Prima zi de camping este, de obicei, o zi relativ pierduta. Pana invatam zona si de unde sa ne luam cele necesare de obicei dureaza. Asa ca vom petrece cateva ore de shopping intr-un oras suburban in America. Metropola este Columbus, OH - si intr-unul din oraselele satelit intram din greseala, in cautarea unul super-market cu ceva de mancare. Pana atunci drumurile serpuisera feeric pe langa lacuri si ape, in delushoare si vai line. Dar ne descoperim brusc intr-o alta lume, parca am fi intr-unul din cartierele nou-contruite in Burlington. De unde pana acum admirasem casele aruncate in mijlocul a acrii intregi de pasune (pline cu - ati ghicit! - cai), descoperim ca nici macar faptul ca au atata intindere nu-i impiedica pe americani sa se inghesuiasca in aceleasi cartiere in care se inghesuie si canadienii. Suntem un pic nedumeriti - dar admiram grija cu care au lasat 2 silozuri in mijlocul super-marketului. Da un aer rural aglomerarii urbane si ne lasa pe noi mirati de imaginatia designer-ului.
Incarcati cu toate cele necesare traiului pentru cel putin cateva zile revenim la baza si incepem sa punem ceva ordine in dezordinea caracteristica familiei noastre.
Ziua a trecut pe nesimtite si vremea tine deocamdata cu noi - a fost innorat, pe alocuri chiar recishor, un pic de vint; dar nici un strop de ploaie. Sperm ca toata ploaia sa fi fost cea de duminica si sa fi trecut in alte parti. Aflam cand vorbim acasa ca a trecut, intr-adevar, in Canada.
Marti incepem sa descoperim imprejurimile - lacushorul unde copilul prinde un peste de 3 ori mai mare decat al tatalui (care tata cica-l invata cum sa pescuiasca!), piscina care este mult prea rece pentru noi (ne-am invatat cu binele si cu cele 88 Farenheit de la piscina noastra de cartier), si sirul de traps lung cat o zi de post. Copilul este multumit ca poate pescui si se poate juca in voie afara; noi suntem multumiti ca vremea este buna; Cora este multumita ca este cu noi. Rezultatul este, deocamdata, pozitiv.
Incercam sa ne pre-squad pentru restul de concurs - ne aflam la Ohio State Shoot, care va tine toata saptamana. Pre-squading-ul este simplu, dar pentru anumite probe imi gasesc cu greu loc dimineata sau mai devreme. Pana la urma am reusit sa ne hotarim fiecare, dam cu card-ul prin vreo 3 locuri, apasam pe ecrane sensitive si avem in mana fiecare cate o hirtiutza pe care ne e scris programul urmatoarelor zile.
Desi nu are mai multe banks decat Mason-ul, Cardinal Centre este mult mai intins. Vom afla in zilele urmatoare ca proprietarul (da, este un singur om care are aceasta intindere!) a cumparat si fermele de langa ultimele trapuri, in total sunt aproximativ 16 hectare de intindere, toate in posesia lui Jack Fishburn. Care incearca sa re-aduca Grand-ul American inapoi in Ohio.
Un pic de istorie in trapul nord-american:
Grand-ul American este Campionatul National American - cea mai mare competitie posibila. Vreme de 100 de ani (pana acum 3 ani) s-a tinut in Vandalia, Ohio. Dar pamanutul pe care era construit clubul era in lease de la aeroportul din Vandalia, pentru 100 de ani. Cand a expirat lease-ul (un fel de contract de inchiriere pe termen lung), aeroportul n-a mai vrut sa il prelungeasca, deoarece aveau nevoie sa extinda aeroportul. Drept pentru care mai mult cluburi din tara au incercat sa obtina ele dreptul de a gazdui Grand-ul American. Care competitie este, in mod evident, o sursa imensa de profit (istoric sunt sute de mii de spectatori si zeci de mii de competitori prezenti, in fiecare an). A castigat un club din Sparta, Illinois si de atunci (3 ani) este o mare zizanie intre trap-shooteri - cei care mergeau la Vandalia nu pun piciorul in Sparta si cei din Sparta nu pun piciorul in Ohio.
Paranteza de istorie s-a incheiat, revenim la prezent, in Cardinal Centre. Proprietarul, cum ziceam, a cumparat teren cu nemiluita si se pare ca in anii urmatori va mai pune 64 case de trap, facandu-l, astfel, cel mai mare si mai tare club din State, cu ideea ca in 5 ani (cand expira lease-ul in Sparta, IL!!) Grand-ul American se va intoarce aici. Noua, canadienilor la 'numai' 7 ore departare ne convine de minune acest aranjament, e mai simplu sa ajungi in Marengo, Ohio (cam 600km de casa) decat in Sparta, Illinois (aflata la 700km de Marengo in directie opusa Canadei).
Oamenii nu sunt la fel de prietenosi ca cei din Mason. Se poate sa fie din cauza de multime, sunt mult mai multi sportivi aici. Organizarea este excelenta si, pentru noi, cei cu legile ciudate, exista un alt avantaj - cat vezi cu ochii sunt sute de metri de vendori: cu 'puci', cu amunitie, cu tricouri si sepci, cu ochelari, cu ce vrei si ce nu vrei. Ii amuz pe unii cand ma mir profund de numarul de arme pe care le au - ma intreaba de unde sunt si se lamuresc de ce sunt atat de fascinata cand se lamuresc ca venim de la Canada, tara cu legi mult mai restrictive decat America.
Ce mai, o minune - bani sa ai, ca exista pe ce sa-i cheltui.
Tragem - in unele zile mai bine, in altele mai putin bine. Important este ca avem fun, vreme buna, si un concurs atat de important ca sa-l folosim pe post de practica pentru Nationalele Canadei care se vor tine saptamana viitoare la clubul de acasa. Ca sa top frumos una din zile, reusesc un absolut miraculos 97 in handicap - ceea ce imi aduce 2 'premii' - am castigat High Lady Non-resident (care este, de fapt, in cazul acesta chiar High Lady over-all) si din cauza scorului am avansat un yard in handicap. Asa ca sunt foarte multumita de mine, dar energiile au fost folosite in handicap, deoarece a doua zi nu se mai leaga talerele deloc. Dar dupa un scurt bosumflat (Florin zice sa nu mai cirii atat si el are, in felul lui, dreptate; dar si eu am in felul meu: cum sa trag intr-o zi un scor si a doua zi sa trag cu 11 talere mai putin?? aproape 4 pe trap... e demoralizant, orice ar zice antrenorul - care are viata grea pentru cateva ore, deoarece se enerveaza ca m-am suparat :)) revenim in campionat cu noi resurse (de unde, nu se stie) si cu si mai mult fun. Florin castiga clasa la Duble si un frumos High All Around pentru cele 400 de talere din campionatul propriu-zis (adica cel mai mare scor adunat pentru toate cele 3 probe). Se cunoaste ca acum vede talerele - in sfarsit am intalnit un optometrist care stie despre ce se vorbeste. Este si el talerist si intelege care este 'problema' celor care au nevoie de un pic de ochelari sau un pic mai mult :) Mai mult - omul este ultra-rapid si am comandat ochelarii miercuri si joi i-am si avut!
Asa ca acum suntem multumiti de prestanta in competitie, copilul este multumit ca a avut o mica vacanta si s-a intalnit din nou cu Sebian, prietenul din Michigan - castigati cu totii din aceasta noua aventura.
Este momentul sa revenim acasa - miercuri incep Campionatele Nationale ale Canadei si anul acesta se tin chiar la clubul nostru. Suntem curiosi cum vor decurge cele 4 zile de concurs si suntem siguri ca vom intalni prieteni vechi si vom lega prietenii noi.
Speram sa revenim in Marengo catre sfarsitul verii, pana atunci se pare ca vor da in folosinta si niste trapuri pentru International (proba care se foloseste la Olimpiade) si amandoi suntem nerabdatori sa incercam.
Goodbye Marengo! See you next time!
19 iunie 2008
17 iunie 2008
Insemnari de drum
Am plecat duminica cu intarzierea noastra caracteristica. Semi-obositi, dar cu acea curiozitate de inceput de drum.
Parasim Ontario pe la Fort Erie / Buffalo - din cele 3 iesiri pe care le-am folosit in ultimul an aceasta este cea mai stearsa. Nelipsitul pod este la datorie, dar zona de granitza nu este cu nimic spectaculoasa, o zona industriala terna si fara nici un haz. Drumul prin NY nu este nici el deosebit, il petrecem jucand diverse joculetze - de genul: din ce stat sunt masinile care trec (vijelios) pe langa noi?
Ne oprim la un rest area pe margine autostrazii si admiram masini si camioane dintr-un punct inedit. Cum zona cu ceva de mancare este, de fapt, pe partea cealalta a autostrazii, ce s-au gandit ei americanii? Ce sa facem 2 restaurante - iesim mai ieftin cu o pasarela peste autostrada. Zis si facut (e clar ca au o problema cu suspendarile, trebuie sa suspende ei ceva, daca nu au ape peste care sa treaca poduri atunci se amuza cu pasarele peste autostrazi) - asa ca ne oprim pret de cateva momente sa urmarim camioanele trecand in viteza pe 'sub' noi. Soferii sunt haiosi si vazand un copil isi suna claxoanele spre incantarea lui Philip.
Dupa ce ne hranim si pe noi si pescarusii din parcare ne continuam drumul pe margine lacului Erie. Descopar cu surpriza (geografia este, inca, punctul meu slab; am inceput acum sa ma mai lamuresc, dar mai e mult) - ca am trecut din New York in Pennsylvania. Imi dau seama ca trebuie sa fie unul din statele cele mai intinse, deoarece eu il stiam mult mai la sud si mult mai la est. Pe partea dreapta apare din cand in cand Lacul Erie, intr-un apus superb. Culorile sunt fascinante si lumina se filtreaza feeric printre arbustii de pe marginea drumului. Zona crepusculara isi face simtita aparitia - e ceva deosebit in aceasta lumina in inserare, mai ales cand esti in masina.
Se intuneca si noi mai avem o bucata serioasa de drum. Am intrat intre timp in Ohio si, dupa ce studiez bine unul din pliantele in care se povestesc diverse despre stat imi dau seama ca au dreptate sa se mandreasca cu dealurile lor - drumul urca si coboara in niste pante superbe. Superbe pentru mine, calatorul oarecum fara griji. Conducatorul caruia nu-i mai trage truck-ul mai mult de 50mph la deal nu le gaseste la fel de amuzante. Ca sa nu ni se para drumul plat si fad, descoperim undeva in fata noastra o furtuna. Probabil ca si cu ploaie, dar noi observam cerul innorat si care se lumineaza feeric la fiecare 10 secunde. La un moment dat ne dam seama ca, total contrar impresiei noastre initiale, ne apropiem de furtuna sau, mai bine zis, furtuna de noi. Atmosfera devine din ce in ce mai psihedelica - si cum in dreapta avem acum camp deschis cu cate un pom ici si colo, putem testa pe viu fenomene optice interesante, precum blitzul si negativul. Copilul ne explica matur ca daca ne trazneste fulgerul o sa murim (este inca fascinat de fenomenul viata-moarte). Gasim ca este momentul sa minimizam traumele (se mira ca nu i-a fost frica de furtuna cand era mic) si tinem o lectura de 'fizica fulgerului pentru copiii de 5 ani'. Pare multumit cand afla ca in masina suntem safe (pentru ca interiorul este 'fuzzy' dupa cum ne explica tot el), si apoi isi aduce aminte de regula #1 a furtunii in natura - nu stam sub pomi inalti sau in apropiere de stalpi (deorece, asa cum s-a vazut mai sus, o sa 'murim'). Intr-un final adoarme obosit de atata stiinta. Tocmai cand noi am ajuns in exact mijlocul furtunii. Deja nu mai stim care este inceputul si care sfarsitul unui fulger, este o luminatie feerica, desi putin infricosatoare. Si ca sa nu ne plictisim deloc - se rup si norii deasupra noastra cu o determinare demna de cauze mai nobile. Curge apa din cer in valuri-valuri, ocazie cu care ajungem la fantastica viteza de 20mph.
Trecem cu bine de furtuna si ne aflam chiar la rascrucea de drumuri care ar trebui sa ne duca la camping. Cum este miezul noptii si e intuneric bine nu reusim sa deslusim intrarea, asa ca ne oprim la benzinarie si incerc sa aflu de la o tantica pe unde ar fi intrarea in camping. Prima 'intalnire' cu accentul de Ohio e cel putin interesanta. Reusesc cu greu sa ma prind ce-mi povesteste si am dubii serioase ca se afla ceva acolo unde spune ea. Dar cum ea e rezident si eu un vizitator bezmetic in miez de noapte o luam pe unde spune ea. Abia dimineata va fi un pic mai clar cum se intra si iese din camping - acum bijbiim pe un drum lat exact cat trailer-ul nostru in speranta ca drumul va duce undeva, deoarece loc de intors nu exista. Dupa multe intortochieli si miscari la pas reusim sa ajungem la biroul de primiri - care este, in mod absolut normal, inchis. Trezim pe cineva la un telefon - managerul de grand, care ne arata care ne este locshorul de popas pentru urmatoarea saptamana.
Dupa deja binecunsocutele - mai in fata, mai la dreapta etc. - parcam cu bine, apoi depachetam minimul necesar si ne aruncam la somn.
Marengo, OH - bine te-am gasit!
Drumul de acasa la Cardinal Camping Centre
Parasim Ontario pe la Fort Erie / Buffalo - din cele 3 iesiri pe care le-am folosit in ultimul an aceasta este cea mai stearsa. Nelipsitul pod este la datorie, dar zona de granitza nu este cu nimic spectaculoasa, o zona industriala terna si fara nici un haz. Drumul prin NY nu este nici el deosebit, il petrecem jucand diverse joculetze - de genul: din ce stat sunt masinile care trec (vijelios) pe langa noi?
Ne oprim la un rest area pe margine autostrazii si admiram masini si camioane dintr-un punct inedit. Cum zona cu ceva de mancare este, de fapt, pe partea cealalta a autostrazii, ce s-au gandit ei americanii? Ce sa facem 2 restaurante - iesim mai ieftin cu o pasarela peste autostrada. Zis si facut (e clar ca au o problema cu suspendarile, trebuie sa suspende ei ceva, daca nu au ape peste care sa treaca poduri atunci se amuza cu pasarele peste autostrazi) - asa ca ne oprim pret de cateva momente sa urmarim camioanele trecand in viteza pe 'sub' noi. Soferii sunt haiosi si vazand un copil isi suna claxoanele spre incantarea lui Philip.
Dupa ce ne hranim si pe noi si pescarusii din parcare ne continuam drumul pe margine lacului Erie. Descopar cu surpriza (geografia este, inca, punctul meu slab; am inceput acum sa ma mai lamuresc, dar mai e mult) - ca am trecut din New York in Pennsylvania. Imi dau seama ca trebuie sa fie unul din statele cele mai intinse, deoarece eu il stiam mult mai la sud si mult mai la est. Pe partea dreapta apare din cand in cand Lacul Erie, intr-un apus superb. Culorile sunt fascinante si lumina se filtreaza feeric printre arbustii de pe marginea drumului. Zona crepusculara isi face simtita aparitia - e ceva deosebit in aceasta lumina in inserare, mai ales cand esti in masina.
Se intuneca si noi mai avem o bucata serioasa de drum. Am intrat intre timp in Ohio si, dupa ce studiez bine unul din pliantele in care se povestesc diverse despre stat imi dau seama ca au dreptate sa se mandreasca cu dealurile lor - drumul urca si coboara in niste pante superbe. Superbe pentru mine, calatorul oarecum fara griji. Conducatorul caruia nu-i mai trage truck-ul mai mult de 50mph la deal nu le gaseste la fel de amuzante. Ca sa nu ni se para drumul plat si fad, descoperim undeva in fata noastra o furtuna. Probabil ca si cu ploaie, dar noi observam cerul innorat si care se lumineaza feeric la fiecare 10 secunde. La un moment dat ne dam seama ca, total contrar impresiei noastre initiale, ne apropiem de furtuna sau, mai bine zis, furtuna de noi. Atmosfera devine din ce in ce mai psihedelica - si cum in dreapta avem acum camp deschis cu cate un pom ici si colo, putem testa pe viu fenomene optice interesante, precum blitzul si negativul. Copilul ne explica matur ca daca ne trazneste fulgerul o sa murim (este inca fascinat de fenomenul viata-moarte). Gasim ca este momentul sa minimizam traumele (se mira ca nu i-a fost frica de furtuna cand era mic) si tinem o lectura de 'fizica fulgerului pentru copiii de 5 ani'. Pare multumit cand afla ca in masina suntem safe (pentru ca interiorul este 'fuzzy' dupa cum ne explica tot el), si apoi isi aduce aminte de regula #1 a furtunii in natura - nu stam sub pomi inalti sau in apropiere de stalpi (deorece, asa cum s-a vazut mai sus, o sa 'murim'). Intr-un final adoarme obosit de atata stiinta. Tocmai cand noi am ajuns in exact mijlocul furtunii. Deja nu mai stim care este inceputul si care sfarsitul unui fulger, este o luminatie feerica, desi putin infricosatoare. Si ca sa nu ne plictisim deloc - se rup si norii deasupra noastra cu o determinare demna de cauze mai nobile. Curge apa din cer in valuri-valuri, ocazie cu care ajungem la fantastica viteza de 20mph.
Trecem cu bine de furtuna si ne aflam chiar la rascrucea de drumuri care ar trebui sa ne duca la camping. Cum este miezul noptii si e intuneric bine nu reusim sa deslusim intrarea, asa ca ne oprim la benzinarie si incerc sa aflu de la o tantica pe unde ar fi intrarea in camping. Prima 'intalnire' cu accentul de Ohio e cel putin interesanta. Reusesc cu greu sa ma prind ce-mi povesteste si am dubii serioase ca se afla ceva acolo unde spune ea. Dar cum ea e rezident si eu un vizitator bezmetic in miez de noapte o luam pe unde spune ea. Abia dimineata va fi un pic mai clar cum se intra si iese din camping - acum bijbiim pe un drum lat exact cat trailer-ul nostru in speranta ca drumul va duce undeva, deoarece loc de intors nu exista. Dupa multe intortochieli si miscari la pas reusim sa ajungem la biroul de primiri - care este, in mod absolut normal, inchis. Trezim pe cineva la un telefon - managerul de grand, care ne arata care ne este locshorul de popas pentru urmatoarea saptamana.
Dupa deja binecunsocutele - mai in fata, mai la dreapta etc. - parcam cu bine, apoi depachetam minimul necesar si ne aruncam la somn.
Marengo, OH - bine te-am gasit!
Drumul de acasa la Cardinal Camping Centre
15 iunie 2008
On the road again...
Iata ca s-a facut vremea sa pornim din nou intr-o mini-vacanta.
O zi superba, dupa cateva saptamani de nebunie totala - un soare frumos si cald si speranta unor zile de relaxare. Am pus din nou tot ce ne trebuie in trailer, am adunat hartii, acte, jucarii si mai stiu eu ce.
Mergem in Ohio de data aceasta, un loc nou: Cardinal Centre.
Si cum afectiunea noastra pentru frumosul cardinal este totala, speram ca in curand si afectiunea pentru acest camp sa devina totala.
Vom porni in curand la drum, ultimele pregatiri, ultimele agitatii si apoi... cum spune si Willie:
On the road again!
O sa mai povestim impresii de pe drum, ca de obicei. O saptamana buna tuturor!
O zi superba, dupa cateva saptamani de nebunie totala - un soare frumos si cald si speranta unor zile de relaxare. Am pus din nou tot ce ne trebuie in trailer, am adunat hartii, acte, jucarii si mai stiu eu ce.
Mergem in Ohio de data aceasta, un loc nou: Cardinal Centre.
Si cum afectiunea noastra pentru frumosul cardinal este totala, speram ca in curand si afectiunea pentru acest camp sa devina totala.
Vom porni in curand la drum, ultimele pregatiri, ultimele agitatii si apoi... cum spune si Willie:
On the road again!
O sa mai povestim impresii de pe drum, ca de obicei. O saptamana buna tuturor!
Recitalul de dans
Ultimele 3 zile au fost un pic la limita nebuniei (Florin ar spune ca au depasit de mult limita) - in fiecare seara am avut cate un recital de dans.
Am fost un pic ingrijorata de cum va reactiona copilul, stiind cat e de timid... Prima seara - cea de repetitii - a trecut usor. Am stat impreuna in sala, s-a dus (fara probleme) cu prietenul lui de la scoala pe scena, au dansat. Totul bine si frumos - el a facut conversatii placute cu colegii de la scoala (am descoperit vreo 8), eu cu mamele si am ajuns super-tarziu acasa.
Vineri dupa scoala a adormit pe canapea, doborit deja de agitatia ultimelor 2 saptamani. Il trezesc cu mila, dar se apropie ora sa plecam - de data aceasta cu totii. El va fi in culise, noi - in sala. Drumul trece cu bine, dar odata ajunsi acolo imi explica temator ca nu ii place ideea. De ce? e la fel ca ieri - nu, azi e cu cortina. Rezolvam problema cortinei, ii explic ca se va ridica la inceput si apoi va fi ca ieri... Pare ok - mai discutam de una, de alta... pana ajungem in holul teatrului unde ar trebui sa-l las cu restul de grup. Cand avem un total melt-down. Ii dau oarecum dreptate - restul de copii (un numar impresionant, de altfel!) au cabinele lor (in grup, nu fiecare o cabina personala), grupul lor este singurul care va trebui sa stea pe hol. Un hol stramt, intunecat, extrem de inalt, pe care se perinda in ambele directii miriade de parinti cu miriade de copii imbracati in miriade de costume si in variate stagii de graba. Pana la urma nu am ce face, il las nefericit si ma duc in holul mare, unde ma intampina un sot si mai nefericit. Am lasat copilashul nostru trist si am plecat? Cand auzi pe cineva ca te intreaba asa, parca incepi sa ai dubii. Incerc sa-l linistesc si pe el si pe mine, amintindu-i ca am mai trecut prin momente similare la inceputul scolii. Copilul va trebui sa se obisnuiasca cu ideea ca e ok sa fii fara mama, dar inconjurat de prieteni. Incerc sa vad cum se mai simte, dar nu-i mai gasesc. Se apropie inceputul spectacolului si mama colegului de scoala imi spune ca era in continuare nefericit. Aud scrisnitul din dinti al lui Florin si incep sa ma amuz cu mama mamei :) Florinelul nu intelege cum de pot sa rid intr-o asemenea situatie. Ii spun ca departe de a fi nesimtitoare, cred ca daca eu sunt vesela, energiile pe care le emit vor fi pozitive si il vor ajuta pe omuletz mai mult decat orice vorba de incurajare. Nu stiu cat succes am in incercarea de a-l relaxa si cum copilul va dansa aproape de pauza (in aproximativ o ora si jumatate) avem un lung drum.
Spectacolul este incantator - nici nu iti dai seama cat de multe pot face aceste bucatele de oameni; costumele sunt splendide, fetitzele (majoritate sunt fete) si tinerele se misca natural si cu usurinta (e drept, sunt unele care sunt acolo ca a vrut mama, nu ele, dar majoritatea sunt acolo ca au vrut ele, simt ce fac si danseaza cu placere), programul este variat si incarcat si parca nici nu stii cand trece timpul. Vine si momentul in care copilul nostru trebuie sa iasa pe scena si cred ca noi avem emotii mai mari - va fi plingator (precum unele din fetitele super-mititele)? va fi rizator? E si primul care trebuie sa apara, fiind cel mai mic (si ca virsta si ca inaltime). Apare pe scena cu un zambet incantator si ne linistim; are, intr-adevar, fun, se distreaza, danseaza si pune si un pic de actorie in moment (dupa cum imi va explica a doua zi).
Il recuperam la pauza si vrea sa ramana in sala, sa vedem a doua parte. Desi este extrem de tarziu nu am inima sa zic nu, merita, la urma urmelor, sa vada si el spectacolul, nu? Ii place si imi dau seama ca priveste cu alti ochi decat noi ce se intampla pe scena. Face intr-un fel parte din grupul dansatorilor, chiar daca nu mai este in culise; simte altfel tot ce se intampla.
Rasuflam cu totii usurati si ne indreptam catre casa - am trecut relativ cu bine acest moment important.
Al doilea recital, sambata seara. Astazi nu voi mai sta in sala, sunt unul din parintii voluntari si voi putea sta in culise. Cand ajungem la sala de teatru profesorul lor inca nu a sosit, asa ca ma asez sa stau cu grupul lor in acelasi hol cu iz de inchisoare. In felul acesta voluntariatul meu are si un avantaj - copilul nu mai este nefericit. Reusesc chiar sa-l si dezlipesc de mine de cateva ori si sa-l trimit in scurte excursii cu colegii. Merg chiar si in culise cu el si astazi parca danseaza cu mai multa incredere si cu mai mult fun.
Avem si o surpriza placuta - in afara de faptul ca grupul de baieti mai mari (12-18 ani) se poarta cu el extrem de frumos (voi reveni), cu o grija si o dragoste deosebita; in afara de faptul ca a primit pe scena miriade de aplauze (este evident ca este cel mai mica baietel); cand plecam, pe strada, in fata teatrului 2 baietei (la vreo 10-12 ani) il incurajeaza si ii spun ca a facut o treaba excelenta. Nu sunt din grupul de dansatori, sunt copii din sala, frati sau prieteni ai dansatorilor. Scena este superba - copilul, care era oricum fericit ca totul s-a petrecut conform programului, devine brusc super-incantat si imi explica, cu intelepciunea celor 5 ani 'vezi, mami, cum esti apreciat atunci cand faci o treaba buna?'. Sa ai ocazia la 5 ani sa treci prin experienta de a fi apreciat pentru ceva la care ai muncit profund mi se pare extraordinar. Nu cred ca va putea cineva sa-i stearga din minte momentul acesta - in care a iesit pe scena, in fata a catorva sute de parinti si copii, a dansat si a avut si fun in acelasi timp, iar la sfarsit stie ca a fost apreciat - nu numai din aplauze, dar din vorbele de incurajare primite, la urma urmelor, de la niste straini pe strada. Toate temerile mele ca il imping, poate, prea tare au disparut si toate actiunile mele (relativ la dans) au fost validate in aceste 3 zile de recital.
Ca si ieri, imi dau seama astazi mult mai bine (petrecand aproape 3 ore in culise) ca grupul de copii este unit prin niste lagaturi speciale. Poate nu se cunosc toti pe nume, dar se incurajeaza chiar daca nu se cunosc. Se ajuta unii pe altii, se incurajeaza, se distreaza impreuna. E un grup de copii variat din toate punctele de vedere, pe care ii aduce impreuna acelasi lucru: muzica si dansul. E un grup placut si observ cu stupoare ca aveam prejudecati. Grupul lui este cel de break-dance - si prejudecata mea referitoare la tipul de baieti (ma refer la cei mari) este doborita brusc in aceste 3 seri. Grupul celor mari este compus din niste baieti cu atat de mult bun-simt si cu atata grija pentru cei mici; aproape nu-mi vine sa cred. Sunt atenti, bine crescuti si extrem de haiosi. Imi trag 2-3 palme virtuale peste ceafa... sa-mi fie invatatura de minte pentru viitor!
Plecam catre casa si sunt aproape convinsa ca vom reveni la anul. A fost experienta dincolo de placut si nu vad de ce nu am continua-o. Vom vedea mai catre toamna ce spune omuletzul.
Deocamdata suntem extrem de mandri de el, de stapanirea de sine de care a dat dovada si ne bucuram ca experienta, over-all, a fost placuta pentru el.
Happy dancing, everyone! (ar trebui sa dansam cu totii din cand in cand!)
Am fost un pic ingrijorata de cum va reactiona copilul, stiind cat e de timid... Prima seara - cea de repetitii - a trecut usor. Am stat impreuna in sala, s-a dus (fara probleme) cu prietenul lui de la scoala pe scena, au dansat. Totul bine si frumos - el a facut conversatii placute cu colegii de la scoala (am descoperit vreo 8), eu cu mamele si am ajuns super-tarziu acasa.
Vineri dupa scoala a adormit pe canapea, doborit deja de agitatia ultimelor 2 saptamani. Il trezesc cu mila, dar se apropie ora sa plecam - de data aceasta cu totii. El va fi in culise, noi - in sala. Drumul trece cu bine, dar odata ajunsi acolo imi explica temator ca nu ii place ideea. De ce? e la fel ca ieri - nu, azi e cu cortina. Rezolvam problema cortinei, ii explic ca se va ridica la inceput si apoi va fi ca ieri... Pare ok - mai discutam de una, de alta... pana ajungem in holul teatrului unde ar trebui sa-l las cu restul de grup. Cand avem un total melt-down. Ii dau oarecum dreptate - restul de copii (un numar impresionant, de altfel!) au cabinele lor (in grup, nu fiecare o cabina personala), grupul lor este singurul care va trebui sa stea pe hol. Un hol stramt, intunecat, extrem de inalt, pe care se perinda in ambele directii miriade de parinti cu miriade de copii imbracati in miriade de costume si in variate stagii de graba. Pana la urma nu am ce face, il las nefericit si ma duc in holul mare, unde ma intampina un sot si mai nefericit. Am lasat copilashul nostru trist si am plecat? Cand auzi pe cineva ca te intreaba asa, parca incepi sa ai dubii. Incerc sa-l linistesc si pe el si pe mine, amintindu-i ca am mai trecut prin momente similare la inceputul scolii. Copilul va trebui sa se obisnuiasca cu ideea ca e ok sa fii fara mama, dar inconjurat de prieteni. Incerc sa vad cum se mai simte, dar nu-i mai gasesc. Se apropie inceputul spectacolului si mama colegului de scoala imi spune ca era in continuare nefericit. Aud scrisnitul din dinti al lui Florin si incep sa ma amuz cu mama mamei :) Florinelul nu intelege cum de pot sa rid intr-o asemenea situatie. Ii spun ca departe de a fi nesimtitoare, cred ca daca eu sunt vesela, energiile pe care le emit vor fi pozitive si il vor ajuta pe omuletz mai mult decat orice vorba de incurajare. Nu stiu cat succes am in incercarea de a-l relaxa si cum copilul va dansa aproape de pauza (in aproximativ o ora si jumatate) avem un lung drum.
Spectacolul este incantator - nici nu iti dai seama cat de multe pot face aceste bucatele de oameni; costumele sunt splendide, fetitzele (majoritate sunt fete) si tinerele se misca natural si cu usurinta (e drept, sunt unele care sunt acolo ca a vrut mama, nu ele, dar majoritatea sunt acolo ca au vrut ele, simt ce fac si danseaza cu placere), programul este variat si incarcat si parca nici nu stii cand trece timpul. Vine si momentul in care copilul nostru trebuie sa iasa pe scena si cred ca noi avem emotii mai mari - va fi plingator (precum unele din fetitele super-mititele)? va fi rizator? E si primul care trebuie sa apara, fiind cel mai mic (si ca virsta si ca inaltime). Apare pe scena cu un zambet incantator si ne linistim; are, intr-adevar, fun, se distreaza, danseaza si pune si un pic de actorie in moment (dupa cum imi va explica a doua zi).
Il recuperam la pauza si vrea sa ramana in sala, sa vedem a doua parte. Desi este extrem de tarziu nu am inima sa zic nu, merita, la urma urmelor, sa vada si el spectacolul, nu? Ii place si imi dau seama ca priveste cu alti ochi decat noi ce se intampla pe scena. Face intr-un fel parte din grupul dansatorilor, chiar daca nu mai este in culise; simte altfel tot ce se intampla.
Rasuflam cu totii usurati si ne indreptam catre casa - am trecut relativ cu bine acest moment important.
Al doilea recital, sambata seara. Astazi nu voi mai sta in sala, sunt unul din parintii voluntari si voi putea sta in culise. Cand ajungem la sala de teatru profesorul lor inca nu a sosit, asa ca ma asez sa stau cu grupul lor in acelasi hol cu iz de inchisoare. In felul acesta voluntariatul meu are si un avantaj - copilul nu mai este nefericit. Reusesc chiar sa-l si dezlipesc de mine de cateva ori si sa-l trimit in scurte excursii cu colegii. Merg chiar si in culise cu el si astazi parca danseaza cu mai multa incredere si cu mai mult fun.
Avem si o surpriza placuta - in afara de faptul ca grupul de baieti mai mari (12-18 ani) se poarta cu el extrem de frumos (voi reveni), cu o grija si o dragoste deosebita; in afara de faptul ca a primit pe scena miriade de aplauze (este evident ca este cel mai mica baietel); cand plecam, pe strada, in fata teatrului 2 baietei (la vreo 10-12 ani) il incurajeaza si ii spun ca a facut o treaba excelenta. Nu sunt din grupul de dansatori, sunt copii din sala, frati sau prieteni ai dansatorilor. Scena este superba - copilul, care era oricum fericit ca totul s-a petrecut conform programului, devine brusc super-incantat si imi explica, cu intelepciunea celor 5 ani 'vezi, mami, cum esti apreciat atunci cand faci o treaba buna?'. Sa ai ocazia la 5 ani sa treci prin experienta de a fi apreciat pentru ceva la care ai muncit profund mi se pare extraordinar. Nu cred ca va putea cineva sa-i stearga din minte momentul acesta - in care a iesit pe scena, in fata a catorva sute de parinti si copii, a dansat si a avut si fun in acelasi timp, iar la sfarsit stie ca a fost apreciat - nu numai din aplauze, dar din vorbele de incurajare primite, la urma urmelor, de la niste straini pe strada. Toate temerile mele ca il imping, poate, prea tare au disparut si toate actiunile mele (relativ la dans) au fost validate in aceste 3 zile de recital.
Ca si ieri, imi dau seama astazi mult mai bine (petrecand aproape 3 ore in culise) ca grupul de copii este unit prin niste lagaturi speciale. Poate nu se cunosc toti pe nume, dar se incurajeaza chiar daca nu se cunosc. Se ajuta unii pe altii, se incurajeaza, se distreaza impreuna. E un grup de copii variat din toate punctele de vedere, pe care ii aduce impreuna acelasi lucru: muzica si dansul. E un grup placut si observ cu stupoare ca aveam prejudecati. Grupul lui este cel de break-dance - si prejudecata mea referitoare la tipul de baieti (ma refer la cei mari) este doborita brusc in aceste 3 seri. Grupul celor mari este compus din niste baieti cu atat de mult bun-simt si cu atata grija pentru cei mici; aproape nu-mi vine sa cred. Sunt atenti, bine crescuti si extrem de haiosi. Imi trag 2-3 palme virtuale peste ceafa... sa-mi fie invatatura de minte pentru viitor!
Plecam catre casa si sunt aproape convinsa ca vom reveni la anul. A fost experienta dincolo de placut si nu vad de ce nu am continua-o. Vom vedea mai catre toamna ce spune omuletzul.
Deocamdata suntem extrem de mandri de el, de stapanirea de sine de care a dat dovada si ne bucuram ca experienta, over-all, a fost placuta pentru el.
Happy dancing, everyone! (ar trebui sa dansam cu totii din cand in cand!)
9 iunie 2008
Insemnari caniculare
Se apropie din nou sfarsitul anului scolar si aglomeratia din programul nostru a devenit aproape imposibila.
Recitalul de pian a trecut cu bine - a reusit omuletzul sa-si depaseasca sfiala si tracul. Ca de obicei stie sa se auto-analizeze extrem de bine si mi-a spus chiar in dimineata recitalului ca el nu mai vrea la concert. Stupefactie maxima, pana atunci ma innebunise profund cu intrebarea 'cand e concertul?'.
- Dar de ce nu vrei?
- Nu vreau
- OK, asta am inteles, dar care e motivul?
Pauza de aproximativ 10-20 secunde. Se gandeste, analizeaza...
- Pentru ca ma sfiesc de persoane straine. ['I am shy of people I don't know' a fost expresia lui]
Pauza e la mine acum... trec in revista rapid toate cunostintele in materie si 'ding! ding!' imi vine o idee (ca de obicei, nu e originala, dar isi atinge scopul).
- Stii ce trebuie sa faci?
- Ce?
- Cand ajungi in sala si ti se face teama de straini, imagineaza-ti ca sunt ceva amuzant, care te face sa rizi... ce ar putea sa fie fetele lor?
Pauza; isi cauta prin dosarele mentale
- Masini ciocnite [smashed cars].
- OK... altceva?
- Baloane sparte [popped baloons]
- OK... altceva?
- Sapun varsat [spilled soap]
Incerc sa-mi dau seama daca ridicolul imaginilor este voit atat de distructiv, dar renunt. Copilul e la cateva ore de concert si masurile se cer extreme. Daca nu ranim pe nimeni orice se accepta.
Asa ca dupa-amiaza cand il anunta una din profesoarele de acolo se ridica de pe scaun (repetam ce trebuie sa-si imagineze) si pleaca cu aplomb. Se aseaza pe scaunel si... ia o pauza... nu stiu daca e de bine sau nu, mi se pare ca respira profund... si incepe sa cante. Nu-si ia ochii de pe clape (ca de obicei nu are carte, profesoara de pian e o rusoaica simpatica de traditie veche, in care piesa trebuie stiuta pe de rost) si cand termina face pauza, se ridica, si face plecaciunea (din aceeasi traditie veche). E mandru de el si pare si amuzat un pic de situatie.
- Mami, mami! Au fost masini ciocnite si baloane sparte si baloane de spaun care fac 'poc!' si sapun varsat! Si au fost amuzanti!
Banuiesc ca am trecut bine primul concert de sezon, urmeaza cele de dans!
Aglomeratia e majora si la scoala - fel de fel de evenimente, fel de fel de zile speciale si pline de haz. Isi petrece mai mult timp la scoala deja, unele evenimente sunt programate dupa-amiaza si n-are nici un sens sa ne plimbam pe drum de acasa la scoala, asa ca sta la scoala. A inceput din nou sa intrebe cand va fi 'full day' la scoala. Ma bucur ca mai are numai cateva zile de scoala, poate vacanta il mai relaxeaza de la ideea de full time.
Imi petrec timpul oarecum liber cautand idei speciale pentru cadouri pentru sfarsitul de an. Inca nu m-am prins ce primesc in general profesorii aici si inca mai am in fata imaginea serviciului de dulceata sau miere pe care la primit maica-mea acum multi ani. Banuiesc ca inca mai exista in scrinul maro din dormitor... Nu-mi imaginez ca a avut tupeul sa-l faca mai departe cadou!
Am revenit si la orele de calarie la ferma dupa o pauza de cateva saptamani. Calutzii, fie de caldura, fie ca ne simt ca nu mai stim ce sa facem cu ei - nu prea mai raspund la comenzi. Eu ma sfiesc sa-i cer lui JJ sa munceasca, noroc ca nu ma lasa antrenoarea si ma pune la treaba. Reusim sa-i intoarcem pe loc, chiar sa-i si alergam un pic. Nu stim cine e mai transpirat si obosit: noi sau caii. Eu as zice ca noi.
Pe copil, desi extrem de obosit, n-am reusit sa-l lasam acasa. Cand a auzit ca mergem la ferma si ca el trebuie sa se culce a inceput sa plinga cu niste lacrimi mari, de crocodil si cu suspinele de 'but, mommy' care se traduc in 'cata nedreptate pe lumea asta'. Asa ca l-am urcat in masina si ca sa ne demonstreze ca nu e obosit vorbeste non-stop tot drumul. In timpul orei sta sus, in sala din care se poate vedea arena si se pare ca-i muta urechile din loc sotului lui Heather (doamna care calareste impreuna cu noi). Iar odata ora terminata se urca in masina si incepe sa se prosteasca - are el un mod de a se preface ca e bebelush si nu mai stie sa vorbeasca, face numai 'waaa! waaaa!'. Initial ma irita situatia, dar pana sa apuc sa ma enervez imi dau seama ca, de fapt, omuletzul - constient sau nu - intra in modul de auto-conservare. Este atat de obosit incat creierul lui nu mai functioneaza la capacitatea lui normala si atunci intra intr-un fel de frina de motor automata. Ma intreb daca actiunea e constienta, daca este atunci copilul e o minune naturala. Si subconstient daca e, efectul e absolut superb - a reusit printr-o metoda super-simpla sa dea lumii inconjuratoare de inteles ca este intr-o stare profund copilareasca, sa nu i se ceara prea multe. Ca sa puna 'capac' imi declara o iubire vesnica cu un patos admirabil. Ma pufneste risul si parca nu mai sunt nici atat de obosita :)
Ajunsi acasa adoarme rapid si eu ma intorc la Valsul meu (ma rog, al lui Tchaikovsky) si incerc sa-i dau de capat. Merge greutz - stiu melodia (din baletul Frumoasa Adormita), dar asta numai adauga la frustrarea de a nu putea trece cu bine de masura 12. Ma intreb daca are vreun scop aceasta chinuiala si-mi dau seama ca frustrarea e majora. Scopul e sa ne bucuram de pian, asa ca arunc frustrarea pe geam si reiau melodia din mijloc, poate va functiona mai bine asa... Se pare ca da, deoarece a doua zi merge un picutz mai bine. Acum trecem la pasul urmator - in care se adauga si acompaniamentul de pe CD. Dar mai avem ceva timp pana sambata, voi fi OK.
Ascult ciripiturile puilor de robin (3 la numar) si ai turturelelor (numai 2) si ma amuz profund de disproportia dintre cap, corp si cioc (deschis la maxim de te intrebi daca nu-si rup maxilarele). Puii de robin sunt mai mici si mai galagiosi. Turturelele - mai marishoare, dar foarte linistite - e drept ca mama sta cu ei mai tot timpul in cuib, vine taticul des cu mancare. Daca as fi mai tinara m-as reprofila pe studiul obiceiurilor de cuib la pasarile migratoare. Dar cum nu sunt studiul ramane pur amator si, probabil, mai amuzant.
Vara se pare ca s-a instalat - a adus cu ea o serie de furtuni demne de picturi si filme dramatice, si o canicula pe masura. Ne-am inegrit cu totii in numai 3 zile de zici ca suntem cel putin pui de tigani. Am reusit sa plantez si gradina aproape de ce-mi doream. Crinii sunt in continuare hrana preferata a iepurasilor, asa ca am renuntat sa-i hranesc cu crini imperiali, va trebui sa ma multumesc cu cei galbeni, micuti (aici se numesc crini de zi, numai ei stiu de ce: daylily). Garofitele si bujorii sunt multumiti si cresc frumos, clematitele si-au desfacut brusc florile, toate odata, si anul acesta am adaugat niste zorele. Trandafirul e si el plin de boboci si in cateva zile isi va deschide si el prima serie de flori. Sper sa se prinda si liliacul cel mov, am primit niste flori de liliac si a mirosit toata casa absolut superb cam o saptamana.
Si desi inca nu am construit bolta, vita de vie e profund nepasatoare si este plina pana la refuz de struguri. Daca nu ne-o mananca pasarile de tot, recolta de anul acesta va fi suficienta si de un pic de must.
E ceva reconfortant in modul in care a inflorit / imbobocit casutza noastra.
Parca se simte ca un 'acasa' mai profund decat inainte... cand vezi florile si pasarile adunate toate si aducand culoare si sunet in gradina totul pare mai roz (ajuta si faptul ca majoritatea florilor sunt roz!)... dar s-a lasat noaptea...
Noapte buna tuturor!
Recitalul de pian a trecut cu bine - a reusit omuletzul sa-si depaseasca sfiala si tracul. Ca de obicei stie sa se auto-analizeze extrem de bine si mi-a spus chiar in dimineata recitalului ca el nu mai vrea la concert. Stupefactie maxima, pana atunci ma innebunise profund cu intrebarea 'cand e concertul?'.
- Dar de ce nu vrei?
- Nu vreau
- OK, asta am inteles, dar care e motivul?
Pauza de aproximativ 10-20 secunde. Se gandeste, analizeaza...
- Pentru ca ma sfiesc de persoane straine. ['I am shy of people I don't know' a fost expresia lui]
Pauza e la mine acum... trec in revista rapid toate cunostintele in materie si 'ding! ding!' imi vine o idee (ca de obicei, nu e originala, dar isi atinge scopul).
- Stii ce trebuie sa faci?
- Ce?
- Cand ajungi in sala si ti se face teama de straini, imagineaza-ti ca sunt ceva amuzant, care te face sa rizi... ce ar putea sa fie fetele lor?
Pauza; isi cauta prin dosarele mentale
- Masini ciocnite [smashed cars].
- OK... altceva?
- Baloane sparte [popped baloons]
- OK... altceva?
- Sapun varsat [spilled soap]
Incerc sa-mi dau seama daca ridicolul imaginilor este voit atat de distructiv, dar renunt. Copilul e la cateva ore de concert si masurile se cer extreme. Daca nu ranim pe nimeni orice se accepta.
Asa ca dupa-amiaza cand il anunta una din profesoarele de acolo se ridica de pe scaun (repetam ce trebuie sa-si imagineze) si pleaca cu aplomb. Se aseaza pe scaunel si... ia o pauza... nu stiu daca e de bine sau nu, mi se pare ca respira profund... si incepe sa cante. Nu-si ia ochii de pe clape (ca de obicei nu are carte, profesoara de pian e o rusoaica simpatica de traditie veche, in care piesa trebuie stiuta pe de rost) si cand termina face pauza, se ridica, si face plecaciunea (din aceeasi traditie veche). E mandru de el si pare si amuzat un pic de situatie.
- Mami, mami! Au fost masini ciocnite si baloane sparte si baloane de spaun care fac 'poc!' si sapun varsat! Si au fost amuzanti!
Banuiesc ca am trecut bine primul concert de sezon, urmeaza cele de dans!
Aglomeratia e majora si la scoala - fel de fel de evenimente, fel de fel de zile speciale si pline de haz. Isi petrece mai mult timp la scoala deja, unele evenimente sunt programate dupa-amiaza si n-are nici un sens sa ne plimbam pe drum de acasa la scoala, asa ca sta la scoala. A inceput din nou sa intrebe cand va fi 'full day' la scoala. Ma bucur ca mai are numai cateva zile de scoala, poate vacanta il mai relaxeaza de la ideea de full time.
Imi petrec timpul oarecum liber cautand idei speciale pentru cadouri pentru sfarsitul de an. Inca nu m-am prins ce primesc in general profesorii aici si inca mai am in fata imaginea serviciului de dulceata sau miere pe care la primit maica-mea acum multi ani. Banuiesc ca inca mai exista in scrinul maro din dormitor... Nu-mi imaginez ca a avut tupeul sa-l faca mai departe cadou!
Am revenit si la orele de calarie la ferma dupa o pauza de cateva saptamani. Calutzii, fie de caldura, fie ca ne simt ca nu mai stim ce sa facem cu ei - nu prea mai raspund la comenzi. Eu ma sfiesc sa-i cer lui JJ sa munceasca, noroc ca nu ma lasa antrenoarea si ma pune la treaba. Reusim sa-i intoarcem pe loc, chiar sa-i si alergam un pic. Nu stim cine e mai transpirat si obosit: noi sau caii. Eu as zice ca noi.
Pe copil, desi extrem de obosit, n-am reusit sa-l lasam acasa. Cand a auzit ca mergem la ferma si ca el trebuie sa se culce a inceput sa plinga cu niste lacrimi mari, de crocodil si cu suspinele de 'but, mommy' care se traduc in 'cata nedreptate pe lumea asta'. Asa ca l-am urcat in masina si ca sa ne demonstreze ca nu e obosit vorbeste non-stop tot drumul. In timpul orei sta sus, in sala din care se poate vedea arena si se pare ca-i muta urechile din loc sotului lui Heather (doamna care calareste impreuna cu noi). Iar odata ora terminata se urca in masina si incepe sa se prosteasca - are el un mod de a se preface ca e bebelush si nu mai stie sa vorbeasca, face numai 'waaa! waaaa!'. Initial ma irita situatia, dar pana sa apuc sa ma enervez imi dau seama ca, de fapt, omuletzul - constient sau nu - intra in modul de auto-conservare. Este atat de obosit incat creierul lui nu mai functioneaza la capacitatea lui normala si atunci intra intr-un fel de frina de motor automata. Ma intreb daca actiunea e constienta, daca este atunci copilul e o minune naturala. Si subconstient daca e, efectul e absolut superb - a reusit printr-o metoda super-simpla sa dea lumii inconjuratoare de inteles ca este intr-o stare profund copilareasca, sa nu i se ceara prea multe. Ca sa puna 'capac' imi declara o iubire vesnica cu un patos admirabil. Ma pufneste risul si parca nu mai sunt nici atat de obosita :)
Ajunsi acasa adoarme rapid si eu ma intorc la Valsul meu (ma rog, al lui Tchaikovsky) si incerc sa-i dau de capat. Merge greutz - stiu melodia (din baletul Frumoasa Adormita), dar asta numai adauga la frustrarea de a nu putea trece cu bine de masura 12. Ma intreb daca are vreun scop aceasta chinuiala si-mi dau seama ca frustrarea e majora. Scopul e sa ne bucuram de pian, asa ca arunc frustrarea pe geam si reiau melodia din mijloc, poate va functiona mai bine asa... Se pare ca da, deoarece a doua zi merge un picutz mai bine. Acum trecem la pasul urmator - in care se adauga si acompaniamentul de pe CD. Dar mai avem ceva timp pana sambata, voi fi OK.
Ascult ciripiturile puilor de robin (3 la numar) si ai turturelelor (numai 2) si ma amuz profund de disproportia dintre cap, corp si cioc (deschis la maxim de te intrebi daca nu-si rup maxilarele). Puii de robin sunt mai mici si mai galagiosi. Turturelele - mai marishoare, dar foarte linistite - e drept ca mama sta cu ei mai tot timpul in cuib, vine taticul des cu mancare. Daca as fi mai tinara m-as reprofila pe studiul obiceiurilor de cuib la pasarile migratoare. Dar cum nu sunt studiul ramane pur amator si, probabil, mai amuzant.
Vara se pare ca s-a instalat - a adus cu ea o serie de furtuni demne de picturi si filme dramatice, si o canicula pe masura. Ne-am inegrit cu totii in numai 3 zile de zici ca suntem cel putin pui de tigani. Am reusit sa plantez si gradina aproape de ce-mi doream. Crinii sunt in continuare hrana preferata a iepurasilor, asa ca am renuntat sa-i hranesc cu crini imperiali, va trebui sa ma multumesc cu cei galbeni, micuti (aici se numesc crini de zi, numai ei stiu de ce: daylily). Garofitele si bujorii sunt multumiti si cresc frumos, clematitele si-au desfacut brusc florile, toate odata, si anul acesta am adaugat niste zorele. Trandafirul e si el plin de boboci si in cateva zile isi va deschide si el prima serie de flori. Sper sa se prinda si liliacul cel mov, am primit niste flori de liliac si a mirosit toata casa absolut superb cam o saptamana.
Si desi inca nu am construit bolta, vita de vie e profund nepasatoare si este plina pana la refuz de struguri. Daca nu ne-o mananca pasarile de tot, recolta de anul acesta va fi suficienta si de un pic de must.
E ceva reconfortant in modul in care a inflorit / imbobocit casutza noastra.
Parca se simte ca un 'acasa' mai profund decat inainte... cand vezi florile si pasarile adunate toate si aducand culoare si sunet in gradina totul pare mai roz (ajuta si faptul ca majoritatea florilor sunt roz!)... dar s-a lasat noaptea...
Noapte buna tuturor!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)