Aici, in Nord, sezonul competitiilor se incheie la inceputul toamnei. Pentru cei ce pot calatori in Sudul USA, exista concursuri majore toata iarna, bineinteles. Dar 'local', Septembrie aduce ultimele competitii majore.
Sezonul acesta a fost unul urias pentru noi - ne pregatisem pentru 3-4 competitii majore, restul locale. In schimb, ne-am petrecut vara mai mult in competitiile majore, in State (Ontario si Canada in general inca struggle cu conceptul, cu cultura armelor, de fapt). Ca in orice sport, nu poti sa cresti constant, si 'linia' performantei este o sinusoida. Ideal tangenta la sinusoida este crescatoare :)
Pentru mine, virful absolut al acestor sinusoide s-a petrecut in Elysburg, Pennsylvania, in Iulie, la PA Grand. Am avut perioade bune tot sezonul, incepand din Michigan. Dar acel sentiment de perfectiune, de usurinta, de parca n-ai munci deloc, si de parca nici macar n-ai fi tu cel care e acolo, ci o alta entitate, tu privesti din spate si admiri peisajul - acel sentiment l-am avut numai in Elysburg, in Iulie. Citeam un interviu cu unul din asii talerelor si isi aducea aminte de un anumit concurs, in care (daca nu ma inseala memoria) trasese perfect in handicap. Si ii povestea reporterului cum la sfarsitul acelei probe n-a mai putut sa stea in picioare, a cazut intr-un genunchi. Si mi-am adus aminte de handicapul meu din Elysburg - asta mi s-ar fi intamplat si mie, daca as fi reusit sa ma detasez suficient si pentru acel ultim target. Si asa am ramas cu greu pe picioarele tremurande. Si imi dau seama ca orice va veni de acum incolo in talere pentru mine, chiar si mult cautatul si perfectul 100 - nimic nu va aduce inapoi sentimentul acelei probe. Stiu ca suna ciudat, dar acea proba de handicap, impreuna cu restul de concurs, este aprogeul sinusoidei mele. Nu ca performanta (sper, cel putin!) - ci ca sentimente (ce frumos suna feelings in engleza si ce imposibil imi este sa gasesc un sinonim la fel de poetic in limba materna!). Sentimentul acela de plutire, de dezlegare de propriul eu - probabil ca vor mai reveni, fac parte din 'Zona'. Dar sentimentul de implinire si de bucurie pura - au fost unice, nu se vor mai repeta identic.
De ce? Pentru ca sezonul acesta a fost unul de uimiri profunde. Stiam ca pot sa trag, dar nu imi imaginam ca pot sa castig acum, atat de repede, si atat de multe probe. Cu fiecare performanta, cu fiecare proba (finalizata sau nu cu un trofeu), increderea in ce pot a crescut, dar uimirea ca pot a ramas. Aceasta uimire a produs bucuriile sezonului. Si aceasta uimire a adus si rezultatele superioare. Dar dupa Elysburg deja am trecut intr-o alta stare - aceea in care toti cei care te cunosc asteapta mai mult de la tine, cei care nu te cunosc au auzit de tine si asteapta mai mult de la tine - presiunile cresc si cea mai mare presiune o pui tu insati... Si cand e presiune, nu e calm - si cand nu e calm, rezultatele vin sau nu vin... si cand nu vin te intrebi de ce si esti (mai mult sau mai putin) nemultumit. Iar cand vin - ti se pare natural. Voila - a disparut ingredientul primordial al bucuriei pure - surpriza! Nu mai esti tu insuti surprins de ce realizezi, e normal sa obtii rezultatele respective, nu?! Devine, oarecum, rutina.
Din aceasta cauza cred ca sentimentul acela de bucurie pura va fi, sper, inlocuit de alte bucurii. Va fi, sper, depasit sau trait in alte stari - dar nu va putea fi egalat. Deoarece de acum incolo - a aparut cunoasterea. Stiu cat stiu si bucuria este inca reala, dar nu mai este bucuria pura, plina de o totala uimire.
Dar voi avea intotdeauna memoria probei de handicap din Elysburg.
Si voi avea intotdeauna clubul preferat pentru concursuri: acelasi Elysburg.
Si voi cauta bucurii noi, bineinteles. Bucuria consta, de fapt, in cautare.
Break them all - whatever your 'them' is :)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu