Requiem

Sunt zile relativ neutre (din punct de vedere sentimental) si zile incarcate de emotii - fie ele pozitive sau nu. Ziua de ieri, 26 Septembrie 2008, a fost o asemenea zi emotionala, incarcata pana la refuz cu emotii grele, pe care le porti cu tine pana cand timpul mai slefuieste colturile dureroase, precum aerul si apa slefuiesc stanca.

L-am gasit acum 12 ani si jumatate, intr-una din acele crincene zile de iarna din semi-Baraganul Bucurestilor - trebuie sa fi trait in iernile capitale ca sa aveti imaginea gerului care crapa asfaltul in Bucuresti. Era intr-o cutie de carton, impreuna cu cei 5 frati si surori ale lui, pe scarile blocului, si tremurau si plingeau tematori. Erau nou-nascuti si o inima mai crincena decat gerul de afara ii lasase acolo. Am trecut pe langa ei si probabil ca am fost si noi complici pentru o perioada la crima proprietarului. Dana si prietena ei au avut inimi mai miloase (sau poate erau numai inca in perioada idealista, a studentiei) si au recuperat cutia. Ne-au sunat peste cateva ore, nu reuseau sa-i convinga sa bea lapte din castron! Nici n-aveau cum, bietii catelandri erau in virsta de cateva ore. Pe el l-am ridicat in brate primul si a fost o dragoste la prima vedere, era o viziune cu boticul tot cretz si cu blanitza pufoasa. Cand soarta te impinge in coaste de 2 ori, nu poti s-o ignori la infinit, asa ca am luat cutia cu toti 6 acasa si am inceput o aventura inimaginabila.

Primele 3 saptamani au fost criminale - trebuiau hranitzi cu biberonul, cu o formula speciala de lapte, amestecat cu diverse, inclusiv un pic de lamaie. Daca ati incercat vreodata sa amestecati laptele cu lamaie, stiti ca a pastra textura la ceva inca relativ lichid si omogen este aproape imposibil. Am aruncat multe cani de lapte acrit instantaneu de o picatura in plus de lamaie. Se trezeau (precum nou-nascutii) la fiecare 2 ore si fiind 6, numai ce terminai cu ultimul si... se trezea primul. Inutil de spus ca primele 2 saptamani am dormit cam 5 ore puse cap la cap, probabil. Si astazi imi spun ca a fost o experienta interesanta si pregatitoare pentru Philip (desi cu Philip a fost mai usor!). Bineinteles ca nu am reusit sa-i salvam pe toti, unii au refuzat complet sa atinga biberonul, altii au avut, probabil, nevoie de mai mult - am salvat 2, baieti amandoi. Probabil primii nascuti si cei mai puternici oricum. Sau pur si simplu cei cu cea mai multa pofta de viata. Trebuia sa le dam un nume - si crescand ne-am dat seama ca preferatul meu, cel cu bobic cretz, este blind precum mielul - parea initial a fi un rotweiler, renumiti pentru ferocitate. Asa ca cel mai potrivit nume parea a fi Ferdinand - cine nu-si aminteste cu dragoste de taurasul cel indragostit de flori?! Si cum mai avea un frate - si imaginatia mea la nume e cel putin ambigua - pe cel negru taciune (numai virful coditzei avea un smotocel minuscul alb) l-am numit Fitzgerald. Sa nu intrebati de ce :)

Cresteau si in Brondi au startat instinctele materne - avea grija de ei precum au mamele de catelandrii lor: imi aduc aminte cum se catarau unul pe celalalt ca sa iasa din ingradirea ce le-o facusem in dormitor si incepeau sa cerceteze imprejurimile. Brondi ii aducea inapoi unul cate unul, de ceafa, ii punea inapoi si ii certa bine - se simtea clar din tonul latratului ca ii dojeneste.

Au inceput sa faca si nazdravanii, precum orice catelandrii, dar cresteau frumos si erau atat de dulci. Era evident ca nu sunt de rasa - mai degraba mama fusese de rasa si 'scapase' prin vecini cu vreo potaie de cartier. Dar nu ne erau mai putin dragi.

Ne-am dat seama ca nu putem pastra 3 catei intr-un apartament de 2 camere la ultimul etaj al unul bloc de la margine Bucurestiului. Si am purces sa le gasim stapani. Cautarile au fost lungi si ciudate - toata lumea ii vroia ca sa-i puna in lant, la curte. Si dupa ce ii faci mari, cu biberonul, te lasa inima greu sa accepti sa fie pusi in lant. Am gasit, cu ajutorul unei vecine, o casa la tara care nu vorbea de lant si de 'o bucata de paine, acolo' pe post de masa. L-am lasat pe Fitz cu inima destul de grea, dar acceptand situatia. Si a avut puslamaua noroc, deoarece vecina ne povestea cand si cand ce face - cum ca stapanul avea o pisica, si locul ei noaptea era pe picioarele stapanului, pe plapuma. Dar i-a uzurpat locul dragul de Fitz, care a inceput el sa doarma cu stapanul in pat. Eram multumiti, nu poti sa ceri mai mult de la Romania post-revolutionara. Dar a fost mai mult - au fost la inot, in riu, si catelul a racit. Si omul l-a dus la veterinar si i-a cumparat antibioticele pe care i le-a prescris medicul. Acum eram de-a dreptul fericiti - gasisem un stapan cu adevarat iubitor de animale. Si ne-am bucurat ca Fitz va avea o viata mai placuta decat alti catelandri.

L-am pastrat pe Ferdi, n-am putut sa ne obisnuim cu gandul ca boticul nostru se va duce la tara, la zgarda in curte. A crescut si s-a facut nazdravan, dar si 'fioros' cand si cand. Dadea iama in adunaturile de caini pribegi din cartier cand si cand.

A venit apoi timpul sa traversam oceanul. Prietenii la care am stat cateva saptamani au fost dragutzi si ne-au acceptat cu Brondi. Dar nu puteam sa aducem 2 caini, era un pic cam mult. Asa ca l-am lasat in Romania, cu 'bunicii'. Era relativ ok - avea numai o atractie nebuna pentru pantofi (dupa ce mi-a ros mie cateva perechi, nou-noutze, i-a ros si Danei cateva, ca sa nu fie ceva gelozie majora :) ). Si lasat in grija bunicilor a avut putin contact cu lumea inconjuratoare, asa ca din ce era el destul de timid, s-a facut si mai retras, dar si mai fioros cand credea ca este in pericol. Au trecut anii si a venit vremea, in 2002, sa traverseze si el oceanul. Fiind total anti-social a fost destul de greu sa fie 2 caini in casa. Brondi era deja in virsta si bolnava, nu mai statea la discutii prea mult; el - in mod ciudat - nerespectuos fata de o femela, a fost pus la punct o data si s-a invatat minte.

Isi traia viata linistit, in 'camera' lui - si Philip in ultimul an se legase de el mai mult; fiind mai mic il putea duce de lesa si-l putea plimba prin curte. El, care isi doreste sa aiba un puppy pe care sa-l plimbe toata ziua. Dar incepuse sa imbatraneasca - se misca deja mai greoi, incepuse sa nu mai vada bine (si din cauza ca nu vedea bine se speria usor si latra mult), era evident ca timpul lui cu noi se apropie de sfarsit. Si apoi, ca intr-un deja-vue, am fost pusi din nou in fata unei alegeri grele - sa incercam tratamente care nu se stie daca au vreun efect, dar care sigur molesesc si transforma catelul, sau sa-l lasam sa se duca in pace, sa alerge prin gradinile Raiului alaturi de Brondi. Dilemele de acest gen sunt imposibil de rezolvat intr-un mod satisfacator - orice ai face, ramai cu cel putin un 'dar daca...?'. Alegerile nu se pot niciodata justifica total si nici nu e cazul sa incercam.

Cert este ca ieri l-am mai plimbat o data, am facut poze cu el si l-am lasat sa plece dintre noi.

E din nou mai liniste in casa... si intrebarile la care a trebuit sa raspundem ieri au fost infinite si vor continua... pana si Cori pare a intreba unde este...

E o liniste pe care nu o poti umple cu nimic. E o 'vina' pe care nu poti s-o stergi si trebuie sa o porti in tine, impreuna cu celelalte 'dar daca...' ale existentei proprii.

Zilele acestea sunt cele in care trebuie sa aduni tot ce este frumos in viata ca sa poti sa continui; sunt zilele pe care le iei pe rind, una cate una, sperand ca va veni din nou o zi in care durerea nu mai este cruda, si poti sa accepti restul de bucurii ale vietii fara sa te simti vinovat. Sunt zilele pe care nu si le doreste nimeni, dar care vin neintrebate.

Si sunt zilele pe care le putem folosi ca sa ne aducem aminte de ce a fost bun - de blanitza creatza si catifelata, de dragostea primara pe care a avut-o pentru noi, de nazdravaniile pe care le facea tocmai din cauza ca ne iubea atat de mult. De vioiciunea cu care alerga dupa veverite prin cartier, de ferocitatea cu care 'apara' casa de monstri inchipuiti. De usurinta cu care zburda prin curte sau de oboseala care se instala prea repede pentru gustul lui Philip. De bucuria pe care i-o provoca lui Philip cand il lasa sa-l plimbe sau cand il lingea temeinic si cu daruire. De cum il 'spala' Brondi si cum se alerga cu Cori prin casa. De toata dragostea pe care ne-a daruit-o profund ne-egoist.

Zile in care speram, din nou, ca a avut o viata buna...

Drum bun, prieten drag!
We are so sorry to have lost you, so happy to have had you!

Ferdinand (Ferdi) Marinache: 19 Februarie 1996 - 26 Septembrie 2008