Cicero, NY

Desi deloc impresionata de club si de cum isi manage ei concursurile, desi nu aveam NY State Championship-ul pe lista (deoarece pusesem NY Zone, si consideram ca e suficient), dupa ce cativa din taleristii din PA au amintit de el si noi am amintit ca mai stam la camping - parca ar fi o idee oarecum buna sa ne oprim si in Cicero.

Drumul este la fel de superb ca cel pe care am venit (desi altul, evident) - serpuieste frumos prin munti. Sus, jos; vale, deal - ici si colo un lac sau un rau; ici si colo o asezare nemteasca in vale (se vad clar diferentele intre Burg-uri si localitatile create de englezi); copilul intreaba unde este cealalta banda a autostrazii (este mai in vale, taiata ca si a noastra in piatra) si aproape pe nesimtite am trecut in NY. Ne depaseste o masina alba si claxoneaza - ne uitam sa vedem de ce si descoperim: are placutze de inmatriculare de Ontario. Ii facem cu mana si ne raspunde. Am gasit un canadian caruia i-e dor de casa :) E oarecum placut, parca am fi gasit un prieten care nici macar nu stiam ca exista.

Cicero este asa cum il stiam - un orasel mititel, in care oamenii lipsesc cu desavarsire... Regasim si clubul si culmea e ca gasim si un loc destul de dragutz de camping. Nu avem timp sa ne lalaim prea tare la parcare (dupa ce 'suparam' pe unul din asii sportului, pe care l-am rugat sa-si mute masina ca sa avem loc; nu i-a placut, dar n-avem ce face, nu intram altfel), deoarece proaspetii cunoscuti din Pennsylvania ne asteapta sa mergem impreuna la cina. Ne-au povestit acum o saptamana de un loc fantastic unde poti manca si se pregatesc sa plece impreuna cu cativa prieteni de-ai lor (o pereche din Ottawa si un tata-fiu din PA). Pun cu totii mana sa ajute la una, la alta si reusim sa avem trailer-ul in stare de functionare intr-un timp absolut record (sub juma' de ora). Jennie, bunica din PA, este o faptura extrem de buna la suflet (si, ca multi altii din sport, o persoana dintr-o bucata, nu prea poti s-o duci cu presul ca-ti spune ce are de spus instantaneu), asa ca Philip se lipeste de ea rapid si o ia de manutza si o duce la masina noastra. Cum ii plac nespus copiii (e sofer de autobuz de scoala) nu zice nu si pornim catre 'Ferma Curcanilor' - de fapt restaurantul se cheama cu totul altfel, este un restaurant de tip bufet la care mananci tot ce vrei (si poti) pentru o suma fixa, in care felul principal este curcan (crescut la o ferma de-a lor proprie, de unde, probabil si re-numele restaurantului).

Masa este haioasa, cu risete multe, glume nesfarsite, si, ca de obicei, Philip se comporta mult mai bine decat ne-am astepta noi pentru ora tarzie si pentru oboseala adunata peste zi. Este lipit precum o acadea de Jennie si merge peste tot cu ea de manutza. Bineinteles ca o luam si inapoi in masina, deoarece altfel nu se poate. Ne ratacim un pic pe strazile din Cicero, in cautarea unui magazin - culmea e ca il vedem, dar nu reusim sa ajungem la el... renuntam dupa ce ne lamurim ca suntem la fel de pierduti ca si ceilalti, nici unii n-am reusit sa gasim intrarea.

Reveniti la camp ramanem sub copertina si mai vorbim de una, de alta. Nu realizam cat este de tarziu si cum noaptea sunetele se propaga mai clar, desi nu vorbim prea tare, reusim s-o suparam si pe fiica asului de mai sus (si ea #1 la Ladies in sport) care ne explica tifnoasa ca e 11:30 si ne intreaba daca putem sa vorbim mai incet. Desi are perfecta dreptate sa ceara liniste, a facut-o intr-un mod deloc politicos, asa ca se mai alege cu cateva bombaneli soptite, de data aceasta. Nu poti sa fii prieten cu toata lumea si noi am incetat de mult sa atingem asemenea performante, asa ca nu suntem prea nefericiti.

A doua zi ma trezesc devreme - trebuie sa ne clasificam, sa ne alegem probele, si sa le mai si platim. Ma amuz teribil la clasificari - domnul care il clasifica pe Florin se misca incet, asa ca il ajuta un altul cu cardul meu. Se uita la card si zice - 'aaa'. Nu stiu cum sa interpretez onomatopeea lui, pana cand cardul este trecut prin cititor si domnul exclamator ii explica celuilalt - 'nu, nu, pune-o in B'. Apoi ii si explica de ce - 'dupa medie, este in clasa C, dar a tras saptamana trecuta un 99, acest 189 e facut cu inca un 99...' ma holbez la el si-l intreb rizand de unde stie (partea cu 189 - de obicei se afiseaza scorul final, nimeni nu stie din ce a fost facut scorul final). Zambeste si el si-mi spune ca este delegatul ATA al statului New York si ca ei primesc fel de fel de informatii speciale. Am ajuns in buletinul special al ATA-ului, se pare! Asa ca am ajuns in clasa B pentru ceea ce se cheama 'known ability'.

O mini-explicatie - dupa cum stiti sportivii se impart in diverse clase, ca sa competitioneze relativ cu egalii lor. Ar fi necinstit sa lasi pe cineva cu media de 82 sa incerce sa castige un trofeu importiva celor cu media de 98... Asa ca s-au inventat clasele. In afara de trofee, mai exista si premiile in bani (o alta mancare de peste si una extrem de complicata in care inca nu ne-am aventurat). Cum la unele concursuri banii pot fi relativ seriosi (ca sa va dati seama - daca as fi platit taxa, in PA, pentru acel 99 in handicap as fi luat cateva mii de dolari buni; pe de alta parte, daca as fi platit taxa mai mult ca sigur ca nu as mai fi tras acel 99! aste o alta poveste :) ) revenim - cum la unele concursuri banii pot fi frumosi, exista cate unii 'sportivi' care desi sunt perfect capabili sa traga 100/100 tot timpul, se duc la concursuri micutze, locale si mai trag cate un 80+, un 91 - si daca o fac suficient de des, media le scade astfel incat ajung in clase de genul C, D... cand ei ar trebui sa fie in AA sau AAA. Pentru aceste fiinte s-a inventat conceptul de 'known ability' - nu conteaza cat e media, daca esti cunoscut ca tragand bine, e la discretia celor de la clasificari in ce clasa te pun. Sistemul se aplica 'dupa ureche' si la discretia oficialilor. Si cateodata se aplica si la fiinte nevinovate, cum eram eu :) Explicatia (deloc 'mini') s-a inceheiat.

Astazi (vineri) o sa trag numai proba de singles, vreau sa lucrez la ideea de a duce ambele jumatati de proba (prima si a doua 100) la scoruri cat mai egale. Ma regasesc in squad cu unul din pustii de la masa de cu seara. Trage dragutz si e singurul pe care ma focusez, restul de squad este teribil (ca si comportament). Reusesc sa trag echilibrat; scorul nu e mare minune, dar e rezonabil si, cel mai important, sunt multumita. Ma retrag la trailer pentru dupa-amiaza, si Florin se duce la proba a doua - astazi vom trage separat. A venit un pic de ploaie, a plecat, sper sa nu revina maine. Seara trece linistit - copilul si-a gasit inca un prieten, de data aceasta este catelul celor din spatele nostru. O combinatie de ceva, un pui de numai 2 luni, fericit precum si Philip sa aiba un tovaras de joaca. Intre plimbarile cu Max (asa il cheama) si imprietenirile cu catelandrii lui Jennie nu mai are timp sa fie nemultumit de ploaia ciudata care il forteaza sa-si reduca zona de joaca mult. Dupa ploaie vine ceata - valuri, valuri de abur care se ridica din pamantul incins si dau atmosferii o senzatie psihedelica. Parca am fi plantati intr-unul din filmele ciudate englezesti - si invariabil in asemenea situatii gandul mi se duce la 'Cainele din Baskerville', desi n-am vazut filmul :) Aburii se disipeaza repede si lasa in urma lor o umezeala fierbinte.

Sambata este prima zi de campionat, cu proba de singles. E cald, e infiorator de cald, o zapuseala adormitoare. Iti trebuie mult efort ca sa te aduni cat de cat si sa focusezi ceva energie in miscari. Si talerele nu implica miscari prea multe, dar e suficient ca sa te doboare. Squadul este relativ ingrozitor - inca ma uimesc cum poate fi atat de mare diferenta intre celelalte concursuri la care am avut ocazia si sansa sa ajungem anul acesta si Cicero. Termin amandoua jumatatile de proba si iau copilul la 'cumparaturi' - vrea sa-si cumpere ceva; in Elysburg a primit un catel-insigna si acum doreste o sapca. Ne gasim chiar la sfarsitul probei pentru un squad in care il stim pe Frank, prietenul nostru, dar il vedem si pe Dylan, pustiul din PA (pusti e bine spus, copilul abia a implinit 15 ani!). Il vedem si pe tatal lui Dylan (care nu e talerist, numai aduce copilul la concursuri) ca e tensionat. Nu stiu de ce, dar raman sa urmaresc ultimele talere. La penultimul cartusul nu-i pleaca de pe teava si ma tem ca se va grabi ca si ieri, asa ca ii 'amintesc' din departare sa respire, si sa se focuseze. Reuseste. Inca una. Proba s-a terminat si-i vad pe toti cei din echipa ca-i strang mana. Imi dau seama ca sigur a spart 100 - e prima lui 100. Ma uit la tatal lui si omul aproape plange - 200! n-a scapat nici una. Nu e numai prima lui 100, e primul 200!! Performanta este foarte faina si ii felicitam cu totii - si pe copil, si pe tatal care il ajuta, chiar daca nu e participant direct in sport. Probabil ca va trage un baraj seara, pentru Campion. Oricum scorul ii asigura titlul de Campion la sub-Jr (categoria de virsta 12-15 ani). Tot grupul este fericit si cum ii invitasem pe Jennie si Cody la BBQ, impreuna cu ei apar si Dylan si Ed (tatal). Tinerii (Cody este numai cateva luni mai mare, dar Dylan se uita la el ca la un semi-zeu) discuta diverse, adultii se bucura in liniste. Initial cina se voise pentru vreo 4 oameni - am devenit intre timp un grup zgomotos de 9. Dar cu cat mai multi, cu atat mai mult fun - asa ca ne distram extraordinar de bine impartind cateva fripturi si o salata, impreuna cu cateva beri si riuri-riuri de cola. Este ultima seara de camping - maine vom porni catre casa, dupa concurs. Dar stim ca vom reveni curand, parca nu mai sunt plecarile atat de dramatice ca la inceput.

Duminica vine, asa cum promisese, cu nori negri... prima proba trece repede si fara nici un fel de succes - ca si in Elysburg, in ultima zi, arma nu se mai simte bine in proba de doubles... nu imi dau seama ce are, dar este foarte frustrant si incerc sa descopar ce s-a intamplat. Squadul este superb - m-am nimerit absolut intamplator cu Cody, Jennie, si Ron cel haios din Ottawa. Talerele sunt absolut imposibile si ma uit cu invidie cum sunt setate perfect pentru asii sportului. Fie trebuie sa ajungem si noi asi ca sa le schimbe, fie trebuie numai sa acaparam ceva tupeu pentru a cere sa fie schimbate. Nu ma supar prea tare pentru scor, desi este dezastruos :) Dar la Cicero daca te superi pentru scoruri e bine sa nu mai vii.

Asteptam cu speranta proba de handicap, speram sa inceapa cat mai repede. Din pacate incepe ploaia inainte... Proba se mai amana un pic, la un moment dat nu se mai poate amana si incepe. Totul este relativ OK pana la cei dinaintea noastra - ploaia a fost oarecum linistita. Aproximativ 5 minute inainte sa incepem incepe sa fie mai agresiva, pentru ca exact in momentul in care ne asezam fiecare la locul lui sa se arunce asupra noastra cu o putere si o vointa demne de cauze mult mai nobile. In mai putin de 10 de secunde suntem uzi pana la piele, este poate prima oara cand stau in asemenea ploaie. Si cand te gandesti ca am si platit pentru acest 'privilegiu'! Hotarasc ca e mult mai simplu sa ma amuz de situatie, supararea nu ar folosi oricum la nimic. Avantajul este ca aerul este inca extraordinar de cald, macar nu vom raci. Trag nespus de bine (mai putin in primele 2 posturi cand a trebuit sa ma hotarasc cum sa tin totul impreuna), mai ales ca este prima oara cand trag de la noul yardage. Undeva intre a treia si a patra mansa ploaia s-a potolit, acum vine ceata din padure... Iar ca sa fie totul perfect cand mai avem 2 posturi si am fi terminat proba, apare si un fulger. Suntem scosi de pe linie si stam uzi murati in refugiul de pe margine. Nu dureaza mult, deoarece nu sunt alte fulgere si ploaia desi nu e placuta, nu e nici periculoasa - asa ca ne intoarcem si terminam mansa. Scorul este dezastruos, dar m-am distrat teribil.

Ca de obicei ne ia mult mai mult timp sa strangem - si nu din alte motive, dar nu ne dam dusi si sunt acum din ce in ce mai multi prieteni care trebuie salutati si de la care trebuie sa ne luam ramas bun.

Cel mai fain aspect al acestei veri cu casa in spinare sunt, de fapt, oamenii. Intalnim foarte multi, si cum ne invartim prin aceeasi zona - intalnim, de fapt, aceiasi taleristi cu familiile lor. Si pe langa faptul ca ne leaga pe toti aceeasi pasiune - talerele - suntem si in mediul de camping, care este automat mai prietenos si mai deschis decat altele. Gasesti instantaneu pe cineva care sa te ajute sa parchezi, sa deschizi casutza, sa o inchizi, sa o dezlegi de truck, sa o legi inapoi - nu cred ca exista vreun aspect al vietii in camping pe care sa nu-l acopere acesti oameni dragutzi. Philip este si el in elementul lui, avem intotdeauna vecini care mai tin un ochi pe el si libertatea de care parte este inegalabila. Alearga vesel in toate partile, cateodata dandu-ne emotii, dar ce-ar fi viata de parinte fara o emotie, doua, acolo?!

S-a facut deja seara tarziu si in sfarsit am incarcat totul si pornim catre casa. Lumina crepusculara te duce cu gandul la fel de fel de povestiri ciudate si cum ne aflam pe autostrazi americane e si mai greu sa le ignori. Din fericire drumul e liber, fara probleme si ajungem acasa repede.

Unde dupa aproape 2 saptamani de hoinareala pana si catelul e super-bezmetic - alearga din camera in camera si in sfarsit se linisteste si adoarme fericita pe canapea.

Home, sweet home!