Colindatorii

Una din traditiile care-mi lipsesc profund este mersul cu Colindul.

Era ceva feeric in seara cand porneam cu totii inarmati cu voie buna si imbracati bine - incepeam de pe undeva din oras si invariabil ajungeam in comuna alaturata, pe la niste profesori si colegi, pentru a termina inapoi in oras. Am cel mai viu in fata ochilor 2 colinde, nu mai tin minte din ce ani exact. Unul cu colegii de clasa, in niste nameti incredibili - inotam veseli prin zapada si cantam chiar si pe strada, nu numai la portile oamenilor. Si un altul cu un grup mai mare - nici nu stiu cum ma aciuiasem pe langa ei... eu, soricelul de biblioteca, cuminte si timid, ei - mai degraba oile negre ale orasului. Dar dupa colindatul pe la profesori ne-am strans cu totii la C. acasa si abia atunci a inceput concertul adevarat: a aparut o ghitara, un fundal de Hrusca si am cantat cu totii pana in zori.

Ce poate fi mai frumos decat sa fii tanar si fara absolut nici o grija si sa poti sa te bucuri de o zapada adevarata? Poate sa fii tanar si fara griji si sa-ti si dai seama de perfectiunea starii tale :)

Privesc viscolul (#3 deja) de afara si-mi dau seama ca inca mai exista o speranta: daca as avea cu cine as purcede la colindat. La vecinii care n-ar intelege o iota, la cei care ar intelege - nu conteaza; important e sa te imbraci si sa iesi in albul de dincolo de geam. E ceva purificator in aceasta albire, e ceva ce ma cheama sa ma duc, sa fiu din nou copil pentru un moment.

Dar cum nu mai sunt copil si ridicolul situatiei mi se pare nesfarsit, raman sa privesc melancolic la dansul (brutal, e drept) al fulgilor de nea. Si sa admir luminitele din casa si din afara. Si sa sper ca va veni si ziua in care fie sa nu-mi mai pese de cat as fi de ridicola, fie sa mai gasesc un grup de colindatori si sa aduc ceva din bucuriile nevinovate ale copilariei inapoi.

Buna dimineata la Mos Ajun!
Ne dati ori nu ne dati? Ne dati? Ne dati?