Eastern Zone, Cicero (NY)

Am ajuns in miezul noptii (cam 1 si ceva noaptea) la Cicero - si locul nostru de camping este ocupat de altcineva. Cautam un altul, gasim, ne asezam casutza si ne intrebam ce ne va aduce ziua urmatoare. Teama cea mai mare ne este pentru vreme - s-a auntat mizerabila mai tot timpul. Dar omul traieste din speranta si ne retragem sa ne odihnim.

Trei ore si un pic mai tarziu (undeva pe la 6:15) ma trezesc din cauza unui zgomot ciudat - imi dau seama ca este un motor de camion, cineva isi testeaza masina?! Incerc sa ignor, adorm inapoi, pentru ca aproximativ jumatate de ora mai tarziu sa ma trezesc din nou - acum este tot ceva camion care da cu spatele (pentru cei din Romania - cand camioanele dau cu spatele fac un 'BIP-BIP-BIP' suficient de tare... ca sa stii sa nu dea peste tine). Incerc sa adorm inapoi, dar nu mai am success - asa ca ma dau jos si il caut pe domnul care se ocupa de camping. Obtin un loc nou si mult mai bun, asa ca purced la a-l trezi si pe Florin, cu cat ne mutam mai repede cu atat putem sa ne vedem de restul de zi mai usor. Aventura aceasta cu 'desfa-te casa! strange-te casa!' poate fi enervanta daca e sa o faci zilnic... dar reusim sa strangem totul relativ repede si cum nu desfacusem masina din legaturi o mutam si mai repede, si avand, ca de obicei, noroc cu vecinii de 'casa', o parcam relativ usor si fara peripetii. Acum urmeaza desfacutul serios, care ia ceva mai mult.

Dar pe la 11 si un pic suntem aranjati, asezati si gata de concurs. Eu, deoarece Florin rationeaza mai mult si refuza sa traga cu cele numai cateva ore de somn pe care le-a avut. Am un pic de fun la handicap - de data aceasta au venit intai fulgerele, asa ca ne-au scos de pe linie taman cand a inceput ploaia. Este o ploaie exact ca acum o saptamana, dar de data aceasta suntem feriti in refugiu. Ziua a trecut cu bine si acum ne pregatim sa mergem la vestitele cumparaturi.

Philip intreaba la fiecare 2 minute cand putem sa-l vedem pe Max (catelandrul unor taleristi pe care i-am cunoscut data trecuta, ne-au fost 'vecini' de casa) si aflu de la un domn ca vor veni maine, asa ca linistesc copilul cum pot mai bine.

Vineri se anunta a fi o zi fara ploaie si incepe - ca si joi - cu camionul de la ora 6. Si inca ceva peste aproximativ juma' de ora. Deja m-am obisnuit - nu are sens sa imi imaginez ca pot sa dorm mai mult de cateva ore, si cum e un soare superb afara, ies sa ma bucur de momentele de liniste. Nu dureaza prea mult si se trezeste si Philip, asa ca se cheama ca am inceput ziua. Trag relativ bine - adunat si curat in singles, mult mai bine in handicap, si rezonabil in doubles. O zi curata si fara nici un fel de suparari. Florin se distreaza si el cu squad-urile lui, dar una peste alta totul este OK. Philip se joaca multumit la trailer - intr-adevar n-a fost ploaie azi, asa ca nu trebuie sa ne ascundem nici in casutza, nici sub acoperish. Reusesc cu greu sa-l culc - asta este singurul dezavantaj, daca se poate numi asa, al camping-ului vara: e imposibil sa culci un copil cand e inca lumina zilei afara - si ies ca sa ne relaxam si noi un pic. Il descopar la alti vecini pe Max - a venit 'in vizita' cu parintii lui umani. Nu ma lasa inima si-l scot pe copil din trailer (oricum nu adormise inca) si asa, in pijama, il iau si mergem intr-o vizita ad-hoc la vecini. Un aspect deosebit al camping-ului este ca ajuta la dezinhibare - parca intri mai usor in vorba cu strainii, parca nu mai sunt asa straini strainii, de fapt. Trecand printre RV-uri cu copilul in brate ma amuz de situatie si ajung in pragul celor unde se afla Max - le explic tuturor ca stiu ca n-am fost invitati, dar trebuia sa venim sa-l vedem pe Max, este, de fapt, unul din motivele pentru care ne aflam aici (al doilea fiind Mrs. Jennie & Cody). Suntem acceptati si primiti cu bucurie, ni se ofera fel-de-fel si copilul are un pic de extra-joaca cu catelandrul. Imi dau seama ca unul din vizitatori este Canadian si el si schimbam diverse impresii pana cand reusesc sa dezlipesc copilul de catel (cu promisiunea ca ne vom revedea a doua zi). Mai trece o perioada pana reusim sa ne luam si ramas bun temporar (alt aspect dragutz al campingului), dar reusim si cand poposim in sfarsit in fata trailer-ului nostru gasim propriii nostri vizitatori - a venit Frank si au poposit si Cody & Mrs. Jennie. Normal, Philip mai are o runda de extra-timp si de data aceasta il dezlipesc si mai greu din bratele lui Jennie, bunica 'de drum' pentru copil. Cu greu ajunge din nou in pat si singurul avantaj este ca fiind atat de obosit adoarme imediat.

Planul meu de a ma culca mai devreme a fost deturnat - stam si ridem in noapte, de data aceasta fara sa mai deranjam pe nimeni. Iar planul #2, de a dormi un pic mai tarziu dimineata nu functioneaza nici el - m-am lamurit, camionul de la ora 6 are ora fixa, se pare, la care sa-si ambaleze motorul. Ca si ieri, nici nu imi mai pun problema sa ma intorc pe cealalta parte, ma dau, pur si simplu jos si ies sa ma bucur de linistea diminetii. Astazi este sambata, prima zi de campionat propriu-zis, 200 singles. Sunt, ca de obicei, in primul val de taleristi si ma gasesc intr-un squad dragutz. Run primele 50 si la schimbarea de trap sunt cu totii suficient de inteligenti si bine-intentionati sa nu comenteze absolut nimic. In a treia mansa, pe postul al treilea, mi se pare ca vad ceva pe teava. Suflu - e curata, dar pare ca si cum ar fi bucatele mici, mici, maronii. Ma gandesc daca or fi gandacei si... daca mintea nu e acolo, e greu... scap una si ma amuz teribil. Reusesc sa raman concentrata pentru restul si - am un 99 in singles, in Cicero. Este o minune in sine, in Cicero orice scor peste 95 pentru mine e ca si cum ar fi un 150. Acum cei din squad ma felicita si ma bucur si eu ca am reusit sa ma mentin intr-o bucata. Singura mea problema este cum sa repet perfromanta dupa-amiaza. Ma opresc sa povestesc cu Florin si cativa prieteni despre 'gandacul' de pe teava si am parte de un moment interesant. Un pusti (nu poate sa aiba mai mult de 14 ani) ii sopteste ceva tatalui si acesta ii spune domnului care sta pe marginea bancutei pe care stau prietenii nostri 'EA este!'. Ma uit un pic nedumerita - sunt singura 'ea' din imediata apropiere si nu stiu sa fi facut nimic deosebit azi. Si aflu ce inseamna 'ea' in contextul dat - cea care a tras 99 in handicap in Elysburg, cu ultimul scapat. Domnul de pe banca ma felicita si ma intreaba daca am fost distrusa total sa scap ultimul taler. Ii explic ca acel 99 e mandria mea de talerist, si ca nu puteam sa cer pentru nimic mai mult. Tatal si fiul trec mai departe si eu raman cu un sentiment deosebit - un copil (care nu e al meu) s-a uitat la mine ca la un fel de semi-zeu si deodata acel 99 devine si mai special, daca se putea. Incerc sa-mi dau seama de unde ar putea sti copilul situatia exacta a scorului meu intr-un handicap petrecut cu 3 spatamani in urma, in alt stat, dar nu reusesc.

Revin cu gandurile la gandacelul meu si incerc sa adun fel de fel de incurajari pentru a doua parte a probei. Cea in care, statistic, majoritatea trag mai prost si in care la fel de statistic eu trag invers proportional cu prima jumtate a probei. Matematica (adunatul si numaratul si calculatul) ne omoara!

Dupa amiaza vine cu a doua jumatate - in care, asa cum spune pshihologia de 2 bani - daca ma asteptam sa performez sub-par, nu exista nici o ratiune sa fac altfel, nu? Asa ca ma bucur ca am reusit sa scot peste 190 (ultima oara am reusit numai un 189) si ca m-am adunat suficient cat sa am cel putin o mansa 'perfecta'. Restul - eh, acuma, ce mai conteaza? Restul s-au amalgamat intr-o incercare nereusita de a ma relaxa si de a lasa creierul sa faca toate calculelele (vorba lui Malaiele). Paradoxul acestui sport (care, dupa cum stim, e 90% mental) este ca daca nu te relaxezi si iti lasi creierul liber sa faca toata treaba, daca iti inchipui ca poti sa faci tu treaba - esti pierdut. Avantajul deocamdata e ca am inceput sa recunosc caracteristicile manselor in care creierul e lasat in pace, fata de cele in care ma crispez si incerc sa calculez eu traiectoriile talerelor. Si primul pas ca sa rezolvi o 'problema' este sa fii capabil sa o definesti si sa o recunosti. Avem sperante inca :)

Florin a tras exact acelasi scor, dar el a fost mult mai egal in cele 2 jumatati. Cateodata este tot ce vrei - sa poti sa fii egal si curat in executie, chiar daca scorul nu te ajuta cu nimic. Asa ca terminam ziua amandoi multumiti - in primul rind, nu ne-a plouat! apoi am tras amandoi foarte bine, mai ales pentru Cicero. Ce poti sa ceri mai mult de la o zi de concurs?

Intorsi la trailer descoperim ca se anunta o furtuna teribila - cum nu cunoastem zona nu ne dam seama daca ne va 'atinge' si pe noi, dar vecinii ne lamuresc imediat: toti strang copertinele si tot ce e pe afara. Philip il plimba pe Max si probabil ca o zapaceste pe stapana la cap, am renuntat sa-mi dau seama daca este complet enervant sau nu. Strangem si noi in niste picaturi monstruoase de ploaie. Asteptam ploaia si, mai ales, vintul (l-au anuntat la 100 km / ora) si ne descoperim, de fapt, in mijlocul ei - chiar deasupra noastra cerul e senin si se vad stelele. Pentru ca peste tot in jurul nostru (360 grade complet) acelasi cer sa fie innorat si plin de fulgere. Spectacolul este complet - si luminatia pare a fi imprumutata dintr-un concert psihedelic; fulgerele incep la nord, continua la est, vest, sud - este o continua strafulgerare. Si deasupra noastra raman stelele. Nu va mai trece mult si va incepe, totusi, ploaia. Nu stim daca si vintul, deoarece ne-am retras.

Duminica incepe destul de insorita - ultima zi de concurs. Ca si ieri, sunt in primul val pentru prima proba (doubles). Spre deosebire de ieri, astazi nu le functioneaza ceva la sistemul de anunturi si nu pot sa cante cele doua imnuri. Asa ca ne roaga sa pastram un moment de liniste - si eu imi lalai cele 2 imnuri, intai pe al nostru, apoi pe cel American. La refugiul din spatele casei de trap ma intalnesc cu tatal si fiul de ieri si in sfarsit imi aduc aminte de unde imi pare cunoscut - il intreb si el e, intr-adevar. A fost in squad-ul din spatele meu in Elysburg, la acea de-acum faimoasa proba de handicap. De-asta stie si scorul si unde a fost scapat la fel de faimoisul taler. Discutam un pic si cand ne vine vremea sa incepem proba - descopar ca nu mai e nimeni in squad-ul meu. Acuma, chiar sa trag de una singura nu-mi vine... mai apare un domn. Incercam sa ne lamurim daca mai e cineva cu noi, nici in 2 nu e prea amuzant. Se pare ca squad-ul ar fi complet, dar fie s-au speriat de ploaie, fie, cine stie de ce - cert este ca ceilalti 3 nu sunt prezenti. Vom fi numai noi 2, cu mine pe post de leader. Incerc sa-mi dau seama ce sa fac sa pastrez un ritm oarecare, asa ca ma apuc de cantat - si de data aceasta creierul a ales imnul American. Prima mansa trece relativ bine, sunt numai cateva talere pentru care n-am ce face, restul dispar pe ritmul imnului. A doua mansa, insa, este aproape de perfect - scap un singur taler si asta numai din prostie monumentala. Dar nu ma pot supara, am primul 49 in doubles si un total de 94 care este de departe cel mai bun scor si cea mai buna performanta in duble. Florin a avut ghinion de un pusti tembel in squad si revine gata sa explodeze. Se calmeaza rapid, dar ne pare rau ca n-a avut noroc de mai multa armonie in squad, talerele erau mult mai bune decat sunt de obicei in Cicero. Proba de handicap trece si ea relativ bine, am inceput sa ma mai obisnuiesc cu noua distanta si rationez ca va mai trebui un pic de practica si concentrare sa revin la scoruri mai umane. Una peste alta suntem multumiti - am hotarit sa plecam luni, in loc sa ne agitam cu strinsul si cu drumurile tarzii astazi. Asa ca ne relaxam linistiti - pana imi aud numele strigat! Incerc sa ma dumiresc de ce si reusesc - baraj pentru doubles. Adunam tot ce trebuie si ma indrept cu emotiile de rigoare catre office. In proces emotiile cresc in loc sa se micsoreze si reusesc cu greu sa ma ridic de pe bancutza pe care stau. Nu-mi dau seama ce este atat de derutant, poate faptul ca e primul baraj in doubles si pentru mine proba este cea cu cel mai mult fun; si nu stiu cum sa adun concentrarea necesara. Suntem 3 - o tantica si un tinerel. Incep bine, dar, ca si anul trecut in primul baraj de handicap (tot in Cicero!) sunt precum cubul de ghiata pe care pui sare - orice urma de energie sau concentrare dispare intr-o mica baltoaca. Tinerelul a castigat trofeul si eu am avut o experienta inedita.

Ne retragem linistiti la trailer si incercam sa ne hotarim ce sa facem cu restul de seara. Rezolvam dilema rapid - nu e suficienta mancare pentru toti (Jennie si Cody au ramas si ei pana maine) deci vizitam un restaurant din imprejurimi. Seara trece placut si dupa ce culcam copilul (adoarme inainte sa atinga perna) ramanem la taclale. Serile dupa terminarea unui concurs sunt un pic deprimante - majoritatea RV-urilor au plecat si locul pare parasit; ne bucuram sa avem companie si sa 'uitam' ca s-a terminat. Inca nu e grav, de fapt, ne vom revedea saptamana urmatoare si apoi la sfarsitul lui August. Probabil ca drama va fi mai mare in Septembrie, cand vom avea toata iarna la dispozitie sa ni se faca dor de concursuri, camping si toata atmosfera aceasta deosebita. Dar acum stam toti 4 sub copertina (partea a doua a furtunii a venit in seara aceasta) si palavragim cate in luna si in stele.

Luni, in mod nesurprinzator, camionul este prezent la 6 dimineata. Si cum deja m-am obisnuit - ies sa mai strang cat se poate, poate vom plecat inainte de prinz (sansele sunt mici). Ma mai opresc la cate o tacla cu cei ramasi - 2 ontarieni care se pregatesc de plecare, restul toti americani, asa ca strinsul merge greu. S-au trezit si barbatii mei si toti 3, ca o echipa (cum spune Philip), punem umarul si... pe la 12 si un pic am plecat din camping. Ne vom opri destul de des, sa mai accesam internetul pe drum - si la primul popas aud alarma, dar nu rationez complet si nu-mi dau seama ca Florin nu a auzit-o. O mini-explicatie - in zonele cu posibilitati de vreme ciudata au niste alarme speciale care suna sa te anunte ca e o schimbare dramatica in vreme. Mi se pare ca e prea senin, dar exact cand plecam se lasa negura specifica unei furtuni serioase. Si totusi, pleacam - vine e in totalitate a mea, deoarece am auzit alarma si nu am verificat clar cu Florin daca este constient de anunt. 5 minute dupa iesirea din service stop prindem furtuna in plina desfasurare - o ploaie incredibila, dar problema este, de fapt, vintul. Care ne balangane in toate partile pana cand bietul Florin renunta si trage masina pe dreapta. Ne uitam cu profunda mirare la pomii care par a se fringe in bataia furtunii si eu, cel putin, ma intreb daca exista sansa ca acelasi vint sa ne rastoarne cu totul. Sper ca nu si imi propun sa fiu mai vocala data viitoare, numai 5 minute daca am fi ramas pe loc am fi fost cu totii mult mai in siguranra. Singurul avantaj in asemenea furtuni este ca dispar la fel de rapid cum au aparut - si la fel procedeaza si a noastra. In numai cateva minute cerul este incredibil de albastru si senin.

Ne continuam drumul catre casa, fara nici un fel de peripetii, fara nici un fel de emotii suplimentare. Si ne regasim acasa, pentru o perioada mai indelungata. Obositi, dar intr-un mod placut. Iar copilul este incredibil de vocal, nici o speranta sa adoarma prea curan!

Bine te-am regasit, casutza! Home, sweet home!