Am ajuns in miezul noptii (cam 1 si ceva noaptea) la Cicero - si locul nostru de camping este ocupat de altcineva. Cautam un altul, gasim, ne asezam casutza si ne intrebam ce ne va aduce ziua urmatoare. Teama cea mai mare ne este pentru vreme - s-a auntat mizerabila mai tot timpul. Dar omul traieste din speranta si ne retragem sa ne odihnim.
Trei ore si un pic mai tarziu (undeva pe la 6:15) ma trezesc din cauza unui zgomot ciudat - imi dau seama ca este un motor de camion, cineva isi testeaza masina?! Incerc sa ignor, adorm inapoi, pentru ca aproximativ jumatate de ora mai tarziu sa ma trezesc din nou - acum este tot ceva camion care da cu spatele (pentru cei din Romania - cand camioanele dau cu spatele fac un 'BIP-BIP-BIP' suficient de tare... ca sa stii sa nu dea peste tine). Incerc sa adorm inapoi, dar nu mai am success - asa ca ma dau jos si il caut pe domnul care se ocupa de camping. Obtin un loc nou si mult mai bun, asa ca purced la a-l trezi si pe Florin, cu cat ne mutam mai repede cu atat putem sa ne vedem de restul de zi mai usor. Aventura aceasta cu 'desfa-te casa! strange-te casa!' poate fi enervanta daca e sa o faci zilnic... dar reusim sa strangem totul relativ repede si cum nu desfacusem masina din legaturi o mutam si mai repede, si avand, ca de obicei, noroc cu vecinii de 'casa', o parcam relativ usor si fara peripetii. Acum urmeaza desfacutul serios, care ia ceva mai mult.
Dar pe la 11 si un pic suntem aranjati, asezati si gata de concurs. Eu, deoarece Florin rationeaza mai mult si refuza sa traga cu cele numai cateva ore de somn pe care le-a avut. Am un pic de fun la handicap - de data aceasta au venit intai fulgerele, asa ca ne-au scos de pe linie taman cand a inceput ploaia. Este o ploaie exact ca acum o saptamana, dar de data aceasta suntem feriti in refugiu. Ziua a trecut cu bine si acum ne pregatim sa mergem la vestitele cumparaturi.
Philip intreaba la fiecare 2 minute cand putem sa-l vedem pe Max (catelandrul unor taleristi pe care i-am cunoscut data trecuta, ne-au fost 'vecini' de casa) si aflu de la un domn ca vor veni maine, asa ca linistesc copilul cum pot mai bine.
Vineri se anunta a fi o zi fara ploaie si incepe - ca si joi - cu camionul de la ora 6. Si inca ceva peste aproximativ juma' de ora. Deja m-am obisnuit - nu are sens sa imi imaginez ca pot sa dorm mai mult de cateva ore, si cum e un soare superb afara, ies sa ma bucur de momentele de liniste. Nu dureaza prea mult si se trezeste si Philip, asa ca se cheama ca am inceput ziua. Trag relativ bine - adunat si curat in singles, mult mai bine in handicap, si rezonabil in doubles. O zi curata si fara nici un fel de suparari. Florin se distreaza si el cu squad-urile lui, dar una peste alta totul este OK. Philip se joaca multumit la trailer - intr-adevar n-a fost ploaie azi, asa ca nu trebuie sa ne ascundem nici in casutza, nici sub acoperish. Reusesc cu greu sa-l culc - asta este singurul dezavantaj, daca se poate numi asa, al camping-ului vara: e imposibil sa culci un copil cand e inca lumina zilei afara - si ies ca sa ne relaxam si noi un pic. Il descopar la alti vecini pe Max - a venit 'in vizita' cu parintii lui umani. Nu ma lasa inima si-l scot pe copil din trailer (oricum nu adormise inca) si asa, in pijama, il iau si mergem intr-o vizita ad-hoc la vecini. Un aspect deosebit al camping-ului este ca ajuta la dezinhibare - parca intri mai usor in vorba cu strainii, parca nu mai sunt asa straini strainii, de fapt. Trecand printre RV-uri cu copilul in brate ma amuz de situatie si ajung in pragul celor unde se afla Max - le explic tuturor ca stiu ca n-am fost invitati, dar trebuia sa venim sa-l vedem pe Max, este, de fapt, unul din motivele pentru care ne aflam aici (al doilea fiind Mrs. Jennie & Cody). Suntem acceptati si primiti cu bucurie, ni se ofera fel-de-fel si copilul are un pic de extra-joaca cu catelandrul. Imi dau seama ca unul din vizitatori este Canadian si el si schimbam diverse impresii pana cand reusesc sa dezlipesc copilul de catel (cu promisiunea ca ne vom revedea a doua zi). Mai trece o perioada pana reusim sa ne luam si ramas bun temporar (alt aspect dragutz al campingului), dar reusim si cand poposim in sfarsit in fata trailer-ului nostru gasim propriii nostri vizitatori - a venit Frank si au poposit si Cody & Mrs. Jennie. Normal, Philip mai are o runda de extra-timp si de data aceasta il dezlipesc si mai greu din bratele lui Jennie, bunica 'de drum' pentru copil. Cu greu ajunge din nou in pat si singurul avantaj este ca fiind atat de obosit adoarme imediat.
Planul meu de a ma culca mai devreme a fost deturnat - stam si ridem in noapte, de data aceasta fara sa mai deranjam pe nimeni. Iar planul #2, de a dormi un pic mai tarziu dimineata nu functioneaza nici el - m-am lamurit, camionul de la ora 6 are ora fixa, se pare, la care sa-si ambaleze motorul. Ca si ieri, nici nu imi mai pun problema sa ma intorc pe cealalta parte, ma dau, pur si simplu jos si ies sa ma bucur de linistea diminetii. Astazi este sambata, prima zi de campionat propriu-zis, 200 singles. Sunt, ca de obicei, in primul val de taleristi si ma gasesc intr-un squad dragutz. Run primele 50 si la schimbarea de trap sunt cu totii suficient de inteligenti si bine-intentionati sa nu comenteze absolut nimic. In a treia mansa, pe postul al treilea, mi se pare ca vad ceva pe teava. Suflu - e curata, dar pare ca si cum ar fi bucatele mici, mici, maronii. Ma gandesc daca or fi gandacei si... daca mintea nu e acolo, e greu... scap una si ma amuz teribil. Reusesc sa raman concentrata pentru restul si - am un 99 in singles, in Cicero. Este o minune in sine, in Cicero orice scor peste 95 pentru mine e ca si cum ar fi un 150. Acum cei din squad ma felicita si ma bucur si eu ca am reusit sa ma mentin intr-o bucata. Singura mea problema este cum sa repet perfromanta dupa-amiaza. Ma opresc sa povestesc cu Florin si cativa prieteni despre 'gandacul' de pe teava si am parte de un moment interesant. Un pusti (nu poate sa aiba mai mult de 14 ani) ii sopteste ceva tatalui si acesta ii spune domnului care sta pe marginea bancutei pe care stau prietenii nostri 'EA este!'. Ma uit un pic nedumerita - sunt singura 'ea' din imediata apropiere si nu stiu sa fi facut nimic deosebit azi. Si aflu ce inseamna 'ea' in contextul dat - cea care a tras 99 in handicap in Elysburg, cu ultimul scapat. Domnul de pe banca ma felicita si ma intreaba daca am fost distrusa total sa scap ultimul taler. Ii explic ca acel 99 e mandria mea de talerist, si ca nu puteam sa cer pentru nimic mai mult. Tatal si fiul trec mai departe si eu raman cu un sentiment deosebit - un copil (care nu e al meu) s-a uitat la mine ca la un fel de semi-zeu si deodata acel 99 devine si mai special, daca se putea. Incerc sa-mi dau seama de unde ar putea sti copilul situatia exacta a scorului meu intr-un handicap petrecut cu 3 spatamani in urma, in alt stat, dar nu reusesc.
Revin cu gandurile la gandacelul meu si incerc sa adun fel de fel de incurajari pentru a doua parte a probei. Cea in care, statistic, majoritatea trag mai prost si in care la fel de statistic eu trag invers proportional cu prima jumtate a probei. Matematica (adunatul si numaratul si calculatul) ne omoara!
Dupa amiaza vine cu a doua jumatate - in care, asa cum spune pshihologia de 2 bani - daca ma asteptam sa performez sub-par, nu exista nici o ratiune sa fac altfel, nu? Asa ca ma bucur ca am reusit sa scot peste 190 (ultima oara am reusit numai un 189) si ca m-am adunat suficient cat sa am cel putin o mansa 'perfecta'. Restul - eh, acuma, ce mai conteaza? Restul s-au amalgamat intr-o incercare nereusita de a ma relaxa si de a lasa creierul sa faca toate calculelele (vorba lui Malaiele). Paradoxul acestui sport (care, dupa cum stim, e 90% mental) este ca daca nu te relaxezi si iti lasi creierul liber sa faca toata treaba, daca iti inchipui ca poti sa faci tu treaba - esti pierdut. Avantajul deocamdata e ca am inceput sa recunosc caracteristicile manselor in care creierul e lasat in pace, fata de cele in care ma crispez si incerc sa calculez eu traiectoriile talerelor. Si primul pas ca sa rezolvi o 'problema' este sa fii capabil sa o definesti si sa o recunosti. Avem sperante inca :)
Florin a tras exact acelasi scor, dar el a fost mult mai egal in cele 2 jumatati. Cateodata este tot ce vrei - sa poti sa fii egal si curat in executie, chiar daca scorul nu te ajuta cu nimic. Asa ca terminam ziua amandoi multumiti - in primul rind, nu ne-a plouat! apoi am tras amandoi foarte bine, mai ales pentru Cicero. Ce poti sa ceri mai mult de la o zi de concurs?
Intorsi la trailer descoperim ca se anunta o furtuna teribila - cum nu cunoastem zona nu ne dam seama daca ne va 'atinge' si pe noi, dar vecinii ne lamuresc imediat: toti strang copertinele si tot ce e pe afara. Philip il plimba pe Max si probabil ca o zapaceste pe stapana la cap, am renuntat sa-mi dau seama daca este complet enervant sau nu. Strangem si noi in niste picaturi monstruoase de ploaie. Asteptam ploaia si, mai ales, vintul (l-au anuntat la 100 km / ora) si ne descoperim, de fapt, in mijlocul ei - chiar deasupra noastra cerul e senin si se vad stelele. Pentru ca peste tot in jurul nostru (360 grade complet) acelasi cer sa fie innorat si plin de fulgere. Spectacolul este complet - si luminatia pare a fi imprumutata dintr-un concert psihedelic; fulgerele incep la nord, continua la est, vest, sud - este o continua strafulgerare. Si deasupra noastra raman stelele. Nu va mai trece mult si va incepe, totusi, ploaia. Nu stim daca si vintul, deoarece ne-am retras.
Duminica incepe destul de insorita - ultima zi de concurs. Ca si ieri, sunt in primul val pentru prima proba (doubles). Spre deosebire de ieri, astazi nu le functioneaza ceva la sistemul de anunturi si nu pot sa cante cele doua imnuri. Asa ca ne roaga sa pastram un moment de liniste - si eu imi lalai cele 2 imnuri, intai pe al nostru, apoi pe cel American. La refugiul din spatele casei de trap ma intalnesc cu tatal si fiul de ieri si in sfarsit imi aduc aminte de unde imi pare cunoscut - il intreb si el e, intr-adevar. A fost in squad-ul din spatele meu in Elysburg, la acea de-acum faimoasa proba de handicap. De-asta stie si scorul si unde a fost scapat la fel de faimoisul taler. Discutam un pic si cand ne vine vremea sa incepem proba - descopar ca nu mai e nimeni in squad-ul meu. Acuma, chiar sa trag de una singura nu-mi vine... mai apare un domn. Incercam sa ne lamurim daca mai e cineva cu noi, nici in 2 nu e prea amuzant. Se pare ca squad-ul ar fi complet, dar fie s-au speriat de ploaie, fie, cine stie de ce - cert este ca ceilalti 3 nu sunt prezenti. Vom fi numai noi 2, cu mine pe post de leader. Incerc sa-mi dau seama ce sa fac sa pastrez un ritm oarecare, asa ca ma apuc de cantat - si de data aceasta creierul a ales imnul American. Prima mansa trece relativ bine, sunt numai cateva talere pentru care n-am ce face, restul dispar pe ritmul imnului. A doua mansa, insa, este aproape de perfect - scap un singur taler si asta numai din prostie monumentala. Dar nu ma pot supara, am primul 49 in doubles si un total de 94 care este de departe cel mai bun scor si cea mai buna performanta in duble. Florin a avut ghinion de un pusti tembel in squad si revine gata sa explodeze. Se calmeaza rapid, dar ne pare rau ca n-a avut noroc de mai multa armonie in squad, talerele erau mult mai bune decat sunt de obicei in Cicero. Proba de handicap trece si ea relativ bine, am inceput sa ma mai obisnuiesc cu noua distanta si rationez ca va mai trebui un pic de practica si concentrare sa revin la scoruri mai umane. Una peste alta suntem multumiti - am hotarit sa plecam luni, in loc sa ne agitam cu strinsul si cu drumurile tarzii astazi. Asa ca ne relaxam linistiti - pana imi aud numele strigat! Incerc sa ma dumiresc de ce si reusesc - baraj pentru doubles. Adunam tot ce trebuie si ma indrept cu emotiile de rigoare catre office. In proces emotiile cresc in loc sa se micsoreze si reusesc cu greu sa ma ridic de pe bancutza pe care stau. Nu-mi dau seama ce este atat de derutant, poate faptul ca e primul baraj in doubles si pentru mine proba este cea cu cel mai mult fun; si nu stiu cum sa adun concentrarea necesara. Suntem 3 - o tantica si un tinerel. Incep bine, dar, ca si anul trecut in primul baraj de handicap (tot in Cicero!) sunt precum cubul de ghiata pe care pui sare - orice urma de energie sau concentrare dispare intr-o mica baltoaca. Tinerelul a castigat trofeul si eu am avut o experienta inedita.
Ne retragem linistiti la trailer si incercam sa ne hotarim ce sa facem cu restul de seara. Rezolvam dilema rapid - nu e suficienta mancare pentru toti (Jennie si Cody au ramas si ei pana maine) deci vizitam un restaurant din imprejurimi. Seara trece placut si dupa ce culcam copilul (adoarme inainte sa atinga perna) ramanem la taclale. Serile dupa terminarea unui concurs sunt un pic deprimante - majoritatea RV-urilor au plecat si locul pare parasit; ne bucuram sa avem companie si sa 'uitam' ca s-a terminat. Inca nu e grav, de fapt, ne vom revedea saptamana urmatoare si apoi la sfarsitul lui August. Probabil ca drama va fi mai mare in Septembrie, cand vom avea toata iarna la dispozitie sa ni se faca dor de concursuri, camping si toata atmosfera aceasta deosebita. Dar acum stam toti 4 sub copertina (partea a doua a furtunii a venit in seara aceasta) si palavragim cate in luna si in stele.
Luni, in mod nesurprinzator, camionul este prezent la 6 dimineata. Si cum deja m-am obisnuit - ies sa mai strang cat se poate, poate vom plecat inainte de prinz (sansele sunt mici). Ma mai opresc la cate o tacla cu cei ramasi - 2 ontarieni care se pregatesc de plecare, restul toti americani, asa ca strinsul merge greu. S-au trezit si barbatii mei si toti 3, ca o echipa (cum spune Philip), punem umarul si... pe la 12 si un pic am plecat din camping. Ne vom opri destul de des, sa mai accesam internetul pe drum - si la primul popas aud alarma, dar nu rationez complet si nu-mi dau seama ca Florin nu a auzit-o. O mini-explicatie - in zonele cu posibilitati de vreme ciudata au niste alarme speciale care suna sa te anunte ca e o schimbare dramatica in vreme. Mi se pare ca e prea senin, dar exact cand plecam se lasa negura specifica unei furtuni serioase. Si totusi, pleacam - vine e in totalitate a mea, deoarece am auzit alarma si nu am verificat clar cu Florin daca este constient de anunt. 5 minute dupa iesirea din service stop prindem furtuna in plina desfasurare - o ploaie incredibila, dar problema este, de fapt, vintul. Care ne balangane in toate partile pana cand bietul Florin renunta si trage masina pe dreapta. Ne uitam cu profunda mirare la pomii care par a se fringe in bataia furtunii si eu, cel putin, ma intreb daca exista sansa ca acelasi vint sa ne rastoarne cu totul. Sper ca nu si imi propun sa fiu mai vocala data viitoare, numai 5 minute daca am fi ramas pe loc am fi fost cu totii mult mai in siguranra. Singurul avantaj in asemenea furtuni este ca dispar la fel de rapid cum au aparut - si la fel procedeaza si a noastra. In numai cateva minute cerul este incredibil de albastru si senin.
Ne continuam drumul catre casa, fara nici un fel de peripetii, fara nici un fel de emotii suplimentare. Si ne regasim acasa, pentru o perioada mai indelungata. Obositi, dar intr-un mod placut. Iar copilul este incredibil de vocal, nici o speranta sa adoarma prea curan!
Bine te-am regasit, casutza! Home, sweet home!
31 iulie 2008
23 iulie 2008
On the road again... (3) - a doua incercare
Nu stiu cati ati prins primul post de astazi, in care spuneam ca plecam, desi vremea se anunta mizerabila... dar dragostea pentru talere este mai mare decat normalul :)
Apoi l-am sters, deoarece am crezut ca nu mai plecam...
Apoi...
Mda, se mai intampla - ne-am razgandit la razgandire.
Plecam catre Cicero (si da, este aproape 7PM!), numai bunul Dumnezeu stie cand vom ajunge. Sper sa am energii suficiente maine sa povestesc despre cum ne-am asezat noi casa in mlastina, in miez de noapte! Urati-ne succes (la asezatul casei noaptea :))
Mai scriem de pe drum, o sa avem acum si internet (tehnica secolului 'viitor' sa traiasca! - unde 'viitor' se refera la faptul ca suntem nascuti in cel anterior).
Sa ne re-auzim cu bine!
Drum bun, calatori!
Apoi l-am sters, deoarece am crezut ca nu mai plecam...
Apoi...
Mda, se mai intampla - ne-am razgandit la razgandire.
Plecam catre Cicero (si da, este aproape 7PM!), numai bunul Dumnezeu stie cand vom ajunge. Sper sa am energii suficiente maine sa povestesc despre cum ne-am asezat noi casa in mlastina, in miez de noapte! Urati-ne succes (la asezatul casei noaptea :))
Mai scriem de pe drum, o sa avem acum si internet (tehnica secolului 'viitor' sa traiasca! - unde 'viitor' se refera la faptul ca suntem nascuti in cel anterior).
Sa ne re-auzim cu bine!
Drum bun, calatori!
19 iulie 2008
Ana Blandiana
Am primit un pachet din Romania si printre diverse am gasit cateva foi vechi de peste 20 de ani. Sunt scrise de mine, de mana, vestitele poezii ale Anei Blandiana.
Le-am recitit si m-am infiorat... nu-mi aduc aminte atunci cat mi-au spus cuvintele ei. Dar acum imi dau seama cat adevar zace in poeziile ei si cat curaj a avut sa publice asa ceva. (Poate nu e o coincidenta ca tot astazi am desfasurat amintiri din era comunista cu un prieten Ucrainean - e nascut aici, dar este crescut sa inteleaga acel moment intunecat in istorie.)
Si pentru ca sunt obosita si nu-mi adun gandurile prea coerent acum, redau aici (banuiesc ca nu exista o problema de copyright!) poemele Blandiene.
ANTOLOGICA
Amfiteatru, Nr. 12 - Decembrie 1984
Cruciada Copiilor
Un intreg popor,
Nenascut inca,
Dar condamnat la nastere,
Incolonat dinainte de nastere,
Foetus langa foetus.
Un intreg popor
Care n-aude, nu crede, nu intelege,
Dar inainteaza
Prin trupuri zvarcolite de femei,
Prin sange de mame
Neintrebate.
****************************************
Totul
frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de conserve, pisici,
tramvaie cateodata, cozi la faina,
gargarite, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gandaci de colorado, benzina,
stegulete, cupa campionilor europeni,
masini cu butelii, portrete cunoscute,
mere refuzate la export,
ziare, franzele,
ulei in amestec, garoafe,
intampinari la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucuresti, iaurt dietetic,
tiganci cu Kenturi, oua de Crevedia,
zvonuri,
serialul de sambata,
cafea cu inlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
productia la hectar,
Gerovitalul, baietii de pe Calea Victoriei,
Cantarea Romaniei, adidasi,
compot bulgaresc, bancuri, peste oceanic,
totul.
****************************************
Delimitari
Noi, plantele,
Nu suntem ferite nici de boli,
Nici de nebunie
(N-ati vazut niciodata o planta
Pierzandu-si mintile
Si reintrand cu mugurii in pamant?),
Nici de foame,
Nici de spaima,
Nici de inchisori,
(N-ati vazut niciodata o tulpina
Galbuie, agatata de gratii?);
Singurul lucru de care suntem ferite
(Sau poate private)
E fuga.
****************************************
Eu cred
Eu cred ca suntem un popor vegetal,
De unde altfel linistea
In care asteptam desfrunzirea?
De unde curajul
De a ne lasa pe toboganul somnului
Pana aproape de moarte
Cu siguranta
Ca vom mai fi in stare sa ne nastem
Din nou?
Eu cred ca suntem un popor vegetal -
Cine-a vazut vreodata
Un copac revoltandu-se?
Ana Blandiana
Le-am recitit si m-am infiorat... nu-mi aduc aminte atunci cat mi-au spus cuvintele ei. Dar acum imi dau seama cat adevar zace in poeziile ei si cat curaj a avut sa publice asa ceva. (Poate nu e o coincidenta ca tot astazi am desfasurat amintiri din era comunista cu un prieten Ucrainean - e nascut aici, dar este crescut sa inteleaga acel moment intunecat in istorie.)
Si pentru ca sunt obosita si nu-mi adun gandurile prea coerent acum, redau aici (banuiesc ca nu exista o problema de copyright!) poemele Blandiene.
ANTOLOGICA
Amfiteatru, Nr. 12 - Decembrie 1984
Cruciada Copiilor
Un intreg popor,
Nenascut inca,
Dar condamnat la nastere,
Incolonat dinainte de nastere,
Foetus langa foetus.
Un intreg popor
Care n-aude, nu crede, nu intelege,
Dar inainteaza
Prin trupuri zvarcolite de femei,
Prin sange de mame
Neintrebate.
****************************************
Totul
frunze, cuvinte, lacrimi,
cutii de conserve, pisici,
tramvaie cateodata, cozi la faina,
gargarite, sticle goale, discursuri,
imagini lungite de televizor,
gandaci de colorado, benzina,
stegulete, cupa campionilor europeni,
masini cu butelii, portrete cunoscute,
mere refuzate la export,
ziare, franzele,
ulei in amestec, garoafe,
intampinari la aeroport, cico, batoane,
Salam Bucuresti, iaurt dietetic,
tiganci cu Kenturi, oua de Crevedia,
zvonuri,
serialul de sambata,
cafea cu inlocuitori,
lupta popoarelor pentru pace, coruri,
productia la hectar,
Gerovitalul, baietii de pe Calea Victoriei,
Cantarea Romaniei, adidasi,
compot bulgaresc, bancuri, peste oceanic,
totul.
****************************************
Delimitari
Noi, plantele,
Nu suntem ferite nici de boli,
Nici de nebunie
(N-ati vazut niciodata o planta
Pierzandu-si mintile
Si reintrand cu mugurii in pamant?),
Nici de foame,
Nici de spaima,
Nici de inchisori,
(N-ati vazut niciodata o tulpina
Galbuie, agatata de gratii?);
Singurul lucru de care suntem ferite
(Sau poate private)
E fuga.
****************************************
Eu cred
Eu cred ca suntem un popor vegetal,
De unde altfel linistea
In care asteptam desfrunzirea?
De unde curajul
De a ne lasa pe toboganul somnului
Pana aproape de moarte
Cu siguranta
Ca vom mai fi in stare sa ne nastem
Din nou?
Eu cred ca suntem un popor vegetal -
Cine-a vazut vreodata
Un copac revoltandu-se?
Ana Blandiana
14 iulie 2008
Cicero, NY
Desi deloc impresionata de club si de cum isi manage ei concursurile, desi nu aveam NY State Championship-ul pe lista (deoarece pusesem NY Zone, si consideram ca e suficient), dupa ce cativa din taleristii din PA au amintit de el si noi am amintit ca mai stam la camping - parca ar fi o idee oarecum buna sa ne oprim si in Cicero.
Drumul este la fel de superb ca cel pe care am venit (desi altul, evident) - serpuieste frumos prin munti. Sus, jos; vale, deal - ici si colo un lac sau un rau; ici si colo o asezare nemteasca in vale (se vad clar diferentele intre Burg-uri si localitatile create de englezi); copilul intreaba unde este cealalta banda a autostrazii (este mai in vale, taiata ca si a noastra in piatra) si aproape pe nesimtite am trecut in NY. Ne depaseste o masina alba si claxoneaza - ne uitam sa vedem de ce si descoperim: are placutze de inmatriculare de Ontario. Ii facem cu mana si ne raspunde. Am gasit un canadian caruia i-e dor de casa :) E oarecum placut, parca am fi gasit un prieten care nici macar nu stiam ca exista.
Cicero este asa cum il stiam - un orasel mititel, in care oamenii lipsesc cu desavarsire... Regasim si clubul si culmea e ca gasim si un loc destul de dragutz de camping. Nu avem timp sa ne lalaim prea tare la parcare (dupa ce 'suparam' pe unul din asii sportului, pe care l-am rugat sa-si mute masina ca sa avem loc; nu i-a placut, dar n-avem ce face, nu intram altfel), deoarece proaspetii cunoscuti din Pennsylvania ne asteapta sa mergem impreuna la cina. Ne-au povestit acum o saptamana de un loc fantastic unde poti manca si se pregatesc sa plece impreuna cu cativa prieteni de-ai lor (o pereche din Ottawa si un tata-fiu din PA). Pun cu totii mana sa ajute la una, la alta si reusim sa avem trailer-ul in stare de functionare intr-un timp absolut record (sub juma' de ora). Jennie, bunica din PA, este o faptura extrem de buna la suflet (si, ca multi altii din sport, o persoana dintr-o bucata, nu prea poti s-o duci cu presul ca-ti spune ce are de spus instantaneu), asa ca Philip se lipeste de ea rapid si o ia de manutza si o duce la masina noastra. Cum ii plac nespus copiii (e sofer de autobuz de scoala) nu zice nu si pornim catre 'Ferma Curcanilor' - de fapt restaurantul se cheama cu totul altfel, este un restaurant de tip bufet la care mananci tot ce vrei (si poti) pentru o suma fixa, in care felul principal este curcan (crescut la o ferma de-a lor proprie, de unde, probabil si re-numele restaurantului).
Masa este haioasa, cu risete multe, glume nesfarsite, si, ca de obicei, Philip se comporta mult mai bine decat ne-am astepta noi pentru ora tarzie si pentru oboseala adunata peste zi. Este lipit precum o acadea de Jennie si merge peste tot cu ea de manutza. Bineinteles ca o luam si inapoi in masina, deoarece altfel nu se poate. Ne ratacim un pic pe strazile din Cicero, in cautarea unui magazin - culmea e ca il vedem, dar nu reusim sa ajungem la el... renuntam dupa ce ne lamurim ca suntem la fel de pierduti ca si ceilalti, nici unii n-am reusit sa gasim intrarea.
Reveniti la camp ramanem sub copertina si mai vorbim de una, de alta. Nu realizam cat este de tarziu si cum noaptea sunetele se propaga mai clar, desi nu vorbim prea tare, reusim s-o suparam si pe fiica asului de mai sus (si ea #1 la Ladies in sport) care ne explica tifnoasa ca e 11:30 si ne intreaba daca putem sa vorbim mai incet. Desi are perfecta dreptate sa ceara liniste, a facut-o intr-un mod deloc politicos, asa ca se mai alege cu cateva bombaneli soptite, de data aceasta. Nu poti sa fii prieten cu toata lumea si noi am incetat de mult sa atingem asemenea performante, asa ca nu suntem prea nefericiti.
A doua zi ma trezesc devreme - trebuie sa ne clasificam, sa ne alegem probele, si sa le mai si platim. Ma amuz teribil la clasificari - domnul care il clasifica pe Florin se misca incet, asa ca il ajuta un altul cu cardul meu. Se uita la card si zice - 'aaa'. Nu stiu cum sa interpretez onomatopeea lui, pana cand cardul este trecut prin cititor si domnul exclamator ii explica celuilalt - 'nu, nu, pune-o in B'. Apoi ii si explica de ce - 'dupa medie, este in clasa C, dar a tras saptamana trecuta un 99, acest 189 e facut cu inca un 99...' ma holbez la el si-l intreb rizand de unde stie (partea cu 189 - de obicei se afiseaza scorul final, nimeni nu stie din ce a fost facut scorul final). Zambeste si el si-mi spune ca este delegatul ATA al statului New York si ca ei primesc fel de fel de informatii speciale. Am ajuns in buletinul special al ATA-ului, se pare! Asa ca am ajuns in clasa B pentru ceea ce se cheama 'known ability'.
O mini-explicatie - dupa cum stiti sportivii se impart in diverse clase, ca sa competitioneze relativ cu egalii lor. Ar fi necinstit sa lasi pe cineva cu media de 82 sa incerce sa castige un trofeu importiva celor cu media de 98... Asa ca s-au inventat clasele. In afara de trofee, mai exista si premiile in bani (o alta mancare de peste si una extrem de complicata in care inca nu ne-am aventurat). Cum la unele concursuri banii pot fi relativ seriosi (ca sa va dati seama - daca as fi platit taxa, in PA, pentru acel 99 in handicap as fi luat cateva mii de dolari buni; pe de alta parte, daca as fi platit taxa mai mult ca sigur ca nu as mai fi tras acel 99! aste o alta poveste :) ) revenim - cum la unele concursuri banii pot fi frumosi, exista cate unii 'sportivi' care desi sunt perfect capabili sa traga 100/100 tot timpul, se duc la concursuri micutze, locale si mai trag cate un 80+, un 91 - si daca o fac suficient de des, media le scade astfel incat ajung in clase de genul C, D... cand ei ar trebui sa fie in AA sau AAA. Pentru aceste fiinte s-a inventat conceptul de 'known ability' - nu conteaza cat e media, daca esti cunoscut ca tragand bine, e la discretia celor de la clasificari in ce clasa te pun. Sistemul se aplica 'dupa ureche' si la discretia oficialilor. Si cateodata se aplica si la fiinte nevinovate, cum eram eu :) Explicatia (deloc 'mini') s-a inceheiat.
Astazi (vineri) o sa trag numai proba de singles, vreau sa lucrez la ideea de a duce ambele jumatati de proba (prima si a doua 100) la scoruri cat mai egale. Ma regasesc in squad cu unul din pustii de la masa de cu seara. Trage dragutz si e singurul pe care ma focusez, restul de squad este teribil (ca si comportament). Reusesc sa trag echilibrat; scorul nu e mare minune, dar e rezonabil si, cel mai important, sunt multumita. Ma retrag la trailer pentru dupa-amiaza, si Florin se duce la proba a doua - astazi vom trage separat. A venit un pic de ploaie, a plecat, sper sa nu revina maine. Seara trece linistit - copilul si-a gasit inca un prieten, de data aceasta este catelul celor din spatele nostru. O combinatie de ceva, un pui de numai 2 luni, fericit precum si Philip sa aiba un tovaras de joaca. Intre plimbarile cu Max (asa il cheama) si imprietenirile cu catelandrii lui Jennie nu mai are timp sa fie nemultumit de ploaia ciudata care il forteaza sa-si reduca zona de joaca mult. Dupa ploaie vine ceata - valuri, valuri de abur care se ridica din pamantul incins si dau atmosferii o senzatie psihedelica. Parca am fi plantati intr-unul din filmele ciudate englezesti - si invariabil in asemenea situatii gandul mi se duce la 'Cainele din Baskerville', desi n-am vazut filmul :) Aburii se disipeaza repede si lasa in urma lor o umezeala fierbinte.
Sambata este prima zi de campionat, cu proba de singles. E cald, e infiorator de cald, o zapuseala adormitoare. Iti trebuie mult efort ca sa te aduni cat de cat si sa focusezi ceva energie in miscari. Si talerele nu implica miscari prea multe, dar e suficient ca sa te doboare. Squadul este relativ ingrozitor - inca ma uimesc cum poate fi atat de mare diferenta intre celelalte concursuri la care am avut ocazia si sansa sa ajungem anul acesta si Cicero. Termin amandoua jumatatile de proba si iau copilul la 'cumparaturi' - vrea sa-si cumpere ceva; in Elysburg a primit un catel-insigna si acum doreste o sapca. Ne gasim chiar la sfarsitul probei pentru un squad in care il stim pe Frank, prietenul nostru, dar il vedem si pe Dylan, pustiul din PA (pusti e bine spus, copilul abia a implinit 15 ani!). Il vedem si pe tatal lui Dylan (care nu e talerist, numai aduce copilul la concursuri) ca e tensionat. Nu stiu de ce, dar raman sa urmaresc ultimele talere. La penultimul cartusul nu-i pleaca de pe teava si ma tem ca se va grabi ca si ieri, asa ca ii 'amintesc' din departare sa respire, si sa se focuseze. Reuseste. Inca una. Proba s-a terminat si-i vad pe toti cei din echipa ca-i strang mana. Imi dau seama ca sigur a spart 100 - e prima lui 100. Ma uit la tatal lui si omul aproape plange - 200! n-a scapat nici una. Nu e numai prima lui 100, e primul 200!! Performanta este foarte faina si ii felicitam cu totii - si pe copil, si pe tatal care il ajuta, chiar daca nu e participant direct in sport. Probabil ca va trage un baraj seara, pentru Campion. Oricum scorul ii asigura titlul de Campion la sub-Jr (categoria de virsta 12-15 ani). Tot grupul este fericit si cum ii invitasem pe Jennie si Cody la BBQ, impreuna cu ei apar si Dylan si Ed (tatal). Tinerii (Cody este numai cateva luni mai mare, dar Dylan se uita la el ca la un semi-zeu) discuta diverse, adultii se bucura in liniste. Initial cina se voise pentru vreo 4 oameni - am devenit intre timp un grup zgomotos de 9. Dar cu cat mai multi, cu atat mai mult fun - asa ca ne distram extraordinar de bine impartind cateva fripturi si o salata, impreuna cu cateva beri si riuri-riuri de cola. Este ultima seara de camping - maine vom porni catre casa, dupa concurs. Dar stim ca vom reveni curand, parca nu mai sunt plecarile atat de dramatice ca la inceput.
Duminica vine, asa cum promisese, cu nori negri... prima proba trece repede si fara nici un fel de succes - ca si in Elysburg, in ultima zi, arma nu se mai simte bine in proba de doubles... nu imi dau seama ce are, dar este foarte frustrant si incerc sa descopar ce s-a intamplat. Squadul este superb - m-am nimerit absolut intamplator cu Cody, Jennie, si Ron cel haios din Ottawa. Talerele sunt absolut imposibile si ma uit cu invidie cum sunt setate perfect pentru asii sportului. Fie trebuie sa ajungem si noi asi ca sa le schimbe, fie trebuie numai sa acaparam ceva tupeu pentru a cere sa fie schimbate. Nu ma supar prea tare pentru scor, desi este dezastruos :) Dar la Cicero daca te superi pentru scoruri e bine sa nu mai vii.
Asteptam cu speranta proba de handicap, speram sa inceapa cat mai repede. Din pacate incepe ploaia inainte... Proba se mai amana un pic, la un moment dat nu se mai poate amana si incepe. Totul este relativ OK pana la cei dinaintea noastra - ploaia a fost oarecum linistita. Aproximativ 5 minute inainte sa incepem incepe sa fie mai agresiva, pentru ca exact in momentul in care ne asezam fiecare la locul lui sa se arunce asupra noastra cu o putere si o vointa demne de cauze mult mai nobile. In mai putin de 10 de secunde suntem uzi pana la piele, este poate prima oara cand stau in asemenea ploaie. Si cand te gandesti ca am si platit pentru acest 'privilegiu'! Hotarasc ca e mult mai simplu sa ma amuz de situatie, supararea nu ar folosi oricum la nimic. Avantajul este ca aerul este inca extraordinar de cald, macar nu vom raci. Trag nespus de bine (mai putin in primele 2 posturi cand a trebuit sa ma hotarasc cum sa tin totul impreuna), mai ales ca este prima oara cand trag de la noul yardage. Undeva intre a treia si a patra mansa ploaia s-a potolit, acum vine ceata din padure... Iar ca sa fie totul perfect cand mai avem 2 posturi si am fi terminat proba, apare si un fulger. Suntem scosi de pe linie si stam uzi murati in refugiul de pe margine. Nu dureaza mult, deoarece nu sunt alte fulgere si ploaia desi nu e placuta, nu e nici periculoasa - asa ca ne intoarcem si terminam mansa. Scorul este dezastruos, dar m-am distrat teribil.
Ca de obicei ne ia mult mai mult timp sa strangem - si nu din alte motive, dar nu ne dam dusi si sunt acum din ce in ce mai multi prieteni care trebuie salutati si de la care trebuie sa ne luam ramas bun.
Cel mai fain aspect al acestei veri cu casa in spinare sunt, de fapt, oamenii. Intalnim foarte multi, si cum ne invartim prin aceeasi zona - intalnim, de fapt, aceiasi taleristi cu familiile lor. Si pe langa faptul ca ne leaga pe toti aceeasi pasiune - talerele - suntem si in mediul de camping, care este automat mai prietenos si mai deschis decat altele. Gasesti instantaneu pe cineva care sa te ajute sa parchezi, sa deschizi casutza, sa o inchizi, sa o dezlegi de truck, sa o legi inapoi - nu cred ca exista vreun aspect al vietii in camping pe care sa nu-l acopere acesti oameni dragutzi. Philip este si el in elementul lui, avem intotdeauna vecini care mai tin un ochi pe el si libertatea de care parte este inegalabila. Alearga vesel in toate partile, cateodata dandu-ne emotii, dar ce-ar fi viata de parinte fara o emotie, doua, acolo?!
S-a facut deja seara tarziu si in sfarsit am incarcat totul si pornim catre casa. Lumina crepusculara te duce cu gandul la fel de fel de povestiri ciudate si cum ne aflam pe autostrazi americane e si mai greu sa le ignori. Din fericire drumul e liber, fara probleme si ajungem acasa repede.
Unde dupa aproape 2 saptamani de hoinareala pana si catelul e super-bezmetic - alearga din camera in camera si in sfarsit se linisteste si adoarme fericita pe canapea.
Home, sweet home!
Drumul este la fel de superb ca cel pe care am venit (desi altul, evident) - serpuieste frumos prin munti. Sus, jos; vale, deal - ici si colo un lac sau un rau; ici si colo o asezare nemteasca in vale (se vad clar diferentele intre Burg-uri si localitatile create de englezi); copilul intreaba unde este cealalta banda a autostrazii (este mai in vale, taiata ca si a noastra in piatra) si aproape pe nesimtite am trecut in NY. Ne depaseste o masina alba si claxoneaza - ne uitam sa vedem de ce si descoperim: are placutze de inmatriculare de Ontario. Ii facem cu mana si ne raspunde. Am gasit un canadian caruia i-e dor de casa :) E oarecum placut, parca am fi gasit un prieten care nici macar nu stiam ca exista.
Cicero este asa cum il stiam - un orasel mititel, in care oamenii lipsesc cu desavarsire... Regasim si clubul si culmea e ca gasim si un loc destul de dragutz de camping. Nu avem timp sa ne lalaim prea tare la parcare (dupa ce 'suparam' pe unul din asii sportului, pe care l-am rugat sa-si mute masina ca sa avem loc; nu i-a placut, dar n-avem ce face, nu intram altfel), deoarece proaspetii cunoscuti din Pennsylvania ne asteapta sa mergem impreuna la cina. Ne-au povestit acum o saptamana de un loc fantastic unde poti manca si se pregatesc sa plece impreuna cu cativa prieteni de-ai lor (o pereche din Ottawa si un tata-fiu din PA). Pun cu totii mana sa ajute la una, la alta si reusim sa avem trailer-ul in stare de functionare intr-un timp absolut record (sub juma' de ora). Jennie, bunica din PA, este o faptura extrem de buna la suflet (si, ca multi altii din sport, o persoana dintr-o bucata, nu prea poti s-o duci cu presul ca-ti spune ce are de spus instantaneu), asa ca Philip se lipeste de ea rapid si o ia de manutza si o duce la masina noastra. Cum ii plac nespus copiii (e sofer de autobuz de scoala) nu zice nu si pornim catre 'Ferma Curcanilor' - de fapt restaurantul se cheama cu totul altfel, este un restaurant de tip bufet la care mananci tot ce vrei (si poti) pentru o suma fixa, in care felul principal este curcan (crescut la o ferma de-a lor proprie, de unde, probabil si re-numele restaurantului).
Masa este haioasa, cu risete multe, glume nesfarsite, si, ca de obicei, Philip se comporta mult mai bine decat ne-am astepta noi pentru ora tarzie si pentru oboseala adunata peste zi. Este lipit precum o acadea de Jennie si merge peste tot cu ea de manutza. Bineinteles ca o luam si inapoi in masina, deoarece altfel nu se poate. Ne ratacim un pic pe strazile din Cicero, in cautarea unui magazin - culmea e ca il vedem, dar nu reusim sa ajungem la el... renuntam dupa ce ne lamurim ca suntem la fel de pierduti ca si ceilalti, nici unii n-am reusit sa gasim intrarea.
Reveniti la camp ramanem sub copertina si mai vorbim de una, de alta. Nu realizam cat este de tarziu si cum noaptea sunetele se propaga mai clar, desi nu vorbim prea tare, reusim s-o suparam si pe fiica asului de mai sus (si ea #1 la Ladies in sport) care ne explica tifnoasa ca e 11:30 si ne intreaba daca putem sa vorbim mai incet. Desi are perfecta dreptate sa ceara liniste, a facut-o intr-un mod deloc politicos, asa ca se mai alege cu cateva bombaneli soptite, de data aceasta. Nu poti sa fii prieten cu toata lumea si noi am incetat de mult sa atingem asemenea performante, asa ca nu suntem prea nefericiti.
A doua zi ma trezesc devreme - trebuie sa ne clasificam, sa ne alegem probele, si sa le mai si platim. Ma amuz teribil la clasificari - domnul care il clasifica pe Florin se misca incet, asa ca il ajuta un altul cu cardul meu. Se uita la card si zice - 'aaa'. Nu stiu cum sa interpretez onomatopeea lui, pana cand cardul este trecut prin cititor si domnul exclamator ii explica celuilalt - 'nu, nu, pune-o in B'. Apoi ii si explica de ce - 'dupa medie, este in clasa C, dar a tras saptamana trecuta un 99, acest 189 e facut cu inca un 99...' ma holbez la el si-l intreb rizand de unde stie (partea cu 189 - de obicei se afiseaza scorul final, nimeni nu stie din ce a fost facut scorul final). Zambeste si el si-mi spune ca este delegatul ATA al statului New York si ca ei primesc fel de fel de informatii speciale. Am ajuns in buletinul special al ATA-ului, se pare! Asa ca am ajuns in clasa B pentru ceea ce se cheama 'known ability'.
O mini-explicatie - dupa cum stiti sportivii se impart in diverse clase, ca sa competitioneze relativ cu egalii lor. Ar fi necinstit sa lasi pe cineva cu media de 82 sa incerce sa castige un trofeu importiva celor cu media de 98... Asa ca s-au inventat clasele. In afara de trofee, mai exista si premiile in bani (o alta mancare de peste si una extrem de complicata in care inca nu ne-am aventurat). Cum la unele concursuri banii pot fi relativ seriosi (ca sa va dati seama - daca as fi platit taxa, in PA, pentru acel 99 in handicap as fi luat cateva mii de dolari buni; pe de alta parte, daca as fi platit taxa mai mult ca sigur ca nu as mai fi tras acel 99! aste o alta poveste :) ) revenim - cum la unele concursuri banii pot fi frumosi, exista cate unii 'sportivi' care desi sunt perfect capabili sa traga 100/100 tot timpul, se duc la concursuri micutze, locale si mai trag cate un 80+, un 91 - si daca o fac suficient de des, media le scade astfel incat ajung in clase de genul C, D... cand ei ar trebui sa fie in AA sau AAA. Pentru aceste fiinte s-a inventat conceptul de 'known ability' - nu conteaza cat e media, daca esti cunoscut ca tragand bine, e la discretia celor de la clasificari in ce clasa te pun. Sistemul se aplica 'dupa ureche' si la discretia oficialilor. Si cateodata se aplica si la fiinte nevinovate, cum eram eu :) Explicatia (deloc 'mini') s-a inceheiat.
Astazi (vineri) o sa trag numai proba de singles, vreau sa lucrez la ideea de a duce ambele jumatati de proba (prima si a doua 100) la scoruri cat mai egale. Ma regasesc in squad cu unul din pustii de la masa de cu seara. Trage dragutz si e singurul pe care ma focusez, restul de squad este teribil (ca si comportament). Reusesc sa trag echilibrat; scorul nu e mare minune, dar e rezonabil si, cel mai important, sunt multumita. Ma retrag la trailer pentru dupa-amiaza, si Florin se duce la proba a doua - astazi vom trage separat. A venit un pic de ploaie, a plecat, sper sa nu revina maine. Seara trece linistit - copilul si-a gasit inca un prieten, de data aceasta este catelul celor din spatele nostru. O combinatie de ceva, un pui de numai 2 luni, fericit precum si Philip sa aiba un tovaras de joaca. Intre plimbarile cu Max (asa il cheama) si imprietenirile cu catelandrii lui Jennie nu mai are timp sa fie nemultumit de ploaia ciudata care il forteaza sa-si reduca zona de joaca mult. Dupa ploaie vine ceata - valuri, valuri de abur care se ridica din pamantul incins si dau atmosferii o senzatie psihedelica. Parca am fi plantati intr-unul din filmele ciudate englezesti - si invariabil in asemenea situatii gandul mi se duce la 'Cainele din Baskerville', desi n-am vazut filmul :) Aburii se disipeaza repede si lasa in urma lor o umezeala fierbinte.
Sambata este prima zi de campionat, cu proba de singles. E cald, e infiorator de cald, o zapuseala adormitoare. Iti trebuie mult efort ca sa te aduni cat de cat si sa focusezi ceva energie in miscari. Si talerele nu implica miscari prea multe, dar e suficient ca sa te doboare. Squadul este relativ ingrozitor - inca ma uimesc cum poate fi atat de mare diferenta intre celelalte concursuri la care am avut ocazia si sansa sa ajungem anul acesta si Cicero. Termin amandoua jumatatile de proba si iau copilul la 'cumparaturi' - vrea sa-si cumpere ceva; in Elysburg a primit un catel-insigna si acum doreste o sapca. Ne gasim chiar la sfarsitul probei pentru un squad in care il stim pe Frank, prietenul nostru, dar il vedem si pe Dylan, pustiul din PA (pusti e bine spus, copilul abia a implinit 15 ani!). Il vedem si pe tatal lui Dylan (care nu e talerist, numai aduce copilul la concursuri) ca e tensionat. Nu stiu de ce, dar raman sa urmaresc ultimele talere. La penultimul cartusul nu-i pleaca de pe teava si ma tem ca se va grabi ca si ieri, asa ca ii 'amintesc' din departare sa respire, si sa se focuseze. Reuseste. Inca una. Proba s-a terminat si-i vad pe toti cei din echipa ca-i strang mana. Imi dau seama ca sigur a spart 100 - e prima lui 100. Ma uit la tatal lui si omul aproape plange - 200! n-a scapat nici una. Nu e numai prima lui 100, e primul 200!! Performanta este foarte faina si ii felicitam cu totii - si pe copil, si pe tatal care il ajuta, chiar daca nu e participant direct in sport. Probabil ca va trage un baraj seara, pentru Campion. Oricum scorul ii asigura titlul de Campion la sub-Jr (categoria de virsta 12-15 ani). Tot grupul este fericit si cum ii invitasem pe Jennie si Cody la BBQ, impreuna cu ei apar si Dylan si Ed (tatal). Tinerii (Cody este numai cateva luni mai mare, dar Dylan se uita la el ca la un semi-zeu) discuta diverse, adultii se bucura in liniste. Initial cina se voise pentru vreo 4 oameni - am devenit intre timp un grup zgomotos de 9. Dar cu cat mai multi, cu atat mai mult fun - asa ca ne distram extraordinar de bine impartind cateva fripturi si o salata, impreuna cu cateva beri si riuri-riuri de cola. Este ultima seara de camping - maine vom porni catre casa, dupa concurs. Dar stim ca vom reveni curand, parca nu mai sunt plecarile atat de dramatice ca la inceput.
Duminica vine, asa cum promisese, cu nori negri... prima proba trece repede si fara nici un fel de succes - ca si in Elysburg, in ultima zi, arma nu se mai simte bine in proba de doubles... nu imi dau seama ce are, dar este foarte frustrant si incerc sa descopar ce s-a intamplat. Squadul este superb - m-am nimerit absolut intamplator cu Cody, Jennie, si Ron cel haios din Ottawa. Talerele sunt absolut imposibile si ma uit cu invidie cum sunt setate perfect pentru asii sportului. Fie trebuie sa ajungem si noi asi ca sa le schimbe, fie trebuie numai sa acaparam ceva tupeu pentru a cere sa fie schimbate. Nu ma supar prea tare pentru scor, desi este dezastruos :) Dar la Cicero daca te superi pentru scoruri e bine sa nu mai vii.
Asteptam cu speranta proba de handicap, speram sa inceapa cat mai repede. Din pacate incepe ploaia inainte... Proba se mai amana un pic, la un moment dat nu se mai poate amana si incepe. Totul este relativ OK pana la cei dinaintea noastra - ploaia a fost oarecum linistita. Aproximativ 5 minute inainte sa incepem incepe sa fie mai agresiva, pentru ca exact in momentul in care ne asezam fiecare la locul lui sa se arunce asupra noastra cu o putere si o vointa demne de cauze mult mai nobile. In mai putin de 10 de secunde suntem uzi pana la piele, este poate prima oara cand stau in asemenea ploaie. Si cand te gandesti ca am si platit pentru acest 'privilegiu'! Hotarasc ca e mult mai simplu sa ma amuz de situatie, supararea nu ar folosi oricum la nimic. Avantajul este ca aerul este inca extraordinar de cald, macar nu vom raci. Trag nespus de bine (mai putin in primele 2 posturi cand a trebuit sa ma hotarasc cum sa tin totul impreuna), mai ales ca este prima oara cand trag de la noul yardage. Undeva intre a treia si a patra mansa ploaia s-a potolit, acum vine ceata din padure... Iar ca sa fie totul perfect cand mai avem 2 posturi si am fi terminat proba, apare si un fulger. Suntem scosi de pe linie si stam uzi murati in refugiul de pe margine. Nu dureaza mult, deoarece nu sunt alte fulgere si ploaia desi nu e placuta, nu e nici periculoasa - asa ca ne intoarcem si terminam mansa. Scorul este dezastruos, dar m-am distrat teribil.
Ca de obicei ne ia mult mai mult timp sa strangem - si nu din alte motive, dar nu ne dam dusi si sunt acum din ce in ce mai multi prieteni care trebuie salutati si de la care trebuie sa ne luam ramas bun.
Cel mai fain aspect al acestei veri cu casa in spinare sunt, de fapt, oamenii. Intalnim foarte multi, si cum ne invartim prin aceeasi zona - intalnim, de fapt, aceiasi taleristi cu familiile lor. Si pe langa faptul ca ne leaga pe toti aceeasi pasiune - talerele - suntem si in mediul de camping, care este automat mai prietenos si mai deschis decat altele. Gasesti instantaneu pe cineva care sa te ajute sa parchezi, sa deschizi casutza, sa o inchizi, sa o dezlegi de truck, sa o legi inapoi - nu cred ca exista vreun aspect al vietii in camping pe care sa nu-l acopere acesti oameni dragutzi. Philip este si el in elementul lui, avem intotdeauna vecini care mai tin un ochi pe el si libertatea de care parte este inegalabila. Alearga vesel in toate partile, cateodata dandu-ne emotii, dar ce-ar fi viata de parinte fara o emotie, doua, acolo?!
S-a facut deja seara tarziu si in sfarsit am incarcat totul si pornim catre casa. Lumina crepusculara te duce cu gandul la fel de fel de povestiri ciudate si cum ne aflam pe autostrazi americane e si mai greu sa le ignori. Din fericire drumul e liber, fara probleme si ajungem acasa repede.
Unde dupa aproape 2 saptamani de hoinareala pana si catelul e super-bezmetic - alearga din camera in camera si in sfarsit se linisteste si adoarme fericita pe canapea.
Home, sweet home!
9 iulie 2008
Elysburg, file de vacanta
Dupa cum stiti, am hotarit sa mai petrecem cateva zile in Elysburg.
Colinele sunt superbe, campingul complet empty, vremea pare a ramane frumoasa. In plus, am fost convinsi sa ne oprim si in Cicero, NY pe drumul de intoarcere, asa ca avem un motiv in plus sa stam pe loc.
In apropiere se afla un parc de amuzament si am fost indrumati sa il vizitam. Cum este la aproximativ 5 minute departare, luni pe la prinz, dupa ce ne aranjam cu totul, ne indreptam catre parc. Drumul, desi scurt, e superb - un fel de serpentine de pe la Timisul de Sus/Jos.
Parcul este proprietatea unei familii care are un business in industria de lemn - Knoebel. Baietii au fost suficient de destepti si nu au pus nici un gard, nici o poarta - intrarea, precum si parcarea sunt gratuite. Odata ajuns insa in parc, incepi sa scoti banii din buzunar pe toate partile :) Mancarea este scumpa (desi ei o declara ca fiind cea mai buna dintr-un asemenea parc noi n-am fost prea impresionati), ride-urile sunt si ele piperate (si multe!), intrarea la piscina si ea scumpa bine. Dar daca esti interesat de rides, parcul are ce oferi (mai ales la categoria roller-coasters). Cum noi nici unul nu suntem prea amatori, ne plimbam prin parc si incercam sa convingem copilul sa 'se dea' in ceva. Nu vrea decat acolo unde mama poate merge cu el. Si mama are optiuni limitate, dar incercam. La sfarsitul zilei suntem obositi, dar distrati bine - revenim la camping cu promisiunea ca ne vom intoarce a doua zi.
Campingul este acum pustiu - si complet al nostru. Nu suntem, totusi, singuri-singuri. Facem focul pentru BBQ si imediat apare un domn dragutz sa vada ce se intampla, de jos, din vale s-a vazut ca un foc imens (flacarile de la gazul pus peste carbuni, ca sa se aprinda). E placut sa stii ca mai tine cineva un ochi pe camping.
Seara ne aduce nelipsitii licurici - si de data aceasta copilul si-a pus in minte sa prinda cativa pentru vestita lanterna. Alearga cu grija dupa ei, are o rabdare incredibila - si... 'mommy! mommy! I GOT ONE!' - il punem in cutia de tic-tac si clipoceste acolo, probabil nu prea fericit. Mai prinde unul si alearga la infinit dupa altii. Ne uitam toti 3 admirativ la cutiutza care clipeste frumos - nu cred ca poate exista o amintire mai placuta decat licuriciul din cutie. Ma intreb cum isi va aduce el aminte de aceste mici aventuri si sper ca le va aprecia la adevarata lor valoare.
Adormim cu greu, dar multumiti de o zi cu adevarat relaxanta.
Marti o petrecem din nou jumatate in parc, jumatate in camping - mai strangem un surub ici, mai aranjam ceva colo, mai alergam dupa pasari, mai admiram un cuib de robins. Povestea cuibului e interesanta, desi oarecum trista - unele RVs raman in parc din Mai pana la sfarsitul lui Septembrie, pentru cei ce nu mai calatoresc in alte parti decat la concursurile din Elysburg. Unii calatori si le lasa din Mai pana la acest concurs din Iulie si il iau cu ei pentru 'marea' calatorie din August, la Sparta. Un asemenea cuplu, cand sa-si lege RV-ul de truck au avut surpriza sa descopere in mecanismul de legare un cuib de robin. Este, se pare, al doilea an cand li se intampla asa ceva. Dar oamenii trebuie sa-si ia casutza de acolo, asa ca iau frumos cuibul si incearca sa-l puna undeva... Din pacate, dupa cum stim si noi bine, robinii sunt niste pasari sensibile... asa ca o vedem pe mamica zburand prin imprejurimi, dar nu se mai apropie de cuib... a doua zi am vazut-o cu paie in cioc - probabil ca-si va reface cuibul... cele 4 oua albastrii au ramas parasite, bune numai ca sa fie admirate. Ne uitam la ouale minuscule si ne intrebam cum de pot iesi de acolo puishorii aceia imensi in comparatie pe care-i stim in cuibul de acasa.
Philip alearga fericit prin tot camping-ul - nu mai e suflet de om si libertatea lui este nemarginita. Ne mai da noua emotii cand si cand (dispare brusc si nici nu-l vezi, nici nu-l mai auzi), dar il lasam sa alerge precum un pui de tzigan.
Miercuri a sosit innorata si cu un pic de ploaie - acum mocaneasca, acum torentiala. Nu poate fi vorba de parc, suntem bucurosi ca am incercat piscina ieri, astazi ar fi fost o pierdere totala. Ne intoarcem intr-unul din oraselele adiacente, in cautarea unui landromat. Am plecat de acasa cu haine pentru aproximativ o saptamana, asa ca trebuie sa spalam. Gasim landromatul usor, langa el este un diner exact ca in Beverly Hills 90210! Ne amuzam cand amandoi, dupa o scurta trecere in revista a localului spunem acelasi lucru: Peach Pit! Ne imaginam liceeni venind seara, dupa cursuri, pentru o inghetata (excelenta, de altfel) si o intalnire cu prietenii. Am reusit sa si semi-uscam hainele - asta este ceva extrem de enervant la landromaturile publice - te costa 'numai' 25 de centi sa usuci, dar dureaza 7 minute... si pui quarter dupa quarter pana ti s-a acrit si tie sa fii un automat care la 7 minute invarte butoane. Chiar daca un pic umede, hainele sunt, cel putin, curate. In caldura de afara se vor usca ele repejor (sper).
Admiram drumul de intoarcere si ne intrebam cum de poate fi o asemenea deosebire - la nord, est si vest de Elysburg sunt orasele dragutze, destul de finutze. La sud - o alta poveste - sunt minele de carbuni... asezarile arata destul de dramatic, casele sunt mici si darapanate, te astepti sa cada in momentul urmator, culorile sunt sterse si reci, iar muntii in loc sa fie verzi sunt negri. Si chiar si oamenii sunt parca nu la fel de prietenosi ca cei din Elysburg. In orice caz, impresia ramane - Pennsylvania are (pana acum) cei mai deschisi si prietenosi locuitori. Zambete naturale si un raspuns placut la fiecare 'multumesc'.
Paranteza necesara - americanii (chiar si canadienii pe alocuri) au un obicei cel putin nesuferit de a-ti raspunde la multumesc cu un 'aha' dand din cap sau cu (mult superiorul!) 'no problem'. Noi suntem obisnuiti cu neoasul nostru 'cu placere', asa ca de obicei raspunsul nostru este cald si primitor: "you're welcome!" Inchipuiti-va surpriza fenomenala cand in Pennsylvania mai oriunde ne-am intros la al nostru 'thank you!' ni s-a raspuns "you're welcome!". E de mirare ca suntem inca indragostiti de loc si de oameni? Si ne-au confirmat si rezidentii intalniti in alte locuri ca si lor li se pare ciudat sa nu poti sa adaugi 3 cuvinte la un 'multumesc'... deci sunt constienti...
Vine seara si ne apucam de strans, vrem sa plecam dimineata mai devreme, drumul chiar daca nu este exagerat de lung, este, totusi, drum. Plus ca nu avem loc de camping, putem numai sa speram ca vom gasi unul acolo...
Admiram colinele in apus, facem si cateva poze... mai prindem cativa licurici (ne-a cooptat si pe noi in aceasta aventura, acum pot sa spun ca am prins un licurici!) si cand sa ne luam ramas bun - copilul gaseste chiar si o comoara! Singur, de capul lui, fara ajutor. Si da, este o comoara adevarata - unul din geocaching. Nici nu ma gandisem la asa ceva, dar acum am adaugat pe lista pentru calatoriile urmatoare.
Comoara lui Philip
Bineinteles ca Philip este acum atat de energizat de aceasta noua aventura - cu greu reusim sa-l convingem sa ne luam ramas bun de la Elysburg... vom reveni, este singurul mod in care-l linistim cat de cat.
Vom reveni, este ceea ce speram si noi - sa revenim in Septembrie, la unul din cele mai frumoase concursuri... Incerc sa-mi imaginez dealurile in culori de inceput de toamna. Oh, sper sa putem reveni!
Goodbye, Elysburg! Hello, road to Cicero!
Colinele sunt superbe, campingul complet empty, vremea pare a ramane frumoasa. In plus, am fost convinsi sa ne oprim si in Cicero, NY pe drumul de intoarcere, asa ca avem un motiv in plus sa stam pe loc.
In apropiere se afla un parc de amuzament si am fost indrumati sa il vizitam. Cum este la aproximativ 5 minute departare, luni pe la prinz, dupa ce ne aranjam cu totul, ne indreptam catre parc. Drumul, desi scurt, e superb - un fel de serpentine de pe la Timisul de Sus/Jos.
Parcul este proprietatea unei familii care are un business in industria de lemn - Knoebel. Baietii au fost suficient de destepti si nu au pus nici un gard, nici o poarta - intrarea, precum si parcarea sunt gratuite. Odata ajuns insa in parc, incepi sa scoti banii din buzunar pe toate partile :) Mancarea este scumpa (desi ei o declara ca fiind cea mai buna dintr-un asemenea parc noi n-am fost prea impresionati), ride-urile sunt si ele piperate (si multe!), intrarea la piscina si ea scumpa bine. Dar daca esti interesat de rides, parcul are ce oferi (mai ales la categoria roller-coasters). Cum noi nici unul nu suntem prea amatori, ne plimbam prin parc si incercam sa convingem copilul sa 'se dea' in ceva. Nu vrea decat acolo unde mama poate merge cu el. Si mama are optiuni limitate, dar incercam. La sfarsitul zilei suntem obositi, dar distrati bine - revenim la camping cu promisiunea ca ne vom intoarce a doua zi.
Campingul este acum pustiu - si complet al nostru. Nu suntem, totusi, singuri-singuri. Facem focul pentru BBQ si imediat apare un domn dragutz sa vada ce se intampla, de jos, din vale s-a vazut ca un foc imens (flacarile de la gazul pus peste carbuni, ca sa se aprinda). E placut sa stii ca mai tine cineva un ochi pe camping.
Seara ne aduce nelipsitii licurici - si de data aceasta copilul si-a pus in minte sa prinda cativa pentru vestita lanterna. Alearga cu grija dupa ei, are o rabdare incredibila - si... 'mommy! mommy! I GOT ONE!' - il punem in cutia de tic-tac si clipoceste acolo, probabil nu prea fericit. Mai prinde unul si alearga la infinit dupa altii. Ne uitam toti 3 admirativ la cutiutza care clipeste frumos - nu cred ca poate exista o amintire mai placuta decat licuriciul din cutie. Ma intreb cum isi va aduce el aminte de aceste mici aventuri si sper ca le va aprecia la adevarata lor valoare.
Adormim cu greu, dar multumiti de o zi cu adevarat relaxanta.
Marti o petrecem din nou jumatate in parc, jumatate in camping - mai strangem un surub ici, mai aranjam ceva colo, mai alergam dupa pasari, mai admiram un cuib de robins. Povestea cuibului e interesanta, desi oarecum trista - unele RVs raman in parc din Mai pana la sfarsitul lui Septembrie, pentru cei ce nu mai calatoresc in alte parti decat la concursurile din Elysburg. Unii calatori si le lasa din Mai pana la acest concurs din Iulie si il iau cu ei pentru 'marea' calatorie din August, la Sparta. Un asemenea cuplu, cand sa-si lege RV-ul de truck au avut surpriza sa descopere in mecanismul de legare un cuib de robin. Este, se pare, al doilea an cand li se intampla asa ceva. Dar oamenii trebuie sa-si ia casutza de acolo, asa ca iau frumos cuibul si incearca sa-l puna undeva... Din pacate, dupa cum stim si noi bine, robinii sunt niste pasari sensibile... asa ca o vedem pe mamica zburand prin imprejurimi, dar nu se mai apropie de cuib... a doua zi am vazut-o cu paie in cioc - probabil ca-si va reface cuibul... cele 4 oua albastrii au ramas parasite, bune numai ca sa fie admirate. Ne uitam la ouale minuscule si ne intrebam cum de pot iesi de acolo puishorii aceia imensi in comparatie pe care-i stim in cuibul de acasa.
Philip alearga fericit prin tot camping-ul - nu mai e suflet de om si libertatea lui este nemarginita. Ne mai da noua emotii cand si cand (dispare brusc si nici nu-l vezi, nici nu-l mai auzi), dar il lasam sa alerge precum un pui de tzigan.
Miercuri a sosit innorata si cu un pic de ploaie - acum mocaneasca, acum torentiala. Nu poate fi vorba de parc, suntem bucurosi ca am incercat piscina ieri, astazi ar fi fost o pierdere totala. Ne intoarcem intr-unul din oraselele adiacente, in cautarea unui landromat. Am plecat de acasa cu haine pentru aproximativ o saptamana, asa ca trebuie sa spalam. Gasim landromatul usor, langa el este un diner exact ca in Beverly Hills 90210! Ne amuzam cand amandoi, dupa o scurta trecere in revista a localului spunem acelasi lucru: Peach Pit! Ne imaginam liceeni venind seara, dupa cursuri, pentru o inghetata (excelenta, de altfel) si o intalnire cu prietenii. Am reusit sa si semi-uscam hainele - asta este ceva extrem de enervant la landromaturile publice - te costa 'numai' 25 de centi sa usuci, dar dureaza 7 minute... si pui quarter dupa quarter pana ti s-a acrit si tie sa fii un automat care la 7 minute invarte butoane. Chiar daca un pic umede, hainele sunt, cel putin, curate. In caldura de afara se vor usca ele repejor (sper).
Admiram drumul de intoarcere si ne intrebam cum de poate fi o asemenea deosebire - la nord, est si vest de Elysburg sunt orasele dragutze, destul de finutze. La sud - o alta poveste - sunt minele de carbuni... asezarile arata destul de dramatic, casele sunt mici si darapanate, te astepti sa cada in momentul urmator, culorile sunt sterse si reci, iar muntii in loc sa fie verzi sunt negri. Si chiar si oamenii sunt parca nu la fel de prietenosi ca cei din Elysburg. In orice caz, impresia ramane - Pennsylvania are (pana acum) cei mai deschisi si prietenosi locuitori. Zambete naturale si un raspuns placut la fiecare 'multumesc'.
Paranteza necesara - americanii (chiar si canadienii pe alocuri) au un obicei cel putin nesuferit de a-ti raspunde la multumesc cu un 'aha' dand din cap sau cu (mult superiorul!) 'no problem'. Noi suntem obisnuiti cu neoasul nostru 'cu placere', asa ca de obicei raspunsul nostru este cald si primitor: "you're welcome!" Inchipuiti-va surpriza fenomenala cand in Pennsylvania mai oriunde ne-am intros la al nostru 'thank you!' ni s-a raspuns "you're welcome!". E de mirare ca suntem inca indragostiti de loc si de oameni? Si ne-au confirmat si rezidentii intalniti in alte locuri ca si lor li se pare ciudat sa nu poti sa adaugi 3 cuvinte la un 'multumesc'... deci sunt constienti...
Vine seara si ne apucam de strans, vrem sa plecam dimineata mai devreme, drumul chiar daca nu este exagerat de lung, este, totusi, drum. Plus ca nu avem loc de camping, putem numai sa speram ca vom gasi unul acolo...
Admiram colinele in apus, facem si cateva poze... mai prindem cativa licurici (ne-a cooptat si pe noi in aceasta aventura, acum pot sa spun ca am prins un licurici!) si cand sa ne luam ramas bun - copilul gaseste chiar si o comoara! Singur, de capul lui, fara ajutor. Si da, este o comoara adevarata - unul din geocaching. Nici nu ma gandisem la asa ceva, dar acum am adaugat pe lista pentru calatoriile urmatoare.
Comoara lui Philip
Bineinteles ca Philip este acum atat de energizat de aceasta noua aventura - cu greu reusim sa-l convingem sa ne luam ramas bun de la Elysburg... vom reveni, este singurul mod in care-l linistim cat de cat.
Vom reveni, este ceea ce speram si noi - sa revenim in Septembrie, la unul din cele mai frumoase concursuri... Incerc sa-mi imaginez dealurile in culori de inceput de toamna. Oh, sper sa putem reveni!
Goodbye, Elysburg! Hello, road to Cicero!
5 iulie 2008
Elysburg, file de concurs
Vineri - 4 Iulie, 2008
Am admirat joi seara ground-urile de la Elysburg - e o minune sa vezi 48 de case de trap insirate frumos, 32 pe coama dealului, privind in vale catre restul de 16. Daca te gandesti ca in Ontario clubul nostru e cel mai cel si noi avem 12 case de trap, o sa va dati seama de fascinatia noastra cu cluburile marishoare din State.
Vineri dimineata ma trezesc, ca de obicei, devreme - de data aceasta chiar inaintea copilului. Trebuie sa merg la clasificari, squadding, si casierie, totul inainte de inceputul concursului. Din fericire concursul incepe la ora 10, desi nu intelegem de ce (vom intelege curand). Deci am tot timpul. Dau peste o doamna dragutza la suqadding si-i explic cum ca vrem in echipe separate, la diferente suficient de mari, pe acelasi banc, daca e posibil. Ma intreaba daca avem o singura puca (nu-si imagineaza alta motivatie pentru o asemenea cerere). Ii spun ca avem un singur copil. Intelege dilema si imi da ce i-am cerut, intr-un timp relativ record.
Dupa Ohio nu-mi imaginam ca se poate rula un concurs mai eficient si mai rapid. M-am inselat amarnic - cei din Pennsylvania sunt incredibili: totul este automat, ca si in Ohio, dar spatiul fiind mai mare au mai multe ghisee pentru fiecare pas al inregistrarii, deci pot sa fie mult mai eficienti. Si un pic si mai tehnici: au cateva ghisee unde-ti poti printa singur diverse informatii despre concurs, despre rezultate, si multe altele.
Vineri este o zi de preliminarii obisnuita: 100 singles, 100 handicap, 100 doubles. Pornesc cu voiosie catre trapul #5 si il descopar ca fiind unul din cele mai grele - fata de celelalte are deschidere catre vale, vezi tot ce se intampla in vale. Admir valea si ma conversez cu mine insami, in incercarea de a trece mental peste ideea de vale. Se pare ca am reusit, deoarece ma asez pe locul meu (voi fi squad leader in toate probele) si incep sa trag. Primele 25 trec cu bine. Urmatoarele 25 trec cu bine. Urmatoarele 25 trec cu bine. Imi dau seama ca am sanse sa trec cu bine inca 25. Greseala fatala - pe trapul #4 chem pentru primul taler cu o lipsa de energie care ma amuza si... bineinteles, pierd targetul. Ma amuz si ma intreb daca acum, ca s-a dus presiunea, pot sa ma concentrez la restul?! Aparent pot, deoarece restul de 24 sunt facute fum. Ies din prima proba cu genunchii tremurand si cu incredibilul de scor de 99. Trebuie sa se inteleaga ca eu sunt la media de 92-93... Medie - ceea ce inseamna ca trag si 94, 95, dar si 90... 99 este aproape de perfectul 100, pe care l-a doborit Florin saptamana trecuta cu multa gratie. Antrenorul este super-multumit de prestatia studentei lui; iar studenta isi vede in continuare de talere. Trag un multumitor 93 in handicap si un OK 89 in doubles. Urmarim scorurile zile si am 2 surprize: scorul din singles ma pune pe primul loc si in clasa si la categoria Ladies, impreuna cu un numar de tragatori. Ceea ce inseamna baraj - dar nu va fi un baraj propriu-zis, ci proba de sambata, de 200 de singles, se va considera baraj. Nu prea amuzant, dar astea-s regulile. A doua surpriza e si mai si - scorul din handicap m-a pus pe locul doi la categoria Ladies, impreuna cu inca 4 doamne. Si in handicap barajele se trag in ziua respectiva, asa ca... nu-mi aud numele strigat, deoarece am plecat inapoi catre camp sa imi iau tot ce-mi trebuie. Se trag multe baraje, asa ca asteptam pe deck, o minunatie de loc, precum terasele de la restaurantele din Poiana Brasov: cu masutze curate, cu bancutze, cu ecrane de televizor pe care se afiseaza scorurile, inclusiv o taraba cu inghetata. Esti ca in vacanta. Mai putin eu, care am inceput deja sa am emotii.
Asa, cu tot cu emotii, intru in proba - un domn in stanga, o pustoaica, si inca 2 ladies in dreapta. Din cauza de diferenta in yardage nu putem trage impreuna pe categorii, ci se combina categoriile. Un lucru bun pentru mine, am o distractie minora (domnul cu care, practic, nu concuram nici una). Incepem sa tragem si am un moment dificil - din dreapta pana la mine se aude la un moment dat 'lost', 'lost', 'lost', 'lost'. Incerc sa ma concentrez pe talerul meu si chiar reusesc. Primele 3 posturi sunt ok, am reusit sa stau pe picioare. Pe al 4-lea am o completa 'gaura' in existenta: ma trezesc intr-un moment ciudat in care am arma la umar, un taler zboara undeva in fata mea si-mi dau seama ca e al meu, dar nu stiu ce fac acolo si ce scop am eu in acel moment. Bineinteles ca se duce si eu stau rizind pe post, deoarece ciudatenia momentului a fost extrema. Reusesc sa aduc concentratia inapoi si ies din prima mansa cu un scor de 24, mai bun decat al celorlate 3 ladies cu care eram in squad. Aflu in cateva momente ca a fost mai bun si decat al celei de-a 4-a asa ca - sunt Runner-Up (pe locul 2) la Categoria Ladies in Handicapul de azi (care se numeste, normal, al Independentei - e 4 Iulie).
Imi ia mult timp sa ma relaxez, asa imi dau seama cat am fost de tensionata. Dar sunt extrem de fericita - nu pentru trofeul in sine, ci pentru faptul ca am trecut barajul cu bine. Sportul a devenit deja mai mult mental si pentru mine, acum intru in concursuri cu siguranta ca stiu cum sa ma duc dupa talere, stiu cum sa corectez pentru diverse conditii meteo, ramane mintea cu care petreci cam o ora per proba si care functioneaza in moduri total ciudate.
Ne retragem, impreuna cu noi prieteni (studenti de-ai antrenorului, care au venit sa vada si sa concureze si ei), la un BBQ si apoi la admirat de artificii. In seara asta sunt extrem de multe - toata valea e plina de artificii si este foarte dragutz sa stai pe coama dealului si sa le privesti cam la acelasi nivel cu tine. Ne relaxam sub cerul senin si ne simtim in sfarsit in vacanta.
Sambata - July 5, 2008
Astazi este o zi destul de grea. In mod normal prima zi de campionat propriu-zis are numai 200 singles. Grand fiind (adica un concurs de categorie 'grea') - au adaugat oamenii si un 100 de handicap la sfarsitul zilei. Am noroc de un squad destul de bunicel, in afara de o mica poticnire totul merge struna si ies cu un al doilea 99 in doua zile. Uit ca e baraj, nici macar nu verific scorurile in general, am alte ocupatii. Inainte de intrarea in a doua suta un 'prieten' (din categoria "daca nu ai inamici, nici o problema, te ajuta prietenii") trece si-mi spune ca am castigat, m-a vazut pe computer. Nu rationez initial despre ce e vorba, imi aduc aminte intr-un tarziu de baraj si ma luminez. Problema este ca ma si relaxez, probabil, asa ca reusesc un absolut groaznic 90, de care trag cu greu, de fapt. Sunt semi-suparata - pe mine, pe 'prieten', pe univers... imi trece si imi aduc aminte de handicap. Hotarasc ca o proba pierduta nu e sfarsitul planetei si intru in handicap hotarita sa fac tot ce pot eu mai bine. Ceea ce reusesc, drept pentru care sunt, la sfarsitul zilei, multumita. Antrenorul e si el multumit - desi a avut un squad infernal in singles si n-a putut face prea multe.
Ca sa nu se inteleaga gresit - nu e vina prietenului ca n-am tras eu mai bine, e numai vina mea. Dar acest sport este 90% mental (de-asta este si agreat de atatia oameni trecuti de prima tinerete, nu trebuie sa ai conditia fizica a unui maratonist, nici macar a unui golfer) si orice remarca negativa are impact solid. Bineinteles ca sunt cei care au experienta necesara ca sa blocheze mental orice incercare de acest gen. Dar la inceput de drum, ca al meu, e greu sa ignori.
Ca orice sport competitional de 'echipa' (desi competitia este unul-la-unul) trebuie sa se intalneasca o multitudine de factori pentru o zi perfecta. Unii sunt controlabili, altii - nu. In mod absolut normal este extrem de frustrant cand nu poti controla anumiti factori negativi. Dar, la sfarsit de zi, trebuie sa nu fii nefericit si sa-ti aduci aminte de ce esti in sport si in competitii. Daca esti pentru bani, ai ales sportul gresit. Daca esti pentru faima - depinde... vei fi, probabil, faimos printre 'ai tai', in grupul destul de restrans al taleristilor. N-o sa ajungi niciodata la nivelul de faima al lui Beckman. Daca esti pentru fun, chiar si o zi proasta se va termina cu bine - cel putin ai o experienta in plus, din care poti invata ceva folositor pentru ziua urmatoare. Noi am decis de mult ca suntem aici (in sport) pentru fun, pentru noi.
Terminam ziua a doua cu multumirea ca am mai castigat o gramada imensa de experienta, si un trofeu pe care-l vad in vitrina, dar nu-mi dau seama ce e :)
In plus, exista uimirea ca merg prin camping si prin grounds si ma opresc necunoscuti care ma felicita... Este un sentiment ciudat, extrem de ciudat.
Iar copilul deja ne prezinta ca fiind 'tata este cel mai bun; dar mama este si mai buna' - toata lumea ride de se prapadeste cand il aude spunand asa ceva si cel mai mult ne amuzam noi de diplomatia de care da, in candoarea lui, dovada.
Duminica - July 6, 2008
Deja ma simt ca in vacanta, am reusit in ultimele cateva zile sa dorm mai mult decat proverbialele mele 4 ore si acum incep sa ma trezesc singura pe la 6 dimineata intr-un ciripit feeric de pasarele. E extrem de placut sa adormi cu greieri si sa te trezesti cu pasari.
Ziua se anunta la fel de calduroasa ca ieri, daca nu cumva mai rau. Ne pregatim sufleteste sa induram canicula in virf de munte. Dupa cele 2 imnuri imi iau 'bagajele' si ma duc catre postul de duble, ca de obicei sunt in prima serie, voi incepe la 10 punct. [Sunt inca uimita de cat de eficienti, precisi si rapizi sunt cei de aici].
Squad-ul meu de duble nu e cel mai stralucit, scorul meu slabutz este de departe cel mai tare... si e greu sa te concentrezi cand auzi mereu 'lost'. Dar nu sunt nemultumita, am facut tot ce am putut si asta e cel mai important acum. Asa ca ma pregatesc de handicap - ultima proba a zilei si a concursului. In squad-ul de handicap este un domn cu care am tras in fiecare zi si ne salutam frumos. Primul trap - ma concentrez si le sparg frumos pe toate. Al doilea trap - ma concentrez si le sparg frumos pe toate. Deja sunt persoane in spate care ma felicita si imi ureaza sa continui la fel. Al treilea trap - ma concetrez si le sparg pe toate. Doamnul din stanga, cel dragutz - a tras si el 25 si ma incurajeaza. Acum ma incurajeaza si cateva doamne (cu care sunt in competitie directa). Al patrulea trap - primele 2 posturi sunt OK, al treilea trag cu greu de mine, dar la al 4-lea domnul cel dragutz incepe sa lase numai fum din talere. Ii multumesc in gand, imi imaginez ca o face pentru mine si incerc inca un pic. Postul 5 - trag primul target si stiu ca acum am mai castigat jumatatea de yard. Mai trag 2 (98) si stiu ca mai am inca un yard. Mai trag 1 target (99) si stiu ca mai am un shell in buzunar. Ii simt pe toti in squad ca se forteaza, ii simt chiar si pe cei din spate ca sunt extrem de atenti. Si... ultimul target nu mai pot, pur si simplu, sa-l ajung. Plec dupa el cu jumatate din energie, mai mult din frica... Am tras 99 in handicap! In spate sunt felicitata de cel putin 20 de persoane - cei care trag dupa noi intarzie secunde bune numai ca sa imi spuna 'bravo!' si sa-mi stranga mana. Revin la camping intr-un soi de plutire ciudata - am reusit o performanta la care n-as fi visat acum cateva luni. Acest 99 in handicap este mai maretz decat cele 2 99 din singles. De ce? Din cauza de 'asezare' a talerului pe care l-am scapat. Presiunea psihologica a ultimelor 25 de talere a fost imensa si faptul ca am reusit in sfarsit sa imping clacarea catre sfarsit inseamna ca exista sanse sa o imping in afara probei cu totul :) Sunt absolut sigura ca am castigat cel putin campionatul la categoria ladies. Aflu in curand ca am sanse sa castigat campionatul propriu-zis - exista 2 scoruri de 99, deci pot sa optez pentru un baraj.
Florin este si el chemat la baraj pentru proba de duble, la clasa lui. Asa ca n-am cu cine ma sfatui ce sa fac si in curand ma aud chemata sa imi fac alegerea. Intalnesc o doamna dragutza cu care ne-am imprietenit zilele acestea (noi o stiam dinainte, deoarece este una din tragatoarele de elita) si o intreb ce sa fac. M-ar tenta teribil titlul de campion in handicap, dar nu sunt sigura ca mai am energie sa castig un baraj. Aflu ca am, de afpt, mai multe optiuni - pot sa aleg direct Campioana in Categorie; pot sa aleg sa intru in baraj si am si acolo 2 optiuni: fie sa castig, fie, daca nu - sa aleg sa fiu locul 2 sau Campioana la Ladies. Conform proverbului "mai bine fruntas in sat..." aleg sa intru in baraj cu optiunea de 'cadere' in Campiona Lady. Cum spuneam, energiile nu mai sunt la fel ca atunci cand am tras, concentrarea nici ea nu mai functioneaza prea bine... asa ca pierd barajul, dar raman Lady Champion. La Grand.
Florin a castigat si el la duble, asa ca acum suntem 2 tragatori obositi, dar este o oboseala placuta, extrem de placuta. In plus - avem bratele pline de trofee, am mai adunat cateva trofee ale celor de la clubul de acasa (de la concursurile anterioare), ne vom intalni oricum cu ei.
Imi povesteste Florin cum a decurs chemarea lui la baraj - dupa ce si-a auzit numele s-a dus cuminte la ghiseul la care trebuia si acolo era un domn inauntru si altul afara - vorbind. A stat linistit, pana cand unul din ei a realizat ca asteapta, apoi cel dinauntru l-a intrebat cu ce poate sa-l ajute. Florin i-a spus ca a venit pentru baraj, i-a spus in ce proba, si numele. Domnul l-a marcat pe hartie, apoi i-a urat sa traga bine si noroc si, in timp ce Florinelul s-a intors sa plece, cei 2 domni au remarcat (cu voce suficient de tare): 'este sotul celei care a tras 99!'. Dupa reactia celor de prin camping astazi se pare ca efortul meu in handicap este cel putin remarcabil, sau cel putin pentru o Lady. Nu-mi dau seama... Cert este ca performantele la care am ajuns anul acesta sunt remarcabile pentru mine. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca ajung la acest nivel acum, imi inchipuiam ca mai am un an-doi de munca. Nu ca acum nu trebuie muncit, Doamne Fereste! Dar exista rezultate pe care nu le-as fi visat acum cateva luni! Si dincolo de titluri, trofee si 'faima' - acum sunt 2 yards mai departe de talere in handicap... sunt curioasa cum se vor vedea de acolo!
Atletul este multumit, antrenorul este si el multumit, iar copilul asteapta cu nerbadare ziua de maine, cand i-am promis ca-l ducem intr-un parc de distractii din apropiere. Am hotarit sa stam cateva zile in plus, un fel de mini-vacanta. Si... ca niste taleristi profund bezmetici ce ne aflam, la sfarsitul saptamanii vom incerca sa ne mai oprim la un concurs (ne-a tentat doamna cea dragutza cu concursul care incepe acolo marti!). Sa vedem, cu ajutorul Bunului Dumnezeu speram sa le facem pe toate pe rind.
Camping-ul s-a linsitit - majoritatea au plecat pe la casele lor. Am ramas noi si inca cativa pensionari pe care nu-i asteapta o zi de lucru maine.
Dincolo de performante - Elysburg-ul a fost o experienta incantatoare: locurile sunt fantastice, oamenii incredibil de prietenosi, talerele perfecte, concursul condus extraordinar. Am mai fost invitati la cateva cluburi si concursuri in Pennsylvania. Am primit chiar si o oferta pentru unul din locurile de camping aici in toamna, de la 2 mosuletzi extraordinar de simpatici. Superlativele nu mai sunt suficiente sa exprime sentimentele noastre la sfarsitul acestui concurs. Ne pare bine ca am venit si ne-am bucura enorm sa avem posibilitatea sa revenim.
PA Grand - multumim de ospitalitate!
Am admirat joi seara ground-urile de la Elysburg - e o minune sa vezi 48 de case de trap insirate frumos, 32 pe coama dealului, privind in vale catre restul de 16. Daca te gandesti ca in Ontario clubul nostru e cel mai cel si noi avem 12 case de trap, o sa va dati seama de fascinatia noastra cu cluburile marishoare din State.
Vineri dimineata ma trezesc, ca de obicei, devreme - de data aceasta chiar inaintea copilului. Trebuie sa merg la clasificari, squadding, si casierie, totul inainte de inceputul concursului. Din fericire concursul incepe la ora 10, desi nu intelegem de ce (vom intelege curand). Deci am tot timpul. Dau peste o doamna dragutza la suqadding si-i explic cum ca vrem in echipe separate, la diferente suficient de mari, pe acelasi banc, daca e posibil. Ma intreaba daca avem o singura puca (nu-si imagineaza alta motivatie pentru o asemenea cerere). Ii spun ca avem un singur copil. Intelege dilema si imi da ce i-am cerut, intr-un timp relativ record.
Dupa Ohio nu-mi imaginam ca se poate rula un concurs mai eficient si mai rapid. M-am inselat amarnic - cei din Pennsylvania sunt incredibili: totul este automat, ca si in Ohio, dar spatiul fiind mai mare au mai multe ghisee pentru fiecare pas al inregistrarii, deci pot sa fie mult mai eficienti. Si un pic si mai tehnici: au cateva ghisee unde-ti poti printa singur diverse informatii despre concurs, despre rezultate, si multe altele.
Vineri este o zi de preliminarii obisnuita: 100 singles, 100 handicap, 100 doubles. Pornesc cu voiosie catre trapul #5 si il descopar ca fiind unul din cele mai grele - fata de celelalte are deschidere catre vale, vezi tot ce se intampla in vale. Admir valea si ma conversez cu mine insami, in incercarea de a trece mental peste ideea de vale. Se pare ca am reusit, deoarece ma asez pe locul meu (voi fi squad leader in toate probele) si incep sa trag. Primele 25 trec cu bine. Urmatoarele 25 trec cu bine. Urmatoarele 25 trec cu bine. Imi dau seama ca am sanse sa trec cu bine inca 25. Greseala fatala - pe trapul #4 chem pentru primul taler cu o lipsa de energie care ma amuza si... bineinteles, pierd targetul. Ma amuz si ma intreb daca acum, ca s-a dus presiunea, pot sa ma concentrez la restul?! Aparent pot, deoarece restul de 24 sunt facute fum. Ies din prima proba cu genunchii tremurand si cu incredibilul de scor de 99. Trebuie sa se inteleaga ca eu sunt la media de 92-93... Medie - ceea ce inseamna ca trag si 94, 95, dar si 90... 99 este aproape de perfectul 100, pe care l-a doborit Florin saptamana trecuta cu multa gratie. Antrenorul este super-multumit de prestatia studentei lui; iar studenta isi vede in continuare de talere. Trag un multumitor 93 in handicap si un OK 89 in doubles. Urmarim scorurile zile si am 2 surprize: scorul din singles ma pune pe primul loc si in clasa si la categoria Ladies, impreuna cu un numar de tragatori. Ceea ce inseamna baraj - dar nu va fi un baraj propriu-zis, ci proba de sambata, de 200 de singles, se va considera baraj. Nu prea amuzant, dar astea-s regulile. A doua surpriza e si mai si - scorul din handicap m-a pus pe locul doi la categoria Ladies, impreuna cu inca 4 doamne. Si in handicap barajele se trag in ziua respectiva, asa ca... nu-mi aud numele strigat, deoarece am plecat inapoi catre camp sa imi iau tot ce-mi trebuie. Se trag multe baraje, asa ca asteptam pe deck, o minunatie de loc, precum terasele de la restaurantele din Poiana Brasov: cu masutze curate, cu bancutze, cu ecrane de televizor pe care se afiseaza scorurile, inclusiv o taraba cu inghetata. Esti ca in vacanta. Mai putin eu, care am inceput deja sa am emotii.
Asa, cu tot cu emotii, intru in proba - un domn in stanga, o pustoaica, si inca 2 ladies in dreapta. Din cauza de diferenta in yardage nu putem trage impreuna pe categorii, ci se combina categoriile. Un lucru bun pentru mine, am o distractie minora (domnul cu care, practic, nu concuram nici una). Incepem sa tragem si am un moment dificil - din dreapta pana la mine se aude la un moment dat 'lost', 'lost', 'lost', 'lost'. Incerc sa ma concentrez pe talerul meu si chiar reusesc. Primele 3 posturi sunt ok, am reusit sa stau pe picioare. Pe al 4-lea am o completa 'gaura' in existenta: ma trezesc intr-un moment ciudat in care am arma la umar, un taler zboara undeva in fata mea si-mi dau seama ca e al meu, dar nu stiu ce fac acolo si ce scop am eu in acel moment. Bineinteles ca se duce si eu stau rizind pe post, deoarece ciudatenia momentului a fost extrema. Reusesc sa aduc concentratia inapoi si ies din prima mansa cu un scor de 24, mai bun decat al celorlate 3 ladies cu care eram in squad. Aflu in cateva momente ca a fost mai bun si decat al celei de-a 4-a asa ca - sunt Runner-Up (pe locul 2) la Categoria Ladies in Handicapul de azi (care se numeste, normal, al Independentei - e 4 Iulie).
Imi ia mult timp sa ma relaxez, asa imi dau seama cat am fost de tensionata. Dar sunt extrem de fericita - nu pentru trofeul in sine, ci pentru faptul ca am trecut barajul cu bine. Sportul a devenit deja mai mult mental si pentru mine, acum intru in concursuri cu siguranta ca stiu cum sa ma duc dupa talere, stiu cum sa corectez pentru diverse conditii meteo, ramane mintea cu care petreci cam o ora per proba si care functioneaza in moduri total ciudate.
Ne retragem, impreuna cu noi prieteni (studenti de-ai antrenorului, care au venit sa vada si sa concureze si ei), la un BBQ si apoi la admirat de artificii. In seara asta sunt extrem de multe - toata valea e plina de artificii si este foarte dragutz sa stai pe coama dealului si sa le privesti cam la acelasi nivel cu tine. Ne relaxam sub cerul senin si ne simtim in sfarsit in vacanta.
Sambata - July 5, 2008
Astazi este o zi destul de grea. In mod normal prima zi de campionat propriu-zis are numai 200 singles. Grand fiind (adica un concurs de categorie 'grea') - au adaugat oamenii si un 100 de handicap la sfarsitul zilei. Am noroc de un squad destul de bunicel, in afara de o mica poticnire totul merge struna si ies cu un al doilea 99 in doua zile. Uit ca e baraj, nici macar nu verific scorurile in general, am alte ocupatii. Inainte de intrarea in a doua suta un 'prieten' (din categoria "daca nu ai inamici, nici o problema, te ajuta prietenii") trece si-mi spune ca am castigat, m-a vazut pe computer. Nu rationez initial despre ce e vorba, imi aduc aminte intr-un tarziu de baraj si ma luminez. Problema este ca ma si relaxez, probabil, asa ca reusesc un absolut groaznic 90, de care trag cu greu, de fapt. Sunt semi-suparata - pe mine, pe 'prieten', pe univers... imi trece si imi aduc aminte de handicap. Hotarasc ca o proba pierduta nu e sfarsitul planetei si intru in handicap hotarita sa fac tot ce pot eu mai bine. Ceea ce reusesc, drept pentru care sunt, la sfarsitul zilei, multumita. Antrenorul e si el multumit - desi a avut un squad infernal in singles si n-a putut face prea multe.
Ca sa nu se inteleaga gresit - nu e vina prietenului ca n-am tras eu mai bine, e numai vina mea. Dar acest sport este 90% mental (de-asta este si agreat de atatia oameni trecuti de prima tinerete, nu trebuie sa ai conditia fizica a unui maratonist, nici macar a unui golfer) si orice remarca negativa are impact solid. Bineinteles ca sunt cei care au experienta necesara ca sa blocheze mental orice incercare de acest gen. Dar la inceput de drum, ca al meu, e greu sa ignori.
Ca orice sport competitional de 'echipa' (desi competitia este unul-la-unul) trebuie sa se intalneasca o multitudine de factori pentru o zi perfecta. Unii sunt controlabili, altii - nu. In mod absolut normal este extrem de frustrant cand nu poti controla anumiti factori negativi. Dar, la sfarsit de zi, trebuie sa nu fii nefericit si sa-ti aduci aminte de ce esti in sport si in competitii. Daca esti pentru bani, ai ales sportul gresit. Daca esti pentru faima - depinde... vei fi, probabil, faimos printre 'ai tai', in grupul destul de restrans al taleristilor. N-o sa ajungi niciodata la nivelul de faima al lui Beckman. Daca esti pentru fun, chiar si o zi proasta se va termina cu bine - cel putin ai o experienta in plus, din care poti invata ceva folositor pentru ziua urmatoare. Noi am decis de mult ca suntem aici (in sport) pentru fun, pentru noi.
Terminam ziua a doua cu multumirea ca am mai castigat o gramada imensa de experienta, si un trofeu pe care-l vad in vitrina, dar nu-mi dau seama ce e :)
In plus, exista uimirea ca merg prin camping si prin grounds si ma opresc necunoscuti care ma felicita... Este un sentiment ciudat, extrem de ciudat.
Iar copilul deja ne prezinta ca fiind 'tata este cel mai bun; dar mama este si mai buna' - toata lumea ride de se prapadeste cand il aude spunand asa ceva si cel mai mult ne amuzam noi de diplomatia de care da, in candoarea lui, dovada.
Duminica - July 6, 2008
Deja ma simt ca in vacanta, am reusit in ultimele cateva zile sa dorm mai mult decat proverbialele mele 4 ore si acum incep sa ma trezesc singura pe la 6 dimineata intr-un ciripit feeric de pasarele. E extrem de placut sa adormi cu greieri si sa te trezesti cu pasari.
Ziua se anunta la fel de calduroasa ca ieri, daca nu cumva mai rau. Ne pregatim sufleteste sa induram canicula in virf de munte. Dupa cele 2 imnuri imi iau 'bagajele' si ma duc catre postul de duble, ca de obicei sunt in prima serie, voi incepe la 10 punct. [Sunt inca uimita de cat de eficienti, precisi si rapizi sunt cei de aici].
Squad-ul meu de duble nu e cel mai stralucit, scorul meu slabutz este de departe cel mai tare... si e greu sa te concentrezi cand auzi mereu 'lost'. Dar nu sunt nemultumita, am facut tot ce am putut si asta e cel mai important acum. Asa ca ma pregatesc de handicap - ultima proba a zilei si a concursului. In squad-ul de handicap este un domn cu care am tras in fiecare zi si ne salutam frumos. Primul trap - ma concentrez si le sparg frumos pe toate. Al doilea trap - ma concentrez si le sparg frumos pe toate. Deja sunt persoane in spate care ma felicita si imi ureaza sa continui la fel. Al treilea trap - ma concetrez si le sparg pe toate. Doamnul din stanga, cel dragutz - a tras si el 25 si ma incurajeaza. Acum ma incurajeaza si cateva doamne (cu care sunt in competitie directa). Al patrulea trap - primele 2 posturi sunt OK, al treilea trag cu greu de mine, dar la al 4-lea domnul cel dragutz incepe sa lase numai fum din talere. Ii multumesc in gand, imi imaginez ca o face pentru mine si incerc inca un pic. Postul 5 - trag primul target si stiu ca acum am mai castigat jumatatea de yard. Mai trag 2 (98) si stiu ca mai am inca un yard. Mai trag 1 target (99) si stiu ca mai am un shell in buzunar. Ii simt pe toti in squad ca se forteaza, ii simt chiar si pe cei din spate ca sunt extrem de atenti. Si... ultimul target nu mai pot, pur si simplu, sa-l ajung. Plec dupa el cu jumatate din energie, mai mult din frica... Am tras 99 in handicap! In spate sunt felicitata de cel putin 20 de persoane - cei care trag dupa noi intarzie secunde bune numai ca sa imi spuna 'bravo!' si sa-mi stranga mana. Revin la camping intr-un soi de plutire ciudata - am reusit o performanta la care n-as fi visat acum cateva luni. Acest 99 in handicap este mai maretz decat cele 2 99 din singles. De ce? Din cauza de 'asezare' a talerului pe care l-am scapat. Presiunea psihologica a ultimelor 25 de talere a fost imensa si faptul ca am reusit in sfarsit sa imping clacarea catre sfarsit inseamna ca exista sanse sa o imping in afara probei cu totul :) Sunt absolut sigura ca am castigat cel putin campionatul la categoria ladies. Aflu in curand ca am sanse sa castigat campionatul propriu-zis - exista 2 scoruri de 99, deci pot sa optez pentru un baraj.
Florin este si el chemat la baraj pentru proba de duble, la clasa lui. Asa ca n-am cu cine ma sfatui ce sa fac si in curand ma aud chemata sa imi fac alegerea. Intalnesc o doamna dragutza cu care ne-am imprietenit zilele acestea (noi o stiam dinainte, deoarece este una din tragatoarele de elita) si o intreb ce sa fac. M-ar tenta teribil titlul de campion in handicap, dar nu sunt sigura ca mai am energie sa castig un baraj. Aflu ca am, de afpt, mai multe optiuni - pot sa aleg direct Campioana in Categorie; pot sa aleg sa intru in baraj si am si acolo 2 optiuni: fie sa castig, fie, daca nu - sa aleg sa fiu locul 2 sau Campioana la Ladies. Conform proverbului "mai bine fruntas in sat..." aleg sa intru in baraj cu optiunea de 'cadere' in Campiona Lady. Cum spuneam, energiile nu mai sunt la fel ca atunci cand am tras, concentrarea nici ea nu mai functioneaza prea bine... asa ca pierd barajul, dar raman Lady Champion. La Grand.
Florin a castigat si el la duble, asa ca acum suntem 2 tragatori obositi, dar este o oboseala placuta, extrem de placuta. In plus - avem bratele pline de trofee, am mai adunat cateva trofee ale celor de la clubul de acasa (de la concursurile anterioare), ne vom intalni oricum cu ei.
Imi povesteste Florin cum a decurs chemarea lui la baraj - dupa ce si-a auzit numele s-a dus cuminte la ghiseul la care trebuia si acolo era un domn inauntru si altul afara - vorbind. A stat linistit, pana cand unul din ei a realizat ca asteapta, apoi cel dinauntru l-a intrebat cu ce poate sa-l ajute. Florin i-a spus ca a venit pentru baraj, i-a spus in ce proba, si numele. Domnul l-a marcat pe hartie, apoi i-a urat sa traga bine si noroc si, in timp ce Florinelul s-a intors sa plece, cei 2 domni au remarcat (cu voce suficient de tare): 'este sotul celei care a tras 99!'. Dupa reactia celor de prin camping astazi se pare ca efortul meu in handicap este cel putin remarcabil, sau cel putin pentru o Lady. Nu-mi dau seama... Cert este ca performantele la care am ajuns anul acesta sunt remarcabile pentru mine. Nu mi-as fi inchipuit niciodata ca ajung la acest nivel acum, imi inchipuiam ca mai am un an-doi de munca. Nu ca acum nu trebuie muncit, Doamne Fereste! Dar exista rezultate pe care nu le-as fi visat acum cateva luni! Si dincolo de titluri, trofee si 'faima' - acum sunt 2 yards mai departe de talere in handicap... sunt curioasa cum se vor vedea de acolo!
Atletul este multumit, antrenorul este si el multumit, iar copilul asteapta cu nerbadare ziua de maine, cand i-am promis ca-l ducem intr-un parc de distractii din apropiere. Am hotarit sa stam cateva zile in plus, un fel de mini-vacanta. Si... ca niste taleristi profund bezmetici ce ne aflam, la sfarsitul saptamanii vom incerca sa ne mai oprim la un concurs (ne-a tentat doamna cea dragutza cu concursul care incepe acolo marti!). Sa vedem, cu ajutorul Bunului Dumnezeu speram sa le facem pe toate pe rind.
Camping-ul s-a linsitit - majoritatea au plecat pe la casele lor. Am ramas noi si inca cativa pensionari pe care nu-i asteapta o zi de lucru maine.
Dincolo de performante - Elysburg-ul a fost o experienta incantatoare: locurile sunt fantastice, oamenii incredibil de prietenosi, talerele perfecte, concursul condus extraordinar. Am mai fost invitati la cateva cluburi si concursuri in Pennsylvania. Am primit chiar si o oferta pentru unul din locurile de camping aici in toamna, de la 2 mosuletzi extraordinar de simpatici. Superlativele nu mai sunt suficiente sa exprime sentimentele noastre la sfarsitul acestui concurs. Ne pare bine ca am venit si ne-am bucura enorm sa avem posibilitatea sa revenim.
PA Grand - multumim de ospitalitate!
Drumuri prin America
July 2, 2008
N-am reusit sa plecam la ora propusa, deoarece Philip a decis sa nu se simta bine, asa ca am facut un drum rapid la doctor. Sindromul 'cabinetul medical' isi face simtita prezenta si odata primiti in cabinet nu-l mai doare nimic. Oamenii sunt, totusi, dragutzi si ii fac niste analize; apoi doctorul ne spune ca 'simtul' lui ii spune ca nu e nimic grav, dar ca ne vor transmite rezultatele complete in 2 zile. Le-am spus ca eram pe picior de plecare, dar cu tehnologia din ziua de azi nu e o problema. Daca avem nevoie de vreo reteta o vor transmite cu faxul acolo unde ne aflam. Concluzionam ca sistemul medical functioneaza bine si revenim la bagaje.
Iesim din Canada cu bine - de data aceasta ofiterul de la vama nu a dorit sa studieze nimic, dar s-a urcat in trailer si probabil ca a studiat frigiderul. Ne spune vesel ca avem ceva cartuse (nu sunt, de fapt, prea multe) si ca radioul canta. Ii multumim si pornim mai departe. Este a treia iesire din Canada, prin a treia vama diferita - de data aceasta prin Lewiston, Niagara Falls. Intrarea in State se face prin acel maret pod de la Niagara Falls, NY, care pod trece peste insula creata de riul Niagara. Parca nu mai este la fel de impunator ca anul trecut, dar este de departe cea mai frumoasa intrare in State.
Deja cunoastem I-90 de parca ar fi ETR 407 si admiram in liniste fermele si casele de pe langa drum. Ne oprim in primul Tim Hortons (nu am rezistat pana in Rochester) si descoperim ca, fata de anul trecut, Service Stop-ul are acum free internet. Asa da! Cu stomacelele mai pline purcedem din nou in calatoria noastra catre Elysburg, PA. Copilul adoarme multumit, Cora s-a culcat si ea - nu e de mirare, s-a facut deja extrem de tarziu. Decidem sa facem un popas peste noapte si ne oprim in primul camping. Dupa ce ne debarcam fara peripetii, scoatem minimul necesar si ne odihnim cu totii. Maine vom aveam un drum lung de parcurs.
Drumul zilei
July 3, 2008
Ne trezeste o ploaie marunta, dar caldutza. Starngem totul cat putem de repede, setam GPS-ul si, asa cum stim - calatorului ii sta bine cu drumul; ca unor calatori seriosi si noua ne sta mai bine pe drum (cel putin pana vom ajunge la destinatie).
Planul nostru este sa ne oprim la urmatorul Service Stop (numai cativa km mai jos pe autostrada) - un alt Tim Hortons, free internet... Dar GPS-ul a calculat o ruta mai scurta, asa ca o ia pe stradute laturalnice. Daca nu mi-ar fi trebuit internetul ca sa trimit ceva catre office, ar fi fost amuzant. Asa, n-am ce face decat sa incep sa admir natura si oraselele prin care trecem. Care orasele sunt dragutze foc. Casele, ca prin tot ruralul pe care l-am vazut, sunt mai degraba asezate (fara etaj) pe mai multa intindere decand in Canada. Nu lipseste la nici o casa sau caldire steagul american. Dar ca si pana acum, lipsesc cu desavirsire oamenii. De data aceasta remarca si copilul aparitia steagurilor si incepe sa intrebe ce fel de cladiri sunt si de ce au steag. Incerc sa-i explic, dar ramane un pic nelinistit - noi de ce nu avem steag? O intrebare buna la care e greu sa raspunzi coerent...
Drumurile prin orase sunt strimte bine pentru noi, melcii cei cu casa in spinare. Dar ne-am obisnuit sa verificam colturile strazilor cand intoarcem si totul decurge cu bine. Gasim in sfarsit un fel de autostrada si purcedem pe ea. Cum nu exista nici o sansa sa mai gasim tipul de opriri ca pe I-90, ne resemnam cu o iesire normala, are benzinarie, are un restaurant - facem un mic popas si incercam mic-dejunul american. Mancarea nu e chiar foarte buna, dar noua ne e foame oricum. Gasim si un internet pe marginea drumului, trimitem tot ce avem de trimis si ne continuam drumul pe autostrazi.
Foarte curand drumul incepe sa serpuiasca, suntem la poalele Apalasilor si incepem urcusul. Verdele colinelor care ne inconjoara este indescriptibil, imi aduc aminte de Bucovina - coline cat vezi cu ochii si o casutza / ferma aruncata ici si colo. Cate o asezare mai rasarita aminteste de Ardeal - si nu e de mirare; majoritatea sunt 'Burg'-uri. Intalnim chiar si asezari Amishe si Mennonite. Imi aduc aminte ca in Ohio intr-una din zile a venit sa practice (nu i-am vazut concurand) o familie Menonnita: tatal (cu o barba impunatoare), 2 baieti (cu niste plete blonde de invidiat), admirati din golf-carts de mama, o fetitza si un baietel prea mic ca sa traga, dar aparent suficient de mare ca sa conduca cart-ul. [Paranteza de camping: am descoperit din Wikipedia ca locurile unde-i poti gasi din belsug sunt Ohio, Pennsylvania, Idaho si Ontario. Interesant.]
Urcam si coborim muntii constant si fara sa ne dam seama am intrat in Pennsylvania. Florin este prea concentrat si nu ma aude cand spun sa ne oprim - Centrul de Bun Venit are un loc de unde poti admira in voie valea... si dupa ce trecem de el ne dam seama ce se poate admira: exista un lac si un riu in vale si un baraj superb. Noroc ca masina nu poate merge la viteza legala, reusim sa le admiram un pic in trecere.
Ploaia s-a oprit si cum este foarte cald afara, muntii par a fumega - valuri, valuri de ceata se ridica din fiecare colina, dandu-le un aspect cu totul si cu totul feeric. Parca am fi in mijlocul unei povesti cu spiridusi.
Admiram colinele inconjuratoare si avem discutii metafizice. Philip isi aduce aminte de o ferma de pui vazuta ceva mai devreme. Intreaba ce se intampla la ferma - ii explic cum fac gainile oua, cum le pun oamenii in incubator, si cum dupa o perioada ies puii din ele. Ii explic ce este un incubator si dupa cateva secunde de gandire ma intreaba, doct:
- Mami, si la inceput, cum s-au facut ouale?
- La inceputul cui, dragule?
- Cand s-a facut Pamantul, cand Doamne-Doamne a facut pamantul. Cum a stiut sa faca gainile sau ouale.
Imi dau seama ca, de fapt, intrebarea lui este vestita 'oul sau gaina?', si dupa ce-mi revin din reverie ii raspund ca Doamne-Doamne a facut pamantul (cum a spus el bine) si apoi a facut animalele, cu puterea lui magica. N-a avut nevoie de oua. Sunt sigura ca si A.&L. si R.&W. ar avea 2 viziuni complet diferite asupra acestei 'probleme' filozofice. Sunt acum chiar si curioasa care le-ar fi approach-ul.
Mai sta pe ganduri un pic si:
- Mami, dar cum a facut Doamne-Doamne oamenii? [How did Doamne-Doamen make the people?]
Eh, asta acum... Sunt oarecum nesigura pe raspuns, dar sper sa fie cel 'corect' (depinde de punctul de vedere, oricum):
- A luat o bucata de lut, a facut o forma ca un om, si apoi a suflat peste ei si le-a dat viata.
- Oh, deci cu puterea lui magica a facut oamenii din lut si le-a dat viata?
- Da.
- Asa l-a facut si pe Iisus? Ca Iisus e fiul lui Doamne-Doamne.
- Well, Iisus s-a nascut ca noi toti, are o mamica, dar taticul lui e Doamne-Doamne. [sper sa nu intre in detalii aici ca sunt terminata]
- Si Iisus mai traieste inca, e tanar, nu?
- Da, era tanar si acum traieste sus, in Rai, cu Doamne-Doamne. Iti aduci aminte ca am vorbit de Paste - cum celebram ca Iisus a inviat si s-a dus sus in Rai?
- Ah, da.
Rumega acum mental informatia - sunt sigura ca intr-o saptamana, doua, va veni cu idei noi pe aceeasi tema.
Intre timp, Florin tot verifica altitudinea - ajungem pe la 650m si tot urcam / coborim. Ne-am oprit pentru cumparaturi intr-un orasel care parea mai mare, maine este Ziua Independetei si nu stim ce vom gasi deschis. Descoperim cu aceasta ocazie ca oamenii in Pennsylvania sunt printre cei mai politicosi si prietenosi de pana acum. Iti zambesc si-ti spun multumesc la Walmart! Suntem la numai o ora departare de destinatie si deja drumul a revenit prin orasele cu riuri late si strazi stramte. Serpuim in continuare cu drumul si ne descoperim intr-o vale superba, inconjurati de coline super-verzi - Elysburg-ul. Gasim clubul usor (este asezat chiar in mijlocul orasului - oftam din cauza diferentei de mentalitate intre cele 2 tari vecine) si ne gasim si locul de camping usor. Avem un noroc teribil - in trailer-ul de alaturi este un baietel de aproape 5 ani cu care Philip se va putea juca in voie. Incep imediat joaca, dupa ce se studiaza reciproc, pret de cateva minute. Philip a hotarit sa-l cistige cu un dar (pornirea subconstienta profund diplomatica pe care o dovedeste copilul nostru ma tulbura din nou) - ii face cadou o moneda de 2 Dolari Canadieni. Nici nu exista un cadou mai potrivit in situatia data - ceva specific locului de unde vii, pentru nativii locului unde ai poposit. Ar fi fost un Columbus bun :)
Ne asezam 'casa' si incercam sa punem oarece ordine in viata noastra de calatori.
Mancam si apoi hotarim sa pornim la o plimbare prin jurul camping-ului, catre casa clubului.
Imaginati-va un deal (150m altitudine) care se 'uita' in vale - cu case de trap si pe deal, si in vale. Cu camping si pe deal, si in vale. Cat vezi cu ochii sunt case de trap (48 la numar) si casutze mobile de tot felul. Afara este cald si umed - si clipesc cu uimire, nu cred ca poate fi adevarat. Dar este - o multitudine incantatoare de licurici. Sunt peste tot si e feeric sa-i urmaresti. Philip vrea sa prinda unul, sa-l puna intr-un borcan, sa puna capac si sa-si faca o lanterna. Alearga incercand sa-si procure aceasta lanterna naturala... Il deraiaza focurile de artificii - pregatirea pentru maine. Le admiram de pe dealul nostru si apoi adormim repede, o zi lunga, plina de evenimente, lumini si dealuri.
Am ajuns la destinatie.
N-am reusit sa plecam la ora propusa, deoarece Philip a decis sa nu se simta bine, asa ca am facut un drum rapid la doctor. Sindromul 'cabinetul medical' isi face simtita prezenta si odata primiti in cabinet nu-l mai doare nimic. Oamenii sunt, totusi, dragutzi si ii fac niste analize; apoi doctorul ne spune ca 'simtul' lui ii spune ca nu e nimic grav, dar ca ne vor transmite rezultatele complete in 2 zile. Le-am spus ca eram pe picior de plecare, dar cu tehnologia din ziua de azi nu e o problema. Daca avem nevoie de vreo reteta o vor transmite cu faxul acolo unde ne aflam. Concluzionam ca sistemul medical functioneaza bine si revenim la bagaje.
Iesim din Canada cu bine - de data aceasta ofiterul de la vama nu a dorit sa studieze nimic, dar s-a urcat in trailer si probabil ca a studiat frigiderul. Ne spune vesel ca avem ceva cartuse (nu sunt, de fapt, prea multe) si ca radioul canta. Ii multumim si pornim mai departe. Este a treia iesire din Canada, prin a treia vama diferita - de data aceasta prin Lewiston, Niagara Falls. Intrarea in State se face prin acel maret pod de la Niagara Falls, NY, care pod trece peste insula creata de riul Niagara. Parca nu mai este la fel de impunator ca anul trecut, dar este de departe cea mai frumoasa intrare in State.
Deja cunoastem I-90 de parca ar fi ETR 407 si admiram in liniste fermele si casele de pe langa drum. Ne oprim in primul Tim Hortons (nu am rezistat pana in Rochester) si descoperim ca, fata de anul trecut, Service Stop-ul are acum free internet. Asa da! Cu stomacelele mai pline purcedem din nou in calatoria noastra catre Elysburg, PA. Copilul adoarme multumit, Cora s-a culcat si ea - nu e de mirare, s-a facut deja extrem de tarziu. Decidem sa facem un popas peste noapte si ne oprim in primul camping. Dupa ce ne debarcam fara peripetii, scoatem minimul necesar si ne odihnim cu totii. Maine vom aveam un drum lung de parcurs.
Drumul zilei
July 3, 2008
Ne trezeste o ploaie marunta, dar caldutza. Starngem totul cat putem de repede, setam GPS-ul si, asa cum stim - calatorului ii sta bine cu drumul; ca unor calatori seriosi si noua ne sta mai bine pe drum (cel putin pana vom ajunge la destinatie).
Planul nostru este sa ne oprim la urmatorul Service Stop (numai cativa km mai jos pe autostrada) - un alt Tim Hortons, free internet... Dar GPS-ul a calculat o ruta mai scurta, asa ca o ia pe stradute laturalnice. Daca nu mi-ar fi trebuit internetul ca sa trimit ceva catre office, ar fi fost amuzant. Asa, n-am ce face decat sa incep sa admir natura si oraselele prin care trecem. Care orasele sunt dragutze foc. Casele, ca prin tot ruralul pe care l-am vazut, sunt mai degraba asezate (fara etaj) pe mai multa intindere decand in Canada. Nu lipseste la nici o casa sau caldire steagul american. Dar ca si pana acum, lipsesc cu desavirsire oamenii. De data aceasta remarca si copilul aparitia steagurilor si incepe sa intrebe ce fel de cladiri sunt si de ce au steag. Incerc sa-i explic, dar ramane un pic nelinistit - noi de ce nu avem steag? O intrebare buna la care e greu sa raspunzi coerent...
Drumurile prin orase sunt strimte bine pentru noi, melcii cei cu casa in spinare. Dar ne-am obisnuit sa verificam colturile strazilor cand intoarcem si totul decurge cu bine. Gasim in sfarsit un fel de autostrada si purcedem pe ea. Cum nu exista nici o sansa sa mai gasim tipul de opriri ca pe I-90, ne resemnam cu o iesire normala, are benzinarie, are un restaurant - facem un mic popas si incercam mic-dejunul american. Mancarea nu e chiar foarte buna, dar noua ne e foame oricum. Gasim si un internet pe marginea drumului, trimitem tot ce avem de trimis si ne continuam drumul pe autostrazi.
Foarte curand drumul incepe sa serpuiasca, suntem la poalele Apalasilor si incepem urcusul. Verdele colinelor care ne inconjoara este indescriptibil, imi aduc aminte de Bucovina - coline cat vezi cu ochii si o casutza / ferma aruncata ici si colo. Cate o asezare mai rasarita aminteste de Ardeal - si nu e de mirare; majoritatea sunt 'Burg'-uri. Intalnim chiar si asezari Amishe si Mennonite. Imi aduc aminte ca in Ohio intr-una din zile a venit sa practice (nu i-am vazut concurand) o familie Menonnita: tatal (cu o barba impunatoare), 2 baieti (cu niste plete blonde de invidiat), admirati din golf-carts de mama, o fetitza si un baietel prea mic ca sa traga, dar aparent suficient de mare ca sa conduca cart-ul. [Paranteza de camping: am descoperit din Wikipedia ca locurile unde-i poti gasi din belsug sunt Ohio, Pennsylvania, Idaho si Ontario. Interesant.]
Urcam si coborim muntii constant si fara sa ne dam seama am intrat in Pennsylvania. Florin este prea concentrat si nu ma aude cand spun sa ne oprim - Centrul de Bun Venit are un loc de unde poti admira in voie valea... si dupa ce trecem de el ne dam seama ce se poate admira: exista un lac si un riu in vale si un baraj superb. Noroc ca masina nu poate merge la viteza legala, reusim sa le admiram un pic in trecere.
Ploaia s-a oprit si cum este foarte cald afara, muntii par a fumega - valuri, valuri de ceata se ridica din fiecare colina, dandu-le un aspect cu totul si cu totul feeric. Parca am fi in mijlocul unei povesti cu spiridusi.
Admiram colinele inconjuratoare si avem discutii metafizice. Philip isi aduce aminte de o ferma de pui vazuta ceva mai devreme. Intreaba ce se intampla la ferma - ii explic cum fac gainile oua, cum le pun oamenii in incubator, si cum dupa o perioada ies puii din ele. Ii explic ce este un incubator si dupa cateva secunde de gandire ma intreaba, doct:
- Mami, si la inceput, cum s-au facut ouale?
- La inceputul cui, dragule?
- Cand s-a facut Pamantul, cand Doamne-Doamne a facut pamantul. Cum a stiut sa faca gainile sau ouale.
Imi dau seama ca, de fapt, intrebarea lui este vestita 'oul sau gaina?', si dupa ce-mi revin din reverie ii raspund ca Doamne-Doamne a facut pamantul (cum a spus el bine) si apoi a facut animalele, cu puterea lui magica. N-a avut nevoie de oua. Sunt sigura ca si A.&L. si R.&W. ar avea 2 viziuni complet diferite asupra acestei 'probleme' filozofice. Sunt acum chiar si curioasa care le-ar fi approach-ul.
Mai sta pe ganduri un pic si:
- Mami, dar cum a facut Doamne-Doamne oamenii? [How did Doamne-Doamen make the people?]
Eh, asta acum... Sunt oarecum nesigura pe raspuns, dar sper sa fie cel 'corect' (depinde de punctul de vedere, oricum):
- A luat o bucata de lut, a facut o forma ca un om, si apoi a suflat peste ei si le-a dat viata.
- Oh, deci cu puterea lui magica a facut oamenii din lut si le-a dat viata?
- Da.
- Asa l-a facut si pe Iisus? Ca Iisus e fiul lui Doamne-Doamne.
- Well, Iisus s-a nascut ca noi toti, are o mamica, dar taticul lui e Doamne-Doamne. [sper sa nu intre in detalii aici ca sunt terminata]
- Si Iisus mai traieste inca, e tanar, nu?
- Da, era tanar si acum traieste sus, in Rai, cu Doamne-Doamne. Iti aduci aminte ca am vorbit de Paste - cum celebram ca Iisus a inviat si s-a dus sus in Rai?
- Ah, da.
Rumega acum mental informatia - sunt sigura ca intr-o saptamana, doua, va veni cu idei noi pe aceeasi tema.
Intre timp, Florin tot verifica altitudinea - ajungem pe la 650m si tot urcam / coborim. Ne-am oprit pentru cumparaturi intr-un orasel care parea mai mare, maine este Ziua Independetei si nu stim ce vom gasi deschis. Descoperim cu aceasta ocazie ca oamenii in Pennsylvania sunt printre cei mai politicosi si prietenosi de pana acum. Iti zambesc si-ti spun multumesc la Walmart! Suntem la numai o ora departare de destinatie si deja drumul a revenit prin orasele cu riuri late si strazi stramte. Serpuim in continuare cu drumul si ne descoperim intr-o vale superba, inconjurati de coline super-verzi - Elysburg-ul. Gasim clubul usor (este asezat chiar in mijlocul orasului - oftam din cauza diferentei de mentalitate intre cele 2 tari vecine) si ne gasim si locul de camping usor. Avem un noroc teribil - in trailer-ul de alaturi este un baietel de aproape 5 ani cu care Philip se va putea juca in voie. Incep imediat joaca, dupa ce se studiaza reciproc, pret de cateva minute. Philip a hotarit sa-l cistige cu un dar (pornirea subconstienta profund diplomatica pe care o dovedeste copilul nostru ma tulbura din nou) - ii face cadou o moneda de 2 Dolari Canadieni. Nici nu exista un cadou mai potrivit in situatia data - ceva specific locului de unde vii, pentru nativii locului unde ai poposit. Ar fi fost un Columbus bun :)
Ne asezam 'casa' si incercam sa punem oarece ordine in viata noastra de calatori.
Mancam si apoi hotarim sa pornim la o plimbare prin jurul camping-ului, catre casa clubului.
Imaginati-va un deal (150m altitudine) care se 'uita' in vale - cu case de trap si pe deal, si in vale. Cu camping si pe deal, si in vale. Cat vezi cu ochii sunt case de trap (48 la numar) si casutze mobile de tot felul. Afara este cald si umed - si clipesc cu uimire, nu cred ca poate fi adevarat. Dar este - o multitudine incantatoare de licurici. Sunt peste tot si e feeric sa-i urmaresti. Philip vrea sa prinda unul, sa-l puna intr-un borcan, sa puna capac si sa-si faca o lanterna. Alearga incercand sa-si procure aceasta lanterna naturala... Il deraiaza focurile de artificii - pregatirea pentru maine. Le admiram de pe dealul nostru si apoi adormim repede, o zi lunga, plina de evenimente, lumini si dealuri.
Am ajuns la destinatie.
2 iulie 2008
On the road again...
Iata-ne din nou pe ultima suta de metri... alerga de colo-colo, incercand sa punem tot ce ne trebuie in trailer...
O zi super-calduroasa, senina si care speram sa ramana placuta - o noua zi de plecare, de data aceasta in Elysburg, Pennsylvania. Un pic de munti in aceasta calatorie, sa nu va imaginati Alpii, sunt numai Apalasii :)
Fug, mai am un pic de treaba pana la plecare!
Ne revedem de pe drumuri!
O zi super-calduroasa, senina si care speram sa ramana placuta - o noua zi de plecare, de data aceasta in Elysburg, Pennsylvania. Un pic de munti in aceasta calatorie, sa nu va imaginati Alpii, sunt numai Apalasii :)
Fug, mai am un pic de treaba pana la plecare!
Ne revedem de pe drumuri!
1 iulie 2008
Campionatele Nationale Canadiene
La sfarsitul lunii Iunie, la clubul nostru, din Hamilton, s-au tinut Campionatele Nationale de Trap ale Canadei. Vin rar in Ontario, de obicei se tin in vest - Alberta, Manitoba, Saskatchewan (politica este, ca in orice sport sau activitate la mare rang - si cum conducerea CTA este vestica... )
Miercuri ne-am antrenat un pic, in asteptarea concursului propriu-zis.
Joi si vineri au fost 2 zile de preliminarii, cu talerele obisnuite - o proba de 100 de singles, una de 100 handicap si una de 50 de perechi de duble. Am reusit in ambele zile sa trag foarte egal (scopul meu la aceasta faza, de fapt), aproape scor identic in toate cele 3 probe. Joi, cu toate ca scorul n-a fost cine stie ce, am castigat clasa la duble. M-am mirat, m-am amuzat si mi-am vazut mai departe de talerele mele. Vineri Florin a tras prima lui 100 - in singles (Go, Florin, goooo!) Asa ca eram multumiti amandoi. Sambata a fost practic campionatul pentru singles - 200 de talere. Squad leader-ul nostru s-a enervat undeva pe parcurs si cand se supara nu prea mai e asa amuzant sa tragi cu el. Asa ca a doua suta de talere am tras de mine intr-un efort supra-omenesc, nu pentru scor (il doborisem in prima 100), ci pur si simplu, pentru sportul in sine. Daca tot am decis sa particip, sa nu-mi bat joc. Aparent efortul meu l-a ajutat pe Florin, care a pierdut un taler dintr-o tampenie a celor de pe trap-ul de alaturi - in categoria 'bad luck'. Dar le-a facut fum pe restul 99. In continuare multumiti amandoi - nu neaparat de scor, cat de performanta (stiu, suna ciudat, multi se uita la mine / noi crucis - cum adica sa ma amuz de un scor cu care nu fac nimic? pai ma amuz - daca stiu exact de ce am pierdut talerele pe care le-am pierdut, inseamna ca data viitoare am sanse sa execut si mai corect, nu? pentru mine e amuzant :)).
Duminica - ultima zi. Nori negri de furtuna se bulucesc peste noi, este evident ca la un moment dat va incepe sa ploua. Deocamdata e numai un vint teribil. Asa cum este, poate, evident - talerele si vintul nu fac o casa prea buna. Imaginati-va o farfurie de lut care zboara prin aer. Si acum adaugati vintul. In functie de unde bate si de directia in care zboara talerul acesta din urma fie o va lua eratic in sus, fie o va lua eratic in jos. Deoarece antrenorul meu m-a invatat bine, de obicei scorurile mele nu depind de vreme. Asa ca incepem ziua cu proba de duble - trag asezat, si cu scopul de a le face fum pe toate. Reusesc acelasi scor ca in prima zi, un 91 (fata de media mea de 80 e un lucru foarte bun). Restul din echipa nu-si gasesc ritmul, dar eu reusesc sa ma focusez si sa-mi vad de talerele mele. Proba de handicap n-a fost niciodata cea mai tare (mai putin minunea din Ohio), dar reusesc si acolo sa ma concentrez cat se mai poate la sfarsit de concurs. Undeva, in timpul zilei, ploaia a venit si a trecut, aproape pe nesimtite (mai putin pentru ultimele cateva echipe care erau inca in timpul concursului). Am ramas uscati si de data aceasta, ceea ce este cel mai important.
Ne intoarcem la club, ca sa urmarim shoot-off-urile si cu aceasta ocazie descopar, cu uimire profunda, ca sunt Campioana Nationala (la Ladies) la proba de duble. Imi iau trofeul si ma bucur un pic, mai mult pe limita uimirii decat a bucuriei. Cu scorul meu si cu fatucele care au concurat nu m-as fi asteptat la asa ceva. O incurajam pe o doamna foarte dragutza in barajul de handicap si castiga al doilea loc la Ladies.
Ne luam ramas-bun si odata ajunsi acasa ne reamintim fiecare evenimentele zile. Abia acum, cand povestesc ne-taleristilor ce s-a intamplat realizez ceva ce nu-mi fusese clar - am ajuns de la un sportiv oarecare la Campioana Nationala! in categoria Doamnelor, numai, dar tot e ceva :)
Si acum, ca tot am ajuns inapoi acasa - descoperim ca Florin, ca si in Ohio, a avut scorul cel mai bun pentru cele 400 de talere de campionat, asa ca a castigat un trofeu. Care e, ca si data trecuta, la club. Singura diferenta e ca acum clubul e la jumatate de ora departare, nu la aproximativ 12 ore!
Dincolo de talere si trofee am intalnit multi taleristi - cei din vest (Saskatchewan-ul are oameni extremi de prietenosi!), cei din State, domni si doamne ale sportului. Am petrecut momente interesante cu un domn extrem de dragutz de la 'Trapshooting Hall of Fame' care a venit cu 'vestigii' canadiene ale trapului (medalii vechi, trofee, arma primului Canadian care a castigat la Grand-ul american, talere canadiene din vechime si multe, multe altele). Am purtat discutii placute cu nenumarati canadieni si americani. Am fost invitati sa tragem in toate colturile tarii.
Asta este si unul din avantajele competitiilor - intalnim extrem de multe persoane. Deja ne putem da seama rapid daca merita sa pierdem timpul cu cineva sau nu; ca in orice alt grup sunt multitudine de caractere. Dar ramane placerea de a descifra aceste caractere si placerea de a descoperi pietrele pretioase. Sunt cativa lorzi ai talerelor, si cateva adevarate doamne. Si este o placere deosebita sa-i cunosti si sa conversezi cu ei din cand in cand.
In plus, anul acesta am avut pana acum ocazia sa si putem calatori un pic - chiar daca nu ca turisti, numai calatoriile catre fiecare club sunt o aventura pentru toti 3 (plus Cora :)). Copilul invata nenumarate lucruri despre America, despre viata, despre natura, despre civilizatie.
Pana la urmatoarea aventura - sa fim cu totii sanatosi si sa ne bucuram de minunile care ne inconjoara!
O zi buna tuturor!
Miercuri ne-am antrenat un pic, in asteptarea concursului propriu-zis.
Joi si vineri au fost 2 zile de preliminarii, cu talerele obisnuite - o proba de 100 de singles, una de 100 handicap si una de 50 de perechi de duble. Am reusit in ambele zile sa trag foarte egal (scopul meu la aceasta faza, de fapt), aproape scor identic in toate cele 3 probe. Joi, cu toate ca scorul n-a fost cine stie ce, am castigat clasa la duble. M-am mirat, m-am amuzat si mi-am vazut mai departe de talerele mele. Vineri Florin a tras prima lui 100 - in singles (Go, Florin, goooo!) Asa ca eram multumiti amandoi. Sambata a fost practic campionatul pentru singles - 200 de talere. Squad leader-ul nostru s-a enervat undeva pe parcurs si cand se supara nu prea mai e asa amuzant sa tragi cu el. Asa ca a doua suta de talere am tras de mine intr-un efort supra-omenesc, nu pentru scor (il doborisem in prima 100), ci pur si simplu, pentru sportul in sine. Daca tot am decis sa particip, sa nu-mi bat joc. Aparent efortul meu l-a ajutat pe Florin, care a pierdut un taler dintr-o tampenie a celor de pe trap-ul de alaturi - in categoria 'bad luck'. Dar le-a facut fum pe restul 99. In continuare multumiti amandoi - nu neaparat de scor, cat de performanta (stiu, suna ciudat, multi se uita la mine / noi crucis - cum adica sa ma amuz de un scor cu care nu fac nimic? pai ma amuz - daca stiu exact de ce am pierdut talerele pe care le-am pierdut, inseamna ca data viitoare am sanse sa execut si mai corect, nu? pentru mine e amuzant :)).
Duminica - ultima zi. Nori negri de furtuna se bulucesc peste noi, este evident ca la un moment dat va incepe sa ploua. Deocamdata e numai un vint teribil. Asa cum este, poate, evident - talerele si vintul nu fac o casa prea buna. Imaginati-va o farfurie de lut care zboara prin aer. Si acum adaugati vintul. In functie de unde bate si de directia in care zboara talerul acesta din urma fie o va lua eratic in sus, fie o va lua eratic in jos. Deoarece antrenorul meu m-a invatat bine, de obicei scorurile mele nu depind de vreme. Asa ca incepem ziua cu proba de duble - trag asezat, si cu scopul de a le face fum pe toate. Reusesc acelasi scor ca in prima zi, un 91 (fata de media mea de 80 e un lucru foarte bun). Restul din echipa nu-si gasesc ritmul, dar eu reusesc sa ma focusez si sa-mi vad de talerele mele. Proba de handicap n-a fost niciodata cea mai tare (mai putin minunea din Ohio), dar reusesc si acolo sa ma concentrez cat se mai poate la sfarsit de concurs. Undeva, in timpul zilei, ploaia a venit si a trecut, aproape pe nesimtite (mai putin pentru ultimele cateva echipe care erau inca in timpul concursului). Am ramas uscati si de data aceasta, ceea ce este cel mai important.
Ne intoarcem la club, ca sa urmarim shoot-off-urile si cu aceasta ocazie descopar, cu uimire profunda, ca sunt Campioana Nationala (la Ladies) la proba de duble. Imi iau trofeul si ma bucur un pic, mai mult pe limita uimirii decat a bucuriei. Cu scorul meu si cu fatucele care au concurat nu m-as fi asteptat la asa ceva. O incurajam pe o doamna foarte dragutza in barajul de handicap si castiga al doilea loc la Ladies.
Ne luam ramas-bun si odata ajunsi acasa ne reamintim fiecare evenimentele zile. Abia acum, cand povestesc ne-taleristilor ce s-a intamplat realizez ceva ce nu-mi fusese clar - am ajuns de la un sportiv oarecare la Campioana Nationala! in categoria Doamnelor, numai, dar tot e ceva :)
Si acum, ca tot am ajuns inapoi acasa - descoperim ca Florin, ca si in Ohio, a avut scorul cel mai bun pentru cele 400 de talere de campionat, asa ca a castigat un trofeu. Care e, ca si data trecuta, la club. Singura diferenta e ca acum clubul e la jumatate de ora departare, nu la aproximativ 12 ore!
Dincolo de talere si trofee am intalnit multi taleristi - cei din vest (Saskatchewan-ul are oameni extremi de prietenosi!), cei din State, domni si doamne ale sportului. Am petrecut momente interesante cu un domn extrem de dragutz de la 'Trapshooting Hall of Fame' care a venit cu 'vestigii' canadiene ale trapului (medalii vechi, trofee, arma primului Canadian care a castigat la Grand-ul american, talere canadiene din vechime si multe, multe altele). Am purtat discutii placute cu nenumarati canadieni si americani. Am fost invitati sa tragem in toate colturile tarii.
Asta este si unul din avantajele competitiilor - intalnim extrem de multe persoane. Deja ne putem da seama rapid daca merita sa pierdem timpul cu cineva sau nu; ca in orice alt grup sunt multitudine de caractere. Dar ramane placerea de a descifra aceste caractere si placerea de a descoperi pietrele pretioase. Sunt cativa lorzi ai talerelor, si cateva adevarate doamne. Si este o placere deosebita sa-i cunosti si sa conversezi cu ei din cand in cand.
In plus, anul acesta am avut pana acum ocazia sa si putem calatori un pic - chiar daca nu ca turisti, numai calatoriile catre fiecare club sunt o aventura pentru toti 3 (plus Cora :)). Copilul invata nenumarate lucruri despre America, despre viata, despre natura, despre civilizatie.
Pana la urmatoarea aventura - sa fim cu totii sanatosi si sa ne bucuram de minunile care ne inconjoara!
O zi buna tuturor!
Cuiburi (2)
Reveniti acasa din haladuirile noastre nord-americane avem mai multe surprize.
In primul rand ne dam seama ce mult inseamna o saptamana la capitolul buruieni - ploile care au batut Ontario cat am lipsit au ajutat si iarba, dar si trifoiul, asa ca am ceva de treaba in rasadurile de flori. Ies in curte si ma minunez de cum au inflorit toate florile - e o feerie de culori si probabil ca si de mirosuri, dar alergiile inca ma doboara si nu am nici un fel de simt al mirosului. Asa ca ma delectez cu culorile. Anul acesta aproape am reusit sa ajung la combinatia de flori dorita - ma amuz cateodata ce impresii puternice au amintirile din copilarie pentru mine. Gradina perfecta este o combinatie intre gradina bunicului si gradina lui tanti Geta. De-asta ma caznesc profund cu crinii si lacramioarele (din gradina bunicului) si cu garofitele si bujorii (de la tanti Geta). Peste toate se adauga si zorelele - imi aduc aminte cum cresteau pe garduri frumos colorate. Si in primavara am reusit sa plantez doua zorele - una roz si una mai albastrie. S-au catarat vioaie pe gard si in fiecare dimineata ne intampina cu o intreaga armata de flori superbe. Mai ramane sa gasesc un loc pentru capsuni si zmeura :) Ca vita - numai bolta trebuie sa o construim, este incarcata de struguri!
Chiar inainte de plecarea in Ohio am asistat la zborurile tematoare ale puilor de turturele si robin. Cum era a treia serie pentru turturele (si inca nu cunoastem obiceiurile la robin) nici nu ne-am mai facut iluzii ca vom mai gasi cuiburile ocupate in restul de vara. Dar, surpriza! Marti dimineata iesim in curte si ambele mamici sunt cuminti in cuib: si porumbitza si mamica-robin. Ne bucuram ca le place mult la noi si le admiram de fiecare data cand trecem pe langa ele. E ceva linistitor sa le stii sub streasina casei - una in fata, una in spate. Stau cuminti, ne urmaresc si ele, probabil nelinistite, cine stie? Robin-ul s-a mai obisnuit cu noi, nu mai pare atat de disperata de fiecare data cand aparem in gradina. Porumbita a ajuns la intelegeri deosebite cu Philip - sau invers, el cu ea. Cateodata, apare taticul prin imprejurimi si o cheama 'u-hu-huuu'; din gradina ii raspunde nu mamica porumbitza, ci chiar Philip - se converseaza de fiecare data pret de un minut, poate mai mult. Philip incantat ca turturelul ii raspunde, noi amuzati de aceasta conversatie intre omuletz si pasare - oare chiar intelege turtureaua ce ii canta copilul serios?
Asteptam acum cu nerabdare sa vedem seria noua de puiandri. Si speram ca vor reveni la anul... noi ii vom astepta cu drag.
In primul rand ne dam seama ce mult inseamna o saptamana la capitolul buruieni - ploile care au batut Ontario cat am lipsit au ajutat si iarba, dar si trifoiul, asa ca am ceva de treaba in rasadurile de flori. Ies in curte si ma minunez de cum au inflorit toate florile - e o feerie de culori si probabil ca si de mirosuri, dar alergiile inca ma doboara si nu am nici un fel de simt al mirosului. Asa ca ma delectez cu culorile. Anul acesta aproape am reusit sa ajung la combinatia de flori dorita - ma amuz cateodata ce impresii puternice au amintirile din copilarie pentru mine. Gradina perfecta este o combinatie intre gradina bunicului si gradina lui tanti Geta. De-asta ma caznesc profund cu crinii si lacramioarele (din gradina bunicului) si cu garofitele si bujorii (de la tanti Geta). Peste toate se adauga si zorelele - imi aduc aminte cum cresteau pe garduri frumos colorate. Si in primavara am reusit sa plantez doua zorele - una roz si una mai albastrie. S-au catarat vioaie pe gard si in fiecare dimineata ne intampina cu o intreaga armata de flori superbe. Mai ramane sa gasesc un loc pentru capsuni si zmeura :) Ca vita - numai bolta trebuie sa o construim, este incarcata de struguri!
Chiar inainte de plecarea in Ohio am asistat la zborurile tematoare ale puilor de turturele si robin. Cum era a treia serie pentru turturele (si inca nu cunoastem obiceiurile la robin) nici nu ne-am mai facut iluzii ca vom mai gasi cuiburile ocupate in restul de vara. Dar, surpriza! Marti dimineata iesim in curte si ambele mamici sunt cuminti in cuib: si porumbitza si mamica-robin. Ne bucuram ca le place mult la noi si le admiram de fiecare data cand trecem pe langa ele. E ceva linistitor sa le stii sub streasina casei - una in fata, una in spate. Stau cuminti, ne urmaresc si ele, probabil nelinistite, cine stie? Robin-ul s-a mai obisnuit cu noi, nu mai pare atat de disperata de fiecare data cand aparem in gradina. Porumbita a ajuns la intelegeri deosebite cu Philip - sau invers, el cu ea. Cateodata, apare taticul prin imprejurimi si o cheama 'u-hu-huuu'; din gradina ii raspunde nu mamica porumbitza, ci chiar Philip - se converseaza de fiecare data pret de un minut, poate mai mult. Philip incantat ca turturelul ii raspunde, noi amuzati de aceasta conversatie intre omuletz si pasare - oare chiar intelege turtureaua ce ii canta copilul serios?
Asteptam acum cu nerabdare sa vedem seria noua de puiandri. Si speram ca vor reveni la anul... noi ii vom astepta cu drag.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)