Recitalul de dans

Ultimele 3 zile au fost un pic la limita nebuniei (Florin ar spune ca au depasit de mult limita) - in fiecare seara am avut cate un recital de dans.

Am fost un pic ingrijorata de cum va reactiona copilul, stiind cat e de timid... Prima seara - cea de repetitii - a trecut usor. Am stat impreuna in sala, s-a dus (fara probleme) cu prietenul lui de la scoala pe scena, au dansat. Totul bine si frumos - el a facut conversatii placute cu colegii de la scoala (am descoperit vreo 8), eu cu mamele si am ajuns super-tarziu acasa.

Vineri dupa scoala a adormit pe canapea, doborit deja de agitatia ultimelor 2 saptamani. Il trezesc cu mila, dar se apropie ora sa plecam - de data aceasta cu totii. El va fi in culise, noi - in sala. Drumul trece cu bine, dar odata ajunsi acolo imi explica temator ca nu ii place ideea. De ce? e la fel ca ieri - nu, azi e cu cortina. Rezolvam problema cortinei, ii explic ca se va ridica la inceput si apoi va fi ca ieri... Pare ok - mai discutam de una, de alta... pana ajungem in holul teatrului unde ar trebui sa-l las cu restul de grup. Cand avem un total melt-down. Ii dau oarecum dreptate - restul de copii (un numar impresionant, de altfel!) au cabinele lor (in grup, nu fiecare o cabina personala), grupul lor este singurul care va trebui sa stea pe hol. Un hol stramt, intunecat, extrem de inalt, pe care se perinda in ambele directii miriade de parinti cu miriade de copii imbracati in miriade de costume si in variate stagii de graba. Pana la urma nu am ce face, il las nefericit si ma duc in holul mare, unde ma intampina un sot si mai nefericit. Am lasat copilashul nostru trist si am plecat? Cand auzi pe cineva ca te intreaba asa, parca incepi sa ai dubii. Incerc sa-l linistesc si pe el si pe mine, amintindu-i ca am mai trecut prin momente similare la inceputul scolii. Copilul va trebui sa se obisnuiasca cu ideea ca e ok sa fii fara mama, dar inconjurat de prieteni. Incerc sa vad cum se mai simte, dar nu-i mai gasesc. Se apropie inceputul spectacolului si mama colegului de scoala imi spune ca era in continuare nefericit. Aud scrisnitul din dinti al lui Florin si incep sa ma amuz cu mama mamei :) Florinelul nu intelege cum de pot sa rid intr-o asemenea situatie. Ii spun ca departe de a fi nesimtitoare, cred ca daca eu sunt vesela, energiile pe care le emit vor fi pozitive si il vor ajuta pe omuletz mai mult decat orice vorba de incurajare. Nu stiu cat succes am in incercarea de a-l relaxa si cum copilul va dansa aproape de pauza (in aproximativ o ora si jumatate) avem un lung drum.

Spectacolul este incantator - nici nu iti dai seama cat de multe pot face aceste bucatele de oameni; costumele sunt splendide, fetitzele (majoritate sunt fete) si tinerele se misca natural si cu usurinta (e drept, sunt unele care sunt acolo ca a vrut mama, nu ele, dar majoritatea sunt acolo ca au vrut ele, simt ce fac si danseaza cu placere), programul este variat si incarcat si parca nici nu stii cand trece timpul. Vine si momentul in care copilul nostru trebuie sa iasa pe scena si cred ca noi avem emotii mai mari - va fi plingator (precum unele din fetitele super-mititele)? va fi rizator? E si primul care trebuie sa apara, fiind cel mai mic (si ca virsta si ca inaltime). Apare pe scena cu un zambet incantator si ne linistim; are, intr-adevar, fun, se distreaza, danseaza si pune si un pic de actorie in moment (dupa cum imi va explica a doua zi).

Il recuperam la pauza si vrea sa ramana in sala, sa vedem a doua parte. Desi este extrem de tarziu nu am inima sa zic nu, merita, la urma urmelor, sa vada si el spectacolul, nu? Ii place si imi dau seama ca priveste cu alti ochi decat noi ce se intampla pe scena. Face intr-un fel parte din grupul dansatorilor, chiar daca nu mai este in culise; simte altfel tot ce se intampla.

Rasuflam cu totii usurati si ne indreptam catre casa - am trecut relativ cu bine acest moment important.

Al doilea recital, sambata seara. Astazi nu voi mai sta in sala, sunt unul din parintii voluntari si voi putea sta in culise. Cand ajungem la sala de teatru profesorul lor inca nu a sosit, asa ca ma asez sa stau cu grupul lor in acelasi hol cu iz de inchisoare. In felul acesta voluntariatul meu are si un avantaj - copilul nu mai este nefericit. Reusesc chiar sa-l si dezlipesc de mine de cateva ori si sa-l trimit in scurte excursii cu colegii. Merg chiar si in culise cu el si astazi parca danseaza cu mai multa incredere si cu mai mult fun.

Avem si o surpriza placuta - in afara de faptul ca grupul de baieti mai mari (12-18 ani) se poarta cu el extrem de frumos (voi reveni), cu o grija si o dragoste deosebita; in afara de faptul ca a primit pe scena miriade de aplauze (este evident ca este cel mai mica baietel); cand plecam, pe strada, in fata teatrului 2 baietei (la vreo 10-12 ani) il incurajeaza si ii spun ca a facut o treaba excelenta. Nu sunt din grupul de dansatori, sunt copii din sala, frati sau prieteni ai dansatorilor. Scena este superba - copilul, care era oricum fericit ca totul s-a petrecut conform programului, devine brusc super-incantat si imi explica, cu intelepciunea celor 5 ani 'vezi, mami, cum esti apreciat atunci cand faci o treaba buna?'. Sa ai ocazia la 5 ani sa treci prin experienta de a fi apreciat pentru ceva la care ai muncit profund mi se pare extraordinar. Nu cred ca va putea cineva sa-i stearga din minte momentul acesta - in care a iesit pe scena, in fata a catorva sute de parinti si copii, a dansat si a avut si fun in acelasi timp, iar la sfarsit stie ca a fost apreciat - nu numai din aplauze, dar din vorbele de incurajare primite, la urma urmelor, de la niste straini pe strada. Toate temerile mele ca il imping, poate, prea tare au disparut si toate actiunile mele (relativ la dans) au fost validate in aceste 3 zile de recital.

Ca si ieri, imi dau seama astazi mult mai bine (petrecand aproape 3 ore in culise) ca grupul de copii este unit prin niste lagaturi speciale. Poate nu se cunosc toti pe nume, dar se incurajeaza chiar daca nu se cunosc. Se ajuta unii pe altii, se incurajeaza, se distreaza impreuna. E un grup de copii variat din toate punctele de vedere, pe care ii aduce impreuna acelasi lucru: muzica si dansul. E un grup placut si observ cu stupoare ca aveam prejudecati. Grupul lui este cel de break-dance - si prejudecata mea referitoare la tipul de baieti (ma refer la cei mari) este doborita brusc in aceste 3 seri. Grupul celor mari este compus din niste baieti cu atat de mult bun-simt si cu atata grija pentru cei mici; aproape nu-mi vine sa cred. Sunt atenti, bine crescuti si extrem de haiosi. Imi trag 2-3 palme virtuale peste ceafa... sa-mi fie invatatura de minte pentru viitor!

Plecam catre casa si sunt aproape convinsa ca vom reveni la anul. A fost experienta dincolo de placut si nu vad de ce nu am continua-o. Vom vedea mai catre toamna ce spune omuletzul.

Deocamdata suntem extrem de mandri de el, de stapanirea de sine de care a dat dovada si ne bucuram ca experienta, over-all, a fost placuta pentru el.

Happy dancing, everyone! (ar trebui sa dansam cu totii din cand in cand!)