la ideea unei pauze in programul cotidian.
Ne vom reauzi de pe drum!
Philip intreaba cati ani stam. Si am probleme grave sa-i explic ca numai o saptamana. Incearca sa imi ofere banii din pusculitza, ca sa stam macar o luna. Incerc sa-l temperez si sa ii ofer alternativa unor multe si scurte aventuri in timpul verii. Reusim sa strike a deal pana la urma :)
Vom pleca (imediat ce barbatul da startul) intr-o scurta vacanta - la Mason, MI. Unul din concursurile de talere in care vom competitiona, cel putin in preliminarii, deoarece sambata trebuie sa fim inapoi.
Dar cu speranta unei mini-vacante uscate suntem pe ultimii centimetri de pregatiri :) Ca si anul trecut, ziua este mohorita, dar gandurile noastre se inveselesc la ideea unei pauze in programul cotidian.
Ne vom reauzi de pe drum!
17 mai 2008
Cuiburi
Anul trecut, la intoarcerea din vacanta, am gasit un cuib de turturele in streasina din spatele casei. Dupa ce au scos primii 2 puishori au scos si a doua pereche de pui, apoi au disparut.
Pe la sfarsitul lui Martie, anul acesta, cand a dat caldura peste noi - cele 2 tuturele au revenit. Au inceput sa-si repare cuibul, le-am mai ajutat si noi si dupa cateva zile ea a ramas in cuib, el plecand des si revenind cand si cand sa o lase si pe ea sa isi caute de mancare si probabil sa-si dezmorteasca trupul. Am inceput sa-i si recunoastem - ea este un gri mai inchis si are o linie orizontala neagra, foarte fina, pe fata; e mai grasutza un pic; el - este extrem de finut la corp, mai subtirel, si de un gri-perlat o frumusete. Ii ascultam cum isi canta si cum se schimba la pazitul puishorilor in devenire. S-au obisnuit cu noi de anul trecut si nu se sperie nici macar cand ma urc pe scaun sa le mai aranjez un pic cuibul. Ea se uita cu un ochishor la mine, el ma urmareste de pe gard, dar nu isi parasesc ouale.
Sfarsitul lui Aprilie aduce 2 puishori dragutzi - stau in cuib cateva zile, apoi zboara veseli in 'padurea' din gradina, adica cetina care ne desparte de una din vecine. Stau acolo cu taticul, in timp ce mamica sta din nou in cuib, pentru generatia urmatoare. Are taticul un sistem interesant de a-si apara puii care nu sunt inca extrem de buni zburatori - apare un inamic (in speta unul din cainii din casa iesiti la aer in curte) si il vezi cum tipa-tipa, merge catre un colt indepartat al curtii. In mod naural cainii il urmaresc pe el si cand se crede suficient de departe de cuibul de pe pamant isi ia zborul brusc. Nu incetez sa ma minunez de toate aceste activitati ale naturii. Si noi, rasa umana, ne credem cei superiori...
A inceput sa creasca si vitza si cum tot nu am gasit o solutie perfecta pentru bolta, ea creste profund haotic. Peste una din ramuri dam aproape non-stop si cum ramura atinge si cuibul, intr-o zi, cu ajutorul nostru, cu ajutorul vintului... cuibul cade... gasim un singur ouletz si nu mai poate fi salvat. Ea, turturica sta in apropiere si canta parca dispaerata. El nu se arata. Reusim sa punem cuibul la loc si ne intrebam daca vor reveni. Sunt aproape trista ca poate nu, dar inca sper ca stiu ele, pasarile, ca nu le-am vrut raul si ca le adoram. Mamica s-a mutat de pe gard pe stalpul de lumina si canta in continuare. O luam ca un semn bun. La un moment dat zboara, dar revine si cu pasi marunti se apropie de cuib. Il studiaza... probabil ca isi cauta oul... Pleaca din nou. A doua zi revine, studiaza cuibul din nou, canta, pleaca... Si dupa un timp revine - si incepe sa puna betishoare noi in cuib. Fericire profunda - isi reconstruieste cuibul! A doua zi de dimineata este in cuib si canta. Nu trece mult si revine si el si impreuna mai pun un fir de iarba ici, unul colo... gata, si-au refacut cuibul si acum ea sta din nou pe oua. Sunt extrem de fericiti cu totii, ne-au devenit dragi si ne-ar fi parut rau sa le pierdem.
Intre timp, in fata casei, sub streasina si-au facut cuib o pereche the robins [definitie robin] (se pare ca in romaneste s-ar traduce macaleandru). Procesul e migalitor - aduc pai cu pai si batzishor cu betzishor. In aproximativ o saptamana este gata - mie mi se pare extrem de mic comparat cu dimensiunea pasarilor, dar L. remarca logic ca nu trebuie sa dea party in cuib, oaule trebuie sa stea acolo, ea numai deasupra.
Robin-ii sunt mai tematori decat turturelele - dispar la cea mai mica miscare. De la computerul meu, daca stau cuminte, o vad pe mamica in cuib. Nu stiu daca are deja ouale acolo, deoarece inca zboara destul de des si pentru perioade indelungate. O urmaresc cuminte in fiecare zi si ma minunez de cat de calma si linistita este, Ce vor fi facand mamicile pasari cand stau in cuib? Stau pur si simplu? Se gandesc la puii ce vor veni? Se gandesc de unde o sa le gaseasca viermisorii cei mai buni si hranitori?
Florin sustine ca am o obsesie cu pasarile mai nou. Dar crescand intr-o cladire de beton, inconjurata de asfalt am in mine o chemare catre pamant, catre natura si probabil ca-mi pun acum intrebari pe care alti copii si le-au pus la vremea lor, a copilariilor, a intrebarilor. Si cum curtea e plina de Cardinals si Robins si Chickadees (sau cum le-o fi chemand, copilul stie! studiaza pasari si flori luna asta) e si greu sa nu devii interesat de ele. Canta gratios, sunt extrem de frumoase (mai ales ei - lucru interesant in natura!), isi au grija frumos de cuiburi si de pui si e normal sa fiu curioasa ce le-o fi trecand prin minte, nu?
Mai ales ca n-am avut niciodata ocazie de cuib la streasina si acum am 2 cuiburi! Absolut miraculos!
Pe la sfarsitul lui Martie, anul acesta, cand a dat caldura peste noi - cele 2 tuturele au revenit. Au inceput sa-si repare cuibul, le-am mai ajutat si noi si dupa cateva zile ea a ramas in cuib, el plecand des si revenind cand si cand sa o lase si pe ea sa isi caute de mancare si probabil sa-si dezmorteasca trupul. Am inceput sa-i si recunoastem - ea este un gri mai inchis si are o linie orizontala neagra, foarte fina, pe fata; e mai grasutza un pic; el - este extrem de finut la corp, mai subtirel, si de un gri-perlat o frumusete. Ii ascultam cum isi canta si cum se schimba la pazitul puishorilor in devenire. S-au obisnuit cu noi de anul trecut si nu se sperie nici macar cand ma urc pe scaun sa le mai aranjez un pic cuibul. Ea se uita cu un ochishor la mine, el ma urmareste de pe gard, dar nu isi parasesc ouale.
Sfarsitul lui Aprilie aduce 2 puishori dragutzi - stau in cuib cateva zile, apoi zboara veseli in 'padurea' din gradina, adica cetina care ne desparte de una din vecine. Stau acolo cu taticul, in timp ce mamica sta din nou in cuib, pentru generatia urmatoare. Are taticul un sistem interesant de a-si apara puii care nu sunt inca extrem de buni zburatori - apare un inamic (in speta unul din cainii din casa iesiti la aer in curte) si il vezi cum tipa-tipa, merge catre un colt indepartat al curtii. In mod naural cainii il urmaresc pe el si cand se crede suficient de departe de cuibul de pe pamant isi ia zborul brusc. Nu incetez sa ma minunez de toate aceste activitati ale naturii. Si noi, rasa umana, ne credem cei superiori...
A inceput sa creasca si vitza si cum tot nu am gasit o solutie perfecta pentru bolta, ea creste profund haotic. Peste una din ramuri dam aproape non-stop si cum ramura atinge si cuibul, intr-o zi, cu ajutorul nostru, cu ajutorul vintului... cuibul cade... gasim un singur ouletz si nu mai poate fi salvat. Ea, turturica sta in apropiere si canta parca dispaerata. El nu se arata. Reusim sa punem cuibul la loc si ne intrebam daca vor reveni. Sunt aproape trista ca poate nu, dar inca sper ca stiu ele, pasarile, ca nu le-am vrut raul si ca le adoram. Mamica s-a mutat de pe gard pe stalpul de lumina si canta in continuare. O luam ca un semn bun. La un moment dat zboara, dar revine si cu pasi marunti se apropie de cuib. Il studiaza... probabil ca isi cauta oul... Pleaca din nou. A doua zi revine, studiaza cuibul din nou, canta, pleaca... Si dupa un timp revine - si incepe sa puna betishoare noi in cuib. Fericire profunda - isi reconstruieste cuibul! A doua zi de dimineata este in cuib si canta. Nu trece mult si revine si el si impreuna mai pun un fir de iarba ici, unul colo... gata, si-au refacut cuibul si acum ea sta din nou pe oua. Sunt extrem de fericiti cu totii, ne-au devenit dragi si ne-ar fi parut rau sa le pierdem.
Intre timp, in fata casei, sub streasina si-au facut cuib o pereche the robins [definitie robin] (se pare ca in romaneste s-ar traduce macaleandru). Procesul e migalitor - aduc pai cu pai si batzishor cu betzishor. In aproximativ o saptamana este gata - mie mi se pare extrem de mic comparat cu dimensiunea pasarilor, dar L. remarca logic ca nu trebuie sa dea party in cuib, oaule trebuie sa stea acolo, ea numai deasupra.
Robin-ii sunt mai tematori decat turturelele - dispar la cea mai mica miscare. De la computerul meu, daca stau cuminte, o vad pe mamica in cuib. Nu stiu daca are deja ouale acolo, deoarece inca zboara destul de des si pentru perioade indelungate. O urmaresc cuminte in fiecare zi si ma minunez de cat de calma si linistita este, Ce vor fi facand mamicile pasari cand stau in cuib? Stau pur si simplu? Se gandesc la puii ce vor veni? Se gandesc de unde o sa le gaseasca viermisorii cei mai buni si hranitori?
Florin sustine ca am o obsesie cu pasarile mai nou. Dar crescand intr-o cladire de beton, inconjurata de asfalt am in mine o chemare catre pamant, catre natura si probabil ca-mi pun acum intrebari pe care alti copii si le-au pus la vremea lor, a copilariilor, a intrebarilor. Si cum curtea e plina de Cardinals si Robins si Chickadees (sau cum le-o fi chemand, copilul stie! studiaza pasari si flori luna asta) e si greu sa nu devii interesat de ele. Canta gratios, sunt extrem de frumoase (mai ales ei - lucru interesant in natura!), isi au grija frumos de cuiburi si de pui si e normal sa fiu curioasa ce le-o fi trecand prin minte, nu?
Mai ales ca n-am avut niciodata ocazie de cuib la streasina si acum am 2 cuiburi! Absolut miraculos!
7 mai 2008
Sarbatoare si sarbatoriri
Am avut un sfarsit de saptamana extraordinar din multe puncte de vedere.
Sambata lectia de pian a mers foarte bine, cele 2 saptamani de munca la piesa de jazz s-au facut simtite, si desi loc de imbunatatiri mai este, profesoara a fost foarte incantata de duetul nostru marsaluind cu sfintii (titlul piesei). Lectia de calarie a fost interesanta - deocamdata nu intru in amanunte, poate voi mai reveni.
Copilul se simte din ce in ce mai pe mosia lui la ferma si deja a ajuns la minunatii de genul:
Sta la computer si cauta (singur, de capul lui!) in google urmatoarea fraza: 'horses for sale'. Gaseste o ferma pe undeva prin New Mexico si isi alege calul (un Appaloosa relativ alb, este extrem de indragostit de J.J., unul din caii de la ferma, alb tot) si apoi ma cheama incantat. Eu raman perplexa - nu numai ca a cautat si a gasit fara sa i se explice nimic, dar copilul l-a si pus in 'cos' asa ca acum ma intampina de pe ecran o pagina de PayPal, in care gasesc nu un cal, ci 3 (nu e egoist, sa avem toti cate un cal) numai sa dai cu cartea de credit si sa-i platesti. Dupa ce-mi revin din perplexitate ii explic ca tocmai se pregatea sa cumpere 3 cai (ma rog, termenul corect ar fi acelasi cal de 3 ori) si el este multumit, asta si vroia omul, sa cumpere.
Incerc sa-l temperez cum ca nu putem sa cumparam caii fara sa avem unde-i tine. Se intoarce la computer si dupa ce mai cerceteaza el internetul un pic ma cheama sa-l lamuresc cu ceva - acum scrie un mail pentru un fermier, pune un fel de anunt 'William's horses for sale' si vrea sa stie in ce data cumparam ferma, ca sa stie ce scrie in anunt. Il intreb ce vrea sa faca cu caii de vinzare si imi explica doct (si un pic agasat, ca si cum ar explica unuia care nu prea are multa putere de intelegere) ca oamenii vin la ferma noastra si aduc cai de vinzare si noi ii vindem si cu banii ne cumparam caii nostri personali. Ma bucur ca cel putin o fiinta in familie pare sa aiba spirit antreprenorial in sange si ii promit ca atunci cand ne cumparam ferma o sa-i spun data exacta.
Dar am divagat - sambata, la ferma. Dupa lectie mai pierdem timpul prin ferma, si noi ne simtim cumva acasa. Plus ca Smartie (un labrador ciocolatiu) a facut pui nu de mult si acum sunt numai buni de smotocit. Asa ca toti ne distram cu catzelandrii cei pufosi. Au ajuns si prietenii nostri, intr-o mini-vizita la ferma, sa vada fetele caii; dupa cateva incercari nereusite reusim sa ne desprindem si sa purcedem catre casa. Unde avem casa plina - prieteni, familie, o galagie completa si rupta din cand in cand de taceri periculoase. Gasim copiii cand ascunsi in dushul din baia din basemenet, cand ascunsi intr-un dulap, cand mai stiu eu pe unde. Dar ca de obicei ei 3 se inteleg foarte bine, ceea ce ne ofera noua, parintilor, un timp de respiro si de conversatie. Initial ziua s-a dorit ca o surpriza pentru L., a fost ziua ei si am dorit sa o sarbatorim un pic mai special. Intre pian si cai am reusit sa arunc impreuna un tort de inghetata, cel pe care-l folosim la 'celebrations'. Si pentru prima oara de cand sunt in Canada am gasit intr-o duzina de oua nu unul, ci vreo 6 'gemene' (cu 2 galbenushuri). Asa ca deja cand l-am spart pe ultimul (pentru tort) am zis - ok, vom sarbatori amandoua fetele, tortul o cere. Zis si facut - si poate pentru ca nu am asteptat nimic de la zi in mod special, poate pentru ca a fost gandita ca fiind de 'dat', nu de 'primit' a devenit cu atat mai frumoasa, cu atat mai superba.
Am continuat spiritul de sarbatoare cu o zi de duminica foarte frumoasa, un pic rece, dar frumoasa. Am fost la un concurs de talere, la un club imposibil - mi-am adus aminte de primul concurs pe care l-am tras tot acolo si la cat de disperata eram de scorul meu. Cu tristete recunosc ca scorul duminica nu a fost mult diferit, dar atmosfera a fost placuta, plus ca am plecat de la club cu ceva mai multe cunostinte. Inca mai am de invatat tone in sportul acesta si atunci orice experienta se transforma intr-o ocazie de acumulare de noi cunostinte. Sau de fixare a cunostintelor mai vechi. Seara am stat la palavre cu prietenul nostru F., despre talere si nu numai.
Luni m-am trezit cu soarele nu numai la fereastra, dar cumva si in interior - extrem de bine dispusa, extrem de optimista. Cred ca este prima oara cand ma trezesc de ziua mea cu atata buna-dispozitie. Ca si sambata, am plecat de la ideea de a imparti cu restul omenirii aceasta zi frumoasa si cumva restul omenirii parca a impartit inapoi cu mine. Aveam programat sa ma intalnesc cu R. pentru lunch, prima oara cand am un lunch 'intre fete'. Nu cu ea, cu oricine (lunch-urile cu colegii de la servici nu se pun, bineinteles). A ales un restaurant de Sushi, in downtown Hamilton, si fiind luni, mult dupa ora in care oamenii 'normali' ies la masa, restaurantul e relativ gol si serviciul prompt. Ca in orice restaurant japonez esti lasat in pace sa te bucuri in voie de masa, de companie, de momentul de respiro pe care ti l-ai luat. Incercam diverse, reusim cu greu sa terminam tot (am comandat mai putin decat ne propusesem initial, aparent o idee stralucita) si palavragim (cu usurinta) constant. E ceva placut in acest chattering usor - despre familie, despre lucru, despre tot ce devine tangential cu subiectul. O prietenie la inceput de drum, incercam sa ne cunoastem mai bine si descoperim puncte comune.
Dupa-amiaza continua la fel de placut - cand ajungem inapoi acasa copilul a fost la cumparaturi cu tatal lui si am tone de flori, o masa aranjata impecabil si un balon urias. Nu poti sa nu zambesti la asemenea display de afectiune.
Si ca sa fie totul extrem de complet, una din iepele de la ferma, Cassie, a nascut o minune de calutz astazi (adica luni, 5 mai). Un calutz aproape auriu, cu o stelutza alba in frunte. Este frumos ca orice nou-nascut si ma uit cu drag la el, n-am mai vazut cal in virsta de o zi pana acum decat in filme. E ceva special in curiozitatea cu care te priveste, cu care iti da voie numai un pic sa-l mangai. E catifelat si pufos si imediat se ascunde in spatele mamicii.
E ceva cu totul si cu totul special in acest weekend plin de sarbatoriri, sarbatorite, flori, calutzi nou-nascuti si multa, multa dragoste si prietenie.
Happy Cinco de Mayo! Si se mai sarbatorea si la japonezi ceva, dar nu mai stiu ce... si nu gasesc acum, dar daca gasesc revin la anul.
Sambata lectia de pian a mers foarte bine, cele 2 saptamani de munca la piesa de jazz s-au facut simtite, si desi loc de imbunatatiri mai este, profesoara a fost foarte incantata de duetul nostru marsaluind cu sfintii (titlul piesei). Lectia de calarie a fost interesanta - deocamdata nu intru in amanunte, poate voi mai reveni.
Copilul se simte din ce in ce mai pe mosia lui la ferma si deja a ajuns la minunatii de genul:
Sta la computer si cauta (singur, de capul lui!) in google urmatoarea fraza: 'horses for sale'. Gaseste o ferma pe undeva prin New Mexico si isi alege calul (un Appaloosa relativ alb, este extrem de indragostit de J.J., unul din caii de la ferma, alb tot) si apoi ma cheama incantat. Eu raman perplexa - nu numai ca a cautat si a gasit fara sa i se explice nimic, dar copilul l-a si pus in 'cos' asa ca acum ma intampina de pe ecran o pagina de PayPal, in care gasesc nu un cal, ci 3 (nu e egoist, sa avem toti cate un cal) numai sa dai cu cartea de credit si sa-i platesti. Dupa ce-mi revin din perplexitate ii explic ca tocmai se pregatea sa cumpere 3 cai (ma rog, termenul corect ar fi acelasi cal de 3 ori) si el este multumit, asta si vroia omul, sa cumpere.
Incerc sa-l temperez cum ca nu putem sa cumparam caii fara sa avem unde-i tine. Se intoarce la computer si dupa ce mai cerceteaza el internetul un pic ma cheama sa-l lamuresc cu ceva - acum scrie un mail pentru un fermier, pune un fel de anunt 'William's horses for sale' si vrea sa stie in ce data cumparam ferma, ca sa stie ce scrie in anunt. Il intreb ce vrea sa faca cu caii de vinzare si imi explica doct (si un pic agasat, ca si cum ar explica unuia care nu prea are multa putere de intelegere) ca oamenii vin la ferma noastra si aduc cai de vinzare si noi ii vindem si cu banii ne cumparam caii nostri personali. Ma bucur ca cel putin o fiinta in familie pare sa aiba spirit antreprenorial in sange si ii promit ca atunci cand ne cumparam ferma o sa-i spun data exacta.
Dar am divagat - sambata, la ferma. Dupa lectie mai pierdem timpul prin ferma, si noi ne simtim cumva acasa. Plus ca Smartie (un labrador ciocolatiu) a facut pui nu de mult si acum sunt numai buni de smotocit. Asa ca toti ne distram cu catzelandrii cei pufosi. Au ajuns si prietenii nostri, intr-o mini-vizita la ferma, sa vada fetele caii; dupa cateva incercari nereusite reusim sa ne desprindem si sa purcedem catre casa. Unde avem casa plina - prieteni, familie, o galagie completa si rupta din cand in cand de taceri periculoase. Gasim copiii cand ascunsi in dushul din baia din basemenet, cand ascunsi intr-un dulap, cand mai stiu eu pe unde. Dar ca de obicei ei 3 se inteleg foarte bine, ceea ce ne ofera noua, parintilor, un timp de respiro si de conversatie. Initial ziua s-a dorit ca o surpriza pentru L., a fost ziua ei si am dorit sa o sarbatorim un pic mai special. Intre pian si cai am reusit sa arunc impreuna un tort de inghetata, cel pe care-l folosim la 'celebrations'. Si pentru prima oara de cand sunt in Canada am gasit intr-o duzina de oua nu unul, ci vreo 6 'gemene' (cu 2 galbenushuri). Asa ca deja cand l-am spart pe ultimul (pentru tort) am zis - ok, vom sarbatori amandoua fetele, tortul o cere. Zis si facut - si poate pentru ca nu am asteptat nimic de la zi in mod special, poate pentru ca a fost gandita ca fiind de 'dat', nu de 'primit' a devenit cu atat mai frumoasa, cu atat mai superba.
Am continuat spiritul de sarbatoare cu o zi de duminica foarte frumoasa, un pic rece, dar frumoasa. Am fost la un concurs de talere, la un club imposibil - mi-am adus aminte de primul concurs pe care l-am tras tot acolo si la cat de disperata eram de scorul meu. Cu tristete recunosc ca scorul duminica nu a fost mult diferit, dar atmosfera a fost placuta, plus ca am plecat de la club cu ceva mai multe cunostinte. Inca mai am de invatat tone in sportul acesta si atunci orice experienta se transforma intr-o ocazie de acumulare de noi cunostinte. Sau de fixare a cunostintelor mai vechi. Seara am stat la palavre cu prietenul nostru F., despre talere si nu numai.
Luni m-am trezit cu soarele nu numai la fereastra, dar cumva si in interior - extrem de bine dispusa, extrem de optimista. Cred ca este prima oara cand ma trezesc de ziua mea cu atata buna-dispozitie. Ca si sambata, am plecat de la ideea de a imparti cu restul omenirii aceasta zi frumoasa si cumva restul omenirii parca a impartit inapoi cu mine. Aveam programat sa ma intalnesc cu R. pentru lunch, prima oara cand am un lunch 'intre fete'. Nu cu ea, cu oricine (lunch-urile cu colegii de la servici nu se pun, bineinteles). A ales un restaurant de Sushi, in downtown Hamilton, si fiind luni, mult dupa ora in care oamenii 'normali' ies la masa, restaurantul e relativ gol si serviciul prompt. Ca in orice restaurant japonez esti lasat in pace sa te bucuri in voie de masa, de companie, de momentul de respiro pe care ti l-ai luat. Incercam diverse, reusim cu greu sa terminam tot (am comandat mai putin decat ne propusesem initial, aparent o idee stralucita) si palavragim (cu usurinta) constant. E ceva placut in acest chattering usor - despre familie, despre lucru, despre tot ce devine tangential cu subiectul. O prietenie la inceput de drum, incercam sa ne cunoastem mai bine si descoperim puncte comune.
Dupa-amiaza continua la fel de placut - cand ajungem inapoi acasa copilul a fost la cumparaturi cu tatal lui si am tone de flori, o masa aranjata impecabil si un balon urias. Nu poti sa nu zambesti la asemenea display de afectiune.
Si ca sa fie totul extrem de complet, una din iepele de la ferma, Cassie, a nascut o minune de calutz astazi (adica luni, 5 mai). Un calutz aproape auriu, cu o stelutza alba in frunte. Este frumos ca orice nou-nascut si ma uit cu drag la el, n-am mai vazut cal in virsta de o zi pana acum decat in filme. E ceva special in curiozitatea cu care te priveste, cu care iti da voie numai un pic sa-l mangai. E catifelat si pufos si imediat se ascunde in spatele mamicii.
E ceva cu totul si cu totul special in acest weekend plin de sarbatoriri, sarbatorite, flori, calutzi nou-nascuti si multa, multa dragoste si prietenie.
Happy Cinco de Mayo! Si se mai sarbatorea si la japonezi ceva, dar nu mai stiu ce... si nu gasesc acum, dar daca gasesc revin la anul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)