Torta olimpica

Jocurile Olimpice de Iarna din 2010 se vor tine in Vancouver - deci torta trece prin Canada. Si nu oricum, ci de la un ocean (Atlantic) la celalalt (Pacific). Burlingtonul aflandu-se intre cele 2 oceane si fiind un oras destul de maricel, am avut onoarea de a primi unul din relay-urile tortei.


M-am pregatit de mult: am pus in calendar un reminder, am avut grija ca programul lui Florin sa se termine astazi la 3 PM, trece torta la 4:30 prin oras.

Dupa lectia de inot a copilului de astazi am descoperit la piscina si un anunt cu traseul exact, la minut. Si nu numai ca trece prin oras, dar iese din oras pe langa casa noastra, asa ca decidem sa o admiram de la capatul strazii - o miscare inteligenta avand in vedere cam cata populatie trebuie sa se fi strans la mall (unde incepe relay-ul).

5:30 pm - ii alerg pe toti prin casa sa fim gata si chiar si reusesc fara intarzieri majore. Cum nu m-am uitat exact pe program si nu mai stiu ora la care trece, iau copilul pe jos catre capatul strazii numai ca sa auzim multa agitatie si galagie cam 3 minute inainte sa putem ajunge acolo... dar Florin a intors deja truck-ul, ne culege si mergem la capatul strazii principale. Avantajul casei la colt de strada - ai mai multe optiuni la nevoie =)

Am reusit destul de repede sa fim aliniati frumos pe marginea strazii - vad pe cineva cu steguletze Canadiene si-mi pare rau ca nu m-am gandit - am nenumarate prin casa. Cel putin am venit cu camera (photo). Strada e luminata feeric de cateva masini de politie si nu trece mult pana auzim din nou galagia - au ajuns! Descoperim ca e vorba de masinile de reclama (Coca-Cola) si primim si niste souvenir-uri - o sticla de Coca-Cola haioasa si una care este, de fapt, o lampa in culori schimbatoare. N-avem steag (dara iubirea de mosie... ) dar avem o lampa multi-colora cu care putem sa facem cu mana...


Mai trec cateva minute - par ceasuri, e noapte, e frig si suntem si obositi. Din nou multe masini cu luminatie - de data aceasta este, intr-adevar, torta. O vedem venind in josul strazii si ajunge si la noi repede - ma gandesc ce sentiment trebuie sa aiba cei care participa in aceasta calatorie, majoritatea sunt canadieni simpli, nu atleti sau mai stiu eu ce vedete.

Ii facem si noi cu mana si o urmarim pana nu se mai vede in departare - mai ramanem sa admiram si miriadele de masini de securitate, politie, urgente si te miri ce - si apoi de indreptam usurel catre truck.

Ducand cu noi spiritul olimpic - e un sentiment deosebit sa poti sa iei parte in aceasta calatorie simbolica. Si ma bucur nespus ca am avut aceasta ocazie, ca am aflat la timp si ca am reusit sa o vedem. In plus - lumina facliei este exact in spiritul Craciunului, un motiv in plus de imbucurare!

Tuturor atletilor care se pregatesc - mult succes si multe medalii!

Si tuturor - un Craciun fericit!

Steaua sus rasare
Ca o taina mare
Steaua straluceste
Si lumii vesteste...

 

Concertul

Profesoara noastra de pian a decis sa ne puna sa cantam in duet pentru concertul de Craciun. Are ea aceasta viziune ca daca mai multi parinti vad ca si alti parinti iau ore, poate vor lua si ei. Cred ca nu atat cat sa aiba ea mai multi studenti, ci ca sa aiba si adultii o idee de ce inseamna, totusi, a invata pianul.

Stiti cum e - te uiti la carticica copilului, vezi o insiruire de note simple si apoi il vezi pe copil ca nu reuseste sa le puna cap la cap si te intrebi ce-o fi asa de greu si incepi sa pui presiune pe bietul copil... Eh, dar daca ar trebui sa le pui tu cap la cap (presupunand ca nu ai educatie muzicala - formala - deloc, cum sunt majoritatea)... se schimba perspectiva. Descoperi ca da, sunt un sir de note, dar nu e simplu sa le pui una dupa alta fara greseala. Ba se schimba ritmul (bietul copil are o melodie acum, 4/4, in care merge fie in sferturi, fie in jumatati, si ultima masura e o nota de 3/4 si una de 1/4... reuseste sa o tina pe prima 3 sferturi, dar pe a doua tot 3 sferturi o tine :)), ba se schimba directia (cand e in sus, cand e in jos si surpriza apare cand ai aceeasi nota si te pregateai sa o iei in sus), ba cine mai stie ce. In plus intervine si factorul nerabdare (mai ales la cei mici) - vor sa termine odata (nu ca sa termine cu pianul, sau nu in primul rand, ci ca sa treaca la alte piese, mai interesante - nu e asta viata noastra in 2 cuvinte: 'ce urmeaza?'?!) si cu cat de grabesti cu atat faci mai multe greseli.

In orice caz, aveam emotii. Melodia aleasa era una relativ necunoscuta - o mai auzisem, dar nu facea parte din repertoriul 'clasic', ca sa-i spunem asa, Good King Wenceslas. Legenda spune ca Vaclav (un duce de Bohemia) a umblat prin zapada descult in ziua de Sf. Stefan ca sa imparta mancare si lemne celor saraci, iar pajul care era cu el vrand sa se intoarca acasa de frig a descoperit ca pasind pe urmele regelui se incalzeste din caldura lasata de acesta in urma. O legenda frumoasa si un cantec foarte frumos.

Dar emotiile mele erau complexe - ultima oara cand incercasem un duet fusese la concertul din vara, cu profesoara, un esec profund: m-am incurcat si nu am reusit sa trec de locul unde ma incurcasem si pace. Dar cum fiecare esec e o oportunitate de a invata ceva nou, de atunci profesoara pune accentul pe a invata melodiile (cel putin cele de concert) in asa fel incat daca te opresti undeva, sa poti continua.

Drept care, din noiembrie am inceput: intai cu invatatul piesei. Piesa are 5 'linii' (n-as putea sa spun acum cum le spune in romaneste - si nu, nu sunt frazele muzicale - desi aici se potrivesc peste frazele muzicale), fiecare de cate 4 masuri. Primele 2 (linii, nu masuri) se repeta - si cum repetitia este clar mama invataturii, acelea au fost cele invatate cel mai repede. Da, dar urmeaza 3 cam fara legatura... well... daca studiezi cu atentie, vezi ca au legatura. De obicei masura de inceput a unei noi linii are ceva in comun cu masura de sfarsit a liniei anterioare, trebuie sa gasesti acest 'comun' si sa-l exploatezi la maxim.

Stiind profesoara noastra ce trebuie sa studieze cu mine a inceput niste exercitii foarte ciudate si care nu as fi crezut ca pot da si rezultate. Ce sens are sa canti o masura invers, de la coada la cap? Aparent... are. Pianul, ca si talerele, sunt foarte mult ancorate in mental. Da, e mai simplu (aparent) sa ai talent, dar de fapt talentul nu conteaza atat de mult - conteaza sa nu fii complet afon si sa vrei sa muncesti. Si apoi - vine partea mentala - am descoperit ca 'antrenamentele' mele de pian sunt extrem de folositoare pentru o multime de alte activitati. In primul rand trebuie sa ramai pozitiv. In al doilea rand - trebuie tot timpul sa te gandesti un pas inainte (dupa, ce va urma imediat dupa) si sa te pregatesti. Apoi - intervine deconectarea celor 2 maini si a piciorului drept (cum spuneam de mult, cand am inceput sa invat pianul, am devenit un conducator auto mai bun din cauza pianului) - dreapta canta ceva, stanga cu totul altceva, si piciorul apasa pe pedala cand vrei si cand nu vrei - fara legatura cu ce fac stanga si dreapta.

Revenind la piesa noastra - cele 3 linii ne-repetitive au fost cantate de mine in tot felul de moduri, inclusiv una super-ciudata - tii amandoua mainile pe pian, si numai una din maini produce sunete, dar cealalta face miscarea pe clape corecta, fara a apasa clapele propriu-zis. Pentru cei care au ocazia - incercati acest exercitiu; este ceva incredibil de greu de facut si are de-a face cu controlul incredibil al degetelor.

Printre toate aceste exercitii - repetam si cu copilul (care bineinteles isi cunostea partea mult mai bine decat mi-o cunosteam eu pe-a mea). Primul soc - copilul merge repede si mama... eh, mama... mama s-a blocat si nu stiam de ce - pana mi-am dat seama ca nu stiam exact ce nota urmeaza si cum el mergea si repejor, nu aveam timp sa ma gandesc, sa ma hoatarasc, sa ma mut... Am reusit sa incetinim copilul un pic si am continuat amandoi sa cantam. Au urmat exercitiile in care ma punea sa ma opresc - spunea 'stop' la un moment dat si cand imi cerea sa continui trebuia sa continui de unde terminasem. E greu sa-ti convingi creierul sa faca pauza, el merge frumos 1-2-3-4 si brusc ii spui 1-2.... e ca atunci cand mergi cu masina repejor si pui o frana brusca - te cam dai cu capul de parbriz... sentimentul este acelasi, de fapt si miscarea e similara, te duci catre pian cand esti oprit in acest mod. E interesant de studiat psihologia invatarii pianului, acum imi dau seama cate chestii interesante descoperi. Totul fiind in creier. Si apoi au urmat si exercitiile cu profesoara (pe postul lui Philip) - intai cantand ea corect si apoi... asta a fost cea mai haioasa parte, cu o saptamana inainte de concert. Numaram eu 1-2-3-4 (tineam ritmul) si o aud ca face ceva ciudat in partea ei. Din surpriza - m-am incurcat in partea mea si apoi m-am oprit, deoarece m-a pufnit rasul. Am luat-o de la capat - dar elementul de surpriza disparand - acum cand a inceput ea sa improvizeze in partea ei (si in cu totul alt ritm, cu optimi si saisprezecimi de note) mi-am tinut partea si am reusit sa-mi acopar greselile - ba pe mana dreapta, ba pe stanga.

Vineri, la lectia dinainte de concert, am facut o repetitie pe pianul de concert, un pian cu coada vechi, antic si care suna diferit. A mers oarecum, dar nu perfect, apoi am revenit la lectie. Inainte sa plecam am intrebat-o daca putem sa mergem sa mai repetam un pic pe pianul mare si ne-a lasat - asa ca ne-am asezat amandoi frumos si am mai cantat de 2 ori, o data perfect, a doua oara mai putin, dar mult mai bine decat initial. Cu aceasta motivatie mentala ca 'merge' am plecat multumita catre casa.

Iar in concertul propriu-zis - ne-am asezat frumos pe scaunel, l-am potrivit, am incercat sa-i sterg emotiile copilului (avea emotii profunde, desi nu-si dadea nimeni seama), am respirat amandoi adanc si 1-2-ready-go... primele 2 linii ok, apoi copilul meu o ia brusc mai repede, mie incep sa-mi tremure mainile si am un moment ezoteric in care numar un pic mai apasat (isi ia seama si revine in ritm) si imi spun in acelasi timp ca e totul ok, si ca maini tremurande nu pot sa cante la pian, asa ca sa faci bine sa te calmezi... Una peste alta, cu exceptia a catorva note pe care le-am acoperit (in loc de 2 degete a cantat numai unul :-) ) - Philip a fost perfect, iar melodia a sunat curat si frumos. La sfarsit am facut amandoi 'plecaciunea' si am plecat fericiti la scaunelele noastre.

Morala? Morala e simpla: repetitia e mama invataturii si un profesor bun poate face minuni. Talentul? E optional - iti trebuie o uncie de aptitudini si o tona de bunavointa.

O sa pun si inregistrarea minunii de colind cand jumatatea mea cea buna va face clip-ul. Sa nu intrebati cand se va intampla aceasta minune. Numai Bunul Dumnezeu stie!

Scoala, gazda, din patutz
Florile dalbe
Si ne da un colacut
Florile dalbe

P.S. Si clipul promis - cu un extra, un clip cu profesoara cantand la pian si toti studentii ei tinand ritmul cu diverse instrumente =)

Enjoy!





 

Amish cinnamon bread

Am primit saptamana trecuta o punga cu un mix inauntru si cu o lista de instructiuni ciudate. 'Cadoul' venind de la o fetitza care ii e tare draga lui Philip - urmeaza instructiunile cu sfintenie si in fiecare zi avem ritualul 'pungii'. Majoritatea zilelor nu trebuie sa faci mare lucru, numai sa mai mesteci amestectul, o activitatea distractiva pentru orice copil.

Intr-una din zile trebuie sa adaugam zahar, lapte si faina - si sa-l mai lasam cateva zile.

Apoi vine 'ZIUA' - cea in care in sfarsit amestecul devine un fel de paine dulce, sa-i zicem cozonac Amish (Amish sunt o grupare etnico-religioasa, o ramura a Menonitilor - cei cu trasurica si refuzul de a folosi tehnologiile moderne). De dimineata copilul imi aduce aminte la fiecare jumatate de ora ca va trebui sa terminam paine - in stilul matern caracteristic ii raspund absenta 'da, da'. Cu cateva zile inainte studiasem lista de ingrediente si decisesem ca avem tot ce ne trebuie (parca).

Cum-necum se face seara, ora cinei si la cina din nou Philip imi aduce aminte sa facem paine. Sigur - e aproape 8 seara, dar... cat poate sa dureze facutul unui aluat?

Zis si facut - il pun pe Philip sa-mi citeasca ce urmeaza. Sigur: o cana de zahar (ok), o cana de faina (ok), o cana de lapte... o... oh-oh... unde-i laptele nostru?! Se dovedeste ca a fost terminat in timpul zilei (dupa ce verificasem eu ca mai e lapte). Si ce facem acum? Pai... cum nu putem dezamagi copilul (ca doar toata ziua mi-a cerut sa facem painica) si cum maine nu e scoala - ne imbracam bine si purcedem pe jos pana la magazinul din colt. Ar fi fost mai simplu cu masina (e un crivat dragutz afara), dar e una din serile rare in care am baut un pahar de vin la cina (de obicei astept pana mult mai tarziu, dupa ce s-a culcat copilul). Oh, well, o plimbare prin frigul si vantul de afara ne va face bine.

Odata ajunsi afara descoperim un avantaj al acestei activitati: prin vecini casutzele sunt luminate feeric. Asa ca in cateva minute eu lalai colinde (romanesti), iar copilul admira fiecare display cu incantare. Si eu la fel, de altfel :)

Dupa o aventura de vreo 40 de minute revenim acasa cu laptele. Deci: o cana din fiecare, se amesteca, se pune cate o cana din amestec in alte 4 pungi... si unde-s pungile mele cu 'fermoar'?! Se pare ca s-au terminat acum cateva zile. Devin inventiva, la urma urmelor nu ne-am nascut cu pungi cu fermoar, nu?!

Inapoi la coca (sau cum se va fi chemand) - o cana de cutare, o jumatate cana de cutare, o treime de aia... o metoda de a repeta fractiile. Cate masuri de o jumatate ne trebuie ca sa masuram 2 cani si jumatate? Dupa o pauza de gandire de vreo 2 secunde, vine si raspunsul (cu o voce incantata) - 5! OK, dar cum ai ajuns la acest rezultat?Pai 2 jumatati fac un intreg, ne trebuie 2 cani, deci 4 jumatati, plus una = 5. Corect, stie si cum sa ajunga la rezultat, nu a fost din ghicit. Continuam in acest fel cu treimile si sferturile pana ajungem la ultimul ingredient: 2 plicuri de pudding de vanilie. Aha - mi-am adus aminte, cand am citit reteta acum cateva zile mi-am spus 'sa nu uiti (Darie!) sa cumperi vanilla pudding'... si, conform regulilor lui Murphy, daca e cu 'sa nu uiti...' atunci uiti sigur. Poate ar trebui sa-mi spun 'sa nu uiti ca ai un cui impotriva lui X'... poate uit... desi nu sunt sigura ca functioneaza. Dar voi incerca (daca nu uit, bineinteles :-) )

Deci nu avem vanilie - dar avem lime, butterschotch, mocha si chocolate. Cum prajitura e cu scortisoara nu cred ca lamaia verde e potrivita... dar cum ciocolata merge probabil si in ciorba si cum inca o data nu ma mai duc la magazinutz - va deveni ciocolata cu scortisoara. Vedem noi.

Acum totul e in sfarsit amestecat, pus in tigai si in tavi - iar copilul... eh, copilul face ce au facut milioane inaintea lui. Stiti cum e mai amuzanta cutia decat continutul?!

Acesta este Philip, la sfarsitul aventurii cu painea de scortisoara:



P.S. Prajitura a iesit buna - vom mai incerca!
 

Nebunii de sfarsit de noiembrie

De mutat anul acesta nu ne mai mutam, asa ca frenezia unei schimbari majore si-a pus amprenta profunda pe noi... desi anul trecut am vopsit casutza noastra pe dinafara, cumva nu a avut acelasi impact ca o schimbare interioara - la urma urmelor, cine sta si se uita la ea pe dinafara? mai mult vecinii :)

Pentru acoperis nu avem inca bugetul aprobat, deh, economia, bat-o vina... ce se mai poate face prin casa?! Parca perdelele ar fi rezonabile - dar... n-am timp de atata cusut... Drept pentru care marti, dupa o dezbatere de cateva ore pro-contra (noroc ca dupa aproape 16 ani - incredibil, in curand se implinesc 16 ani de cand ne-am cunoscut! - deci, dupa atata timp, am invatat sa facem partidele pro-contra constructive si sa nu ne suparam) ne-am urcat in truck si ne-am oprit la Home Depot. Unde l-am intrebat pe Wink (da, acesta este numele omului) ce fel de podele are in stock - stiam dintr-o discutie anterioara ca sunt putine tipuri in stock, majoritatea trebuie comandate si dureaza cateva saptamani. Noi, asa cum se stie, suntem oamenii momentului: daca nu e atunci... nu se stie daca mai avem energie peste cateva saptamani (apropos de instant gratification). Din fericire - am gasit un tip de parchet foarte frumos, si ca finisare, si culoare, usor de pus (avea pana si 'dublura' gata atasata) - asa ca am ajuns brusc posesorii a multor cutii de parchet. Si cum aveam fix pana vineri seara sa terminam - ne-am apucat cu ceva energii creatoare de strans prin sufragerie. Strangand iti dai seama cate prostii aduni - pana la urma am ajuns sa arunc unele in cutii, cutii care bineinteles ca nu mai stiu acum unde sunt :) Si bietul copil isi cauta niste lucruri si stiu ca sunt in cutiile respective... oh, well...

Marti seara si miercuri dimineata au fost momentele de eliberare a camerei - dupa o dezbatere scurta am decis sa pastram mobila in camera si sa o mutam de colo-colo cand vom avea nevoie. O decizie inteleapta, deoarece atunci cand vom termina vom fi terminati si noi, nici vorba sa mai fim capabili sa mutam mobile. In jurul pranzului l-am lasat pe Florin sa ridice mocheta si m-am dus pana la Home Depot dupa tools - aveam noi un fierastrau din acela electric, rotund - dar era manual si devenise evident ca ne trebuie unul fix, de pus pe masa - daca dorim precizie si, implicit, calitate. Vin cu el acasa si acum incepe o alta activitate: aceea de asamblare si fixare a masinii. Inca o dezbatere, de data aceasta ca sa decidem din ce colt al camerei ne apucam si intr-un final apoteotic am reusit sa incepem montatul propriu-zis, probabil ca pe la 5 seara. Primele 4 randuri au mers relativ usor - si deja la al 5-lea am ajuns la primul prag de usa - cu masurat metodic si cu grija, cu incercari repetate si nereusite de a-l pune sub bordura (pe care n-am dat-o jos), dupa ceva injuraturi repetate (cu sau fara adresa directa, cel mai ades la adresa lustrei care este foarte joasa si in care dadeam constant amandoi cu capul) am reusit sa trecem cu bine de primul prag - pentru ca 2 randuri mai tarziu sa ajungem la al doilea prag. Deja s-a cunoscut experienta capatata de la primul si pragul #2 arata ca si cum ar fi pus de meseriasi. Cum s-a facut 11 noaptea decidem sa ne odihnim - ne va lua mult sa scoatem praful din noi si ne va lua si mai mult sa reusim sa ne asezam intr-o pozitie in care sa nu ne doara ceva... de fapt va fi imposibil sa nu ne doara ceva. Ca de obicei am descoperit muschi a caror existenta imi era necunoscuta pana acum.

Joi ne-am continuat aventura si am reusit, in mod miraculos, sa terminam toata camera (toti ce 400 sq ft sau cu aproximatie 40 m2), mai putin o bentita de vreo 2 cm latime, chiar in fata semineului. Suntem profund debusolati de cum se poate rezolva bentita, asa ca decidem sa o lasam pe dimineata, cand - speram noi - mintea ne este mai clara si poate avem idei mai multe.

Vineri dimineata ma trezeste copilul sa-l ajut cu ceva: s-a catarat pe masina de spalat ca sa ajunga la dulapul unde se gasesc swifer pads, a luat una si acum... nu stie cum sa o puna in swifer ca sa faca curat in sufragerie. E atat de dulce in pijama si dand cu sirg cu carpa pe jos...

Reusim si noi sa ne dezmeticim si incercam sa terminam bucatica cea ingusta - dupa cateva incercari complet nereusite (am reusit sa punem prima bucatica si apoi... urmatoarea nu mai intra si pace!) ne ducem fiecare intr-un colt - Florin sa finiseze unul din praguri, eu sa sterg bordura de lemn (pe care n-am scos-o si care e plina de praf, bineinteles). Dupa ce am sters o portiune - revin la bordura si, dupa nenumarate incercari am reusit. Culmea e ca dupa acea a doua bucatica - restul merg fara nici un fel de probleme. Ultima bucata chiar o taiem extraordinar de artistic - nici nu-ti dai seama ca nu sunt imbinate precum restul. Mandri de rezultat - mai masor bordura de la semineu a mia oara si ma urc din nou in masina ca sa mai dau o raita prin Home Depot - de data aceasta ne trebuie pragurile si bordura pentru semineu - din fericire gasesc o bordura fix latimea care imi trebuie - apoi stau pe ganduri in magazin sa gasesc o solutie la problema mea: am nevoie in total de 4 metri de bordura si eu am plecat de acasa cu Camry-ul... Asa ca masor un pic, tai bucata in 2 si... o aduc acasa :)

Inca un hey-rup mititel si ora 10 seara ne gaseste cu podeaua finisata complet (inclusiv cu grout si caulk pe marginile imposibile), bordurile puse, pragurile asezate - si chiar si mobila cu 'papucei' de pasla. Vine partea lui Florin: electronicele trebuie repuse la locurile lor si toate firele rearanjate. Bineinteles ca ora 1 dimineata ne gaseste testand audio si video - dar cel putin am reusit! Trebuia sa reusim, deoarece sambata dupa-amiaza avem vizitatori :)

Sambata, dupa ce negociez intern ajung la concluzia ca perdelele cele vechi sunt mai bine decat fara perdele - asa ca le spal rapid si le pun inapoi la geamuri. Sper sa reusim sa ajungem si la perdele la un moment dat, deoarece acum arata superb peste tot - mai putin la geamuri... oh, well, cel putin vom incepe curand decorarile de Craciun si vom mai inveseli atmosfera.

Suntem obositi, dar multumiti de rezultat: una din acele situatii ca vinul (bun) - se face si mai bun cu trecerea timpului. Si noua ne place din ce in ce mai mult, pe zi ce trece. Ca de obicei ne dam seama ca atunci cand ai sculele potrivite - totul merge mult mai usor. Avem experienta podelelor in 3 ipostaze: inainte de nasterea lui Philip, cand l-am taiat cu fierastraul; la mutarea in casa curenta, cand l-am taiat cu fierastraul circular manual; si acum - cand l-am taiat cu fierastraul circular fixat pe masa. Nu mai vorbim de unghiurile perfecte pe care le-am taiat pentru bordura de la semineu: un 45 de grade imbinat perfect... singurul dezavantaj este praful perfect pe care l-am facut in garaj, cu care ocazie am descoperit toate panzele de paianjen existente: sunt acoperite cu o pjghitza superba de praf si lucesc in lumina. Dar cum inca am de sters praful in sufragerie (pe etajere), cel din garaj mai asteapta :)

In acest mod am simplificat si curatenia de Craciun: nu mai trebuie sa ne rupem spatele cu masina de spalat mocheta; matura si un swifer jet sunt absolut suficiente! Avantaj: noi :)

Cel mai fericit este, bineinteles, Philip: are toata sufrageria la dispozitie si (dupa cum a verificat deja cu R.) poate sa patineze superb numai in sosete. Acum a inventat un 'sport' de interior nou: 'datul cu scaunul'. Iar masinutele - oh, daca le vedeti ce fain aluneca dintr-o latura in cealalta, o minune! Cea mai nefericita este Cora, saraca - aluneca un pic (nu mult, suficient cat sa fie stresata) si o gasesti in ipostaze de Bambi... Dar se obisnuieste in fiecare zi cate un pic. Lucky nu are probleme - aluneca si ea, dar nu pare sa fie influentata in vreun fel :)

Tuturor celor care isi renoveaza casele - succese majore! Celor care nu au nevoie: felicitari :)

 

Frunza de ceai

Am fost aseara in vizita la o pereche foarte dragutza cu care am descoperit multe puncte in comun (in ciuda diferentei serioase de varsta... sau poate din cauza?!).


Inchipuiti-va un birou plin cu fluturi - inramati si cu niste culori splendide, inclusiv vestitul Blue Morpho. Si apoi inchipuiti-va un corp de biblioteca plin cu Asimov... si langa un alt corp plin cu cochilii si scoici, de la unele minuscule la cele pe care abia le poti tine in mana si in care auzi oceanele... Ca sa nu mai amintesc de veranda-solar, ceva la care visez de mult si care invariabil imi aduce aminte de veranda de la Unchiul Victor, de unde priveai Bucegii si nu aveai de facut decat cativa pasi ca sa-i si atingi...

Dar am deviat (imi lipsesc muntii enorm) - la sfarsitul cinei, asa cum e obiceiul aici, impreuna cu desertul vine si cafeaua. In cazul meu, bautoare doar de cafele ciudate, gen frappuccino si iced cappuccino, si acelea rar - mi s-a oferit un ceai. Totul bine si frumos - dar am fost rugata sa-mi aleg: si in fata mea au aparut 4 piramide superbe, dintr-o hartie fina cu diverse etichete. Am ales la intamplare (nu am ajuns inca la nivelul de 'cunoscator', mie imi place, pur si simplu, ceaiul verde, adica cel din frunze, fara cafeina adaugata Dumnezeu Stie de ce) si... am primit piramida.


Acum - cunoscatoare de ceaiuri nu-s, dar stiu sa apreciez frumosul... iar 'pliculetzul' in care se afla frunzele de ceai (pe care le vezi inca frunze!) este o adevarata opera de arta: dintr-un fel de matase fina, de o albete incredibila si in forma extraordinara de piramida - nici nu mai conteaza ce gust are ceaiul deja, bucuria consta in a adanci piramida in apa fierbinte. Ca sa existe inca un moment de incantare - in piramida de hartie, pe langa ceaiul propriu-zis, in imbracamintea lui matasoasa, exista o frunza de hartie, la fel de fina ca restul pe care iti gasesti 'ravasul' sau, cum remarca prietenul mucalit: ' acum vom ghici in frunze de ceai'.

Si in mod deloc surprinzator, destinul meu se desfasoara pe micutza frunza de hartie:

'Fa ce poti, cu ce ai, acolo unde esti.'

N-as fi putut rezuma mai perfect - este exact cu ce lucrez de cateva luni: ideea ca trebuie sa pot sa fac ceva acum, aici si ca nu-mi mai lipseste nimic (in afara de ceva cunostinte de marketing pe care le polish)...

Frunza mea de ceai a grait!

P.S. Incerc sa aflu de prietenii respectivi de unde as putea cumpara minunile piramidale si nu reusesc, le-au primit si ei cadou. Intr-un moment de luciditate azi de dimineata, vorbind cu bunica Angela despre mesajul meu din frunze imi dau seama ca - ati ghicit - pot face ceva cu ce am :) asa ca dau o cautare scurta pe google si din aproximativ 3 link-uri descopar ca magazinutul cel nou deschis la mai putin de 10 minute de mers pe jos de casa noastra are... da!... Tea Forte. Ghici unde se duce Alica saptamana asta? Nu stiu daca le si cumpar (pretul este pe masura finetii, de asteptat), dar macar sa le mai vad. N-as putea sa explic exact ce m-a atras atat de mult la ele: matasea in care sunt invelite, faptul ca sunt frunzulitze intregi, mesajul, forma (piramida) - poate una din ele in mod special sau poate intregul cu totul, la sfarsitul unei seri extraordinar de relaxante si placute.

Orice ar fi - a fost un moment perfect si ma bucur ca am avut ocazia sa il savurez :)

 

Tristeti de dupa-amiezi ploioase

... si de nostalgice obsesii...

Nu ploua (sau nu inca) si nici nu-s chiar asa trista. Poate obsedata - asta e greu sa apreciezi despre propria persoana, e mult mai usor sa recunostii obsesiile celorlalti.

Mi-am adus aminte tarziu sa verific programul clinicii veterinare si cum amandoi cateii sunt pe o dieta speciala, mancarea lor nu poate fi cumparata decat de la veterinar, nu se gaseste in magazine. Asa ca am descoperit la ora 4 ca la vet s-a inchis la... 3. Oops!

Nici o problema - internetul sa traiasca, stiu ca sunt nenumarate clinici veterinare in Burlington, o fi vreuna deschisa. Dupa ce am cercetat vreo 2-3 din apropiere si nu am descoperit nici un program am dat peste cea cu care am fost in contact acum 5 ani. Are o nota pe pagina principala: 'We are open 24-hours-a-day, 7-days-a-week to better serve you and your pet. Your pet will never be alone.'

Citesc si nu ma pot abtine sa nu ma induiosez un pic - acea ultima fraza e quintesenta sentimentelor noastre (de vinovatie)... Ma bucur ca exista o alta clinica cu program non-stop aici, in Burlington, si ma duc, firesc, cu gandul inapoi...

Imi aduc aminte de Brondi si de cat de dragalasha era - mai ales cat de duioasa. Si devin nostalgica.

Dar cum la noi in casa nu poti sa iti permiti luxul unor momente nostalgice prea indelungate, sunt trezita rapid la realitate de strigatele de lupta ale tribului de apasi care ne-au atacat sufrageria... si cand te gandesti ca au un singur luptator!

 

Omul de stiinta

... sau cercetatorul in devenire

In plin post, inainte de weekend, m-am oprit la Fortinos sa cumpar ceva peste. Atseptam sa ne vine randul si comentam diverse - la un moment dat copilul cere sa-i cumpar si lui un peste. Cum am invatat de mult sa nu raspund la intrebari cu Da sau Nu, ci sa aflu mai intai De ce - exact asta fac. De ce? Vreau sa-l studiez. Sa... ce?! Sa-l studiez... OK... negociem dimensiunile - intre unul de vreo 5 kg si unul de 10 gr ajungem la un compromis (arta compromisului la varste mici) - si alegem o sardina. Pentru cei care nu au vazut o sardina altfel decat in conserva, este un pestisor subtire, de vreo 20 cm lungime.

Tinerelul care serveste este gata pentru comanda noastra - intai ii cer pastravul meu, apoi ii cer o sardina. O... ce? O sardina. Nu are tupeul sa ma intrebe daca am sarit de pe fix, dar figura lui o spune clar. Ma simt datoare sa-i explic ca e pentru studiu, copilul a decis sa studieze un peste. Nu sunt sigura ca am imbunatatit parerea lui despre starea mea mentala. Zambeste amuzat si imi impacheteaza o sardina (care, uimitor, reuseste sa coste aproximativ $2, mi se pare enorm pentru o bucatica infima).

Odata ajunsi acasa ma bucur ca in aceasta tara civilizata carnea se impatureste intr-o hartie speciala, care e hartie normala pe o parte si un fel de plastic pe partea interioara. Desfasor hartia pe masa si ii inmanez copilului un cutit. Dupa oarece modificari - ajunge sa poarte manusi si o masca (din cauza mirosului) si isi continua cercetarile.

Desface minutios fiecare bucatica si intreaba toate intrebarile pamantului - la un moment dat descopera ca e fetitza (are icre) si bombane nemultumit ca ar fi trebuit sa o puna inapoi, ca sa faca pestisori. Sunt cu totul de acord cu el, cum altfel?

Dupa aproximativ o ora de taiat, studiat, intrebat si da' capo reusesc cu greu sa-l conving sa incheiem activitatea si sa mancam. Curatam bine si bucataria, si copilul - dupa ce am salvat niste exemplare pe lamele de la microscop, sa le studiem cu prima ocazie sub microscop.

'Disectia' sardinei in imagini (nesocante):

Note de noiembrie

Am decis in mijlocul saptamanii sa imi iau liber cateva zile - sunt in urma cu miriade de proiecte si oricat le-as jongla, nu mai ajung sa le balansez.

Asa ca - ce face omul cand are o zi libera? Treaba, bineinteles :)

Si printre picaturi - se gandeste ca e aproape Decembrie, un nou sezon de Sarbatori. Am inceput 'festivitatile' cu Parada Mosului, luni am dat drumul si la luminile de pe casa ('ard' feeric in noapte), si, dat fiind ca singurul post de muzica pe care il ascultam cat de cat a disparut (brusc, intr-o zi nefasta, vineri, 13 Noiembrie! cica sa nu crezi in 'ghinionul' lui 13...) - am dat drumul la colinde.

Din cand in cand copilul se opreste din joaca si se duce la pian unde isi repeta temeinic cantecelele (mai ales pe cel pentru concertul urmator)... cand ii spun ca va trebui sa ne facem 'temele' de pian imi raspunde senin 'ok!' si ma uit cu speranta la el (a avut o perioada in care trebuia sa trag de el un pic, normal, de altfel).

Trece de la joaca la un 'uragan' care risipeste toate jucariile pe covor la... strangerea lor ('mamiii, poti sa ma ajuti?' 'da' ce, cand le-ai aruncat in toate partile ai avut de ajutor?' 'nu, dar nu m-am gandit' 'well, pai sa faci bine sa te gandesti data viitoare') - ofteaza si se apuca de sortat si pus in cutii... scoatem si plastilina si mai creaza diverse (niste pesti pentru cina dolfinului, niste wafles cu diverse arome si cate si mai cat ii trec prin minte). Apoi vine ritualul de seara: cina, spalatul dintishorilor, cititul si povestile. Credeam ca e gata, dar lista lucrurilor pentru care aduce multumiri se mareste in fiecare clipa si imi dau seama ca are ceva de spus. Aflu imediat si ce - a facut ceva interesant la scoala astazi si e musai sa imi povesteasca ce. Incepem si vorbim de 'forme 3-D', le categorizam, incerc sa-mi aduc aminte cum se spune in engleza la paralelipiped (e imposibil sa-i explic cuvantul in romana!) si ne dumirim din cateva incercari: rectangular prism (mda... face sens...). Apoi ma intreaba din cate cuburi e facut un patrat. Incerc sa-i explic ca e invers, cubul e facut din patrate. Se frustreaza dupa doua incercari si, desi ii desenez ambele forme, scot chiar si un zar din sertar - insista... mai mult, imi spune ca nu inteleg. Imi dau seama ca vrea sa spuna ceva si nu stie cum - si atunci il intreb inapoi: ok, din cate cuburi e facut un patrat? 100! i s-a luminat fata de fericire... si eu am inteles in sfarsit despre ce este vorba. Nu de figuri geometrice (despre care discutam), ci despre notiunea de unitati, zeci, sute si mii. Care se demonstreaza aici printr-un fel de piese gen Lego: unitatile sunt niste cuburi mici. Cu 10 insiruite obtii - zecile (ce altceva). Pui 10 zeci impreuna si... ai o suta: patratul lui magic. Este extraordinar de fericit ca am inteles si ii explic ca fiecare vorbea despre altceva: eu despre geometrie (unde cubul e facut din patrate), el despre artimetica (unde cuburile creaza linii, patrate si cuburi). Desenam rapid pe hartie explicatii si 'probleme' artimetice. Imi dau seama ca astazi a avut parte de o lectie mai interesanta si - pe de o parte ma bucur, pe de alta... ma intreb daca i-ar fi mai bine scolit acasa...

Si apoi imi spun ca mai avem ceva timp - cata vreme se duce cu bucurie la scoala e ok. Incerc sa nu ma gandesc la cei cativa monstrii din clasa dupa care isi modeleaza comportamentul cu vioiciunea simpla a anilor lui. In fiecare zi trebuie sa contracarez alt -ism cu care apare acasa. Si discutam si mi-e teama ca e multa morala. Am inteles de ce reactioneaza asa (dincolo de magnetismul purtarii golanesti, care o sa aiba intotdeauna mai multi adepti decat purtarea cuviincioasa) - unul din 'golanei' (B.) e singurul baietel de clasa 1 de la el din clasa... Si daca in timpul lectiilor se mai poate lipi de ceilalti, in recreatii probabil ca este, totusi, prea 'mic' sa se adune cu cei de clasa a 2-a. In plus, B. a perfectat sistemul santajului: cu o privire languroasa il ameninta pe Philip ca n-o sa mai fie prieteni. Cati ne mai aducem aminte de drama unei situatii similare? cand 'prietenul cel mai bun' ne ameninta cu ceva?!

Umblu la toate tertipurile psihologice pe care le cunosc si-mi dau seama de limitele cunostintelor mele in materie de psihologie a copilului.

Pana descoperim lumina de la capatul tunelului (nu, nu farul locomotivei care vine catre noi!) ne distram cu diverse activitati de toamna-iarna. Si, bineinteles, il asteptam pe Mos Craciun (e convins ca Mos Nicolae ii va aduce o nuielusa, iar Mos Craciun - nimic, deoarece nu merita... nici macar nu pot sa-l mai iau cu Mosul si cu cum suntem noi cuminti macar acum, in al 12-lea ceas :) )

Dar n-am disperat total inca... undeva trebuie sa fie si o luminitza :)

 

Remembrance Day

Intotdeauna a fost o zi speciala pentru mine - probabil din cauza povestilor din familie, ale bunicului, mai ales. Desi plecat dintre noi acum aproape 25 de ani (o viata de om!) o sa-mi aduc aminte intotdeauna de el in 2 ipostaze: in atelierul din curtea plina de pomi, flori si stupi, atelier in care muncea cu drag - era tamplar, facuse ucenicie incepand de pe la 10 ani, cum se faceau in vremurile acelea si cand terminase ucenicia daduse 'examen': a trebuit sa faca un butoi inalt cam cat el, fara doage. Asta n-ar fi nimic, dar testul ca butoiul este functional era interesant: butoiul era impins la vale de pe un deal si daca ajungea in vale intreg - erai mester tamplar! Bineinteles ca al bunicului a ramas intreg - si culmea e ca, desi eram mica pe vremea aceea, inca imi aduc aminte nu numai de mirosul de lemn proaspat rindit, dar si de ce m-a invatat printre picaturi. Deviez - daca ar mai fi trait si m-ar fi invatat cate stia, astazi as fi fost un 'om facut': meseriile de acest gen se platesc binishor aici si mie munca cu lemnul mi-a placut dintotdeauna (probabil de la el).

A doua ipostaza este legata (in sfarsit) de Rememberance Day: ascultam niste discuri cu cenaclul Flacara si venise randul unui cantec binecunoscut generatiei mele, 'Treceti batalioane romane Carpatii'. Ce nu realizam eu atunci era ca melodia nu ne apartinea noua (deh, tineri, credem ca lumea e a noastra), ci era un vechi cantec militar. Si bunicul trecea prin sufragerie, s-a oprit brusc si s-a apropiat de pick-up. N-o sa uit niciodata lumina care i s-a asternut pe fata ridata de vreme si mai mult de vremuri. Pentru mine, o pustoaica de 13-14 ani era interesant sa fiu martorul acestei transfiguratii: il stiam pe bunic inchis si mai mult trist (aveam sa realizez in timp motivele), tacut si taciturn - si il vedeam acum aproape de ceea ce, cred, era o fericire profunda. Mi-a explicat singur - avea lacrimi in glas - cand marsaluise catre Nistru (da, luptase in Transnistria, pentru 'eliberarea' Basarabiei... si a platit scump) era unul din cantecele pe care le cantau... Inutil sa spun ca din acel moment cantecele militare vechi au devenit un fel de 'biblie' muzicala pentru mine, sunt, probabil, singura legatura pe care o am la ora actuala cu bunicul.

Si acesta este un regret suprem - nu mi-a povestit niciodata nimic. Cate trebuie sa fi avut de povestit - dar nu s-a deschis. Pe de o parte cred ca eram prea mica (am inteles peste cativa ani mult mai multe din povestile Unchiului Victor), pe de alta parte, nici nu stiu daca ar fi povestit prea multe - inteleg de ce, dar tot imi pare rau ca s-au dus cunostintele odata cu bunicul.

Ziua Eroilor in Romania parca nu era celebrata cu atata respect pentru veterani - sper sa se mai fi schimbat un pic. Dar aici, in Canada (ca si in State, bineinteles), Rememberance Day este cu adevarat speciala. Celebrata in fiecare an in ziua de 11 Noiembrie, la ora 11 e imposibil sa nu-ti aduci aminte de ea.

In anii trecuti luam parte (ca spectatori) la mini-concertele de la scoala copilului si nici anul acesta nu a fost diferit. Ce a fost diferit anul acesta au fost emotiile - prezentarile au fost atat de emotionante! Cei mici au cantat cateva cantecele extraordinar de frumos, si intre cantecele unul din profesori a aratat cateva imagini impresionante - pozele soldatilor cazuti pe campul de lupta in Orientul Mijlociu, impreuna cu un slideshow despre revenirea in tara a acestor eroi, precum si ultima lor calatorie pe Autostrada Eroilor (Hwy 401). Si asa cum bine se stie, o imagine face cat 1,000 de cuvinte - una e sa stii ca se lupta undeva, prin deserturi ciudate, in lumi a caror cultura nu are nimic comun cu a lor (a soldatilor) si alta este sa vezi imagini ale revenirii lor in tara. Emotionant, impresionant si, totodata, humbling - unde traducerea ar fi 'producator de umilinta' (deoarece umilitor are conotatii pur negative si nu acesta este sensul).

Am gasit si clipul de la scoala: Highway of Heroes, with Lee Greenwood god bless Canada - sa ne aducem aminte cu respect de toti soldatii cazuti in lupta si sa ne rugam pentru ei, si pentru cei care inca se lupta peste tot prin lume.

God bless the troups!

P.S. Si, ca si anul trecut, nu pot sa nu reamintesc de minunatul cantec al lui Terry Kelly: A Pittance of Time

 

Concertul

Am inceput acum doi ani sa mergem la concerte de muzica simfonica - noi si copilul (ma rog, acum mai mult eu si copilul, ca e greu sa faci program cu bietul Florin in weekends)... intai la cele pentru 'tineri' - un format special de concert, de durata mititica, aproximativ 10 piese usoare, cu o poveste care le leaga impreuna. Cel mai fain a fost unul despre Beethoven - cu fragmente din niste scrisori intre un tinerel si unchiul sau. Familia tinerelului inchiriase camera de la etaj lui Beethoven si pustiul trece dintr-o aversiune puternica fata de ciudatul (cum li se va fi parand contemporanilor sai) compozitor la o afectiune probabil la fel de puternica. Intre scrisori - fragmente clasice care se potriveau cu textul...

Apoi, in primavara, am incercat primul 'Light Classics' - un format mai usor de concert, cu un amalgam de piese clasice (in sensul de 'populare', bine-cunoscute) in 2 parti de 45 de minute si cu o pauza intre. Copilul nostru fiind cumintel, a rezistat cu bine (de fapt cred ca a adormit cu incredere la partea a doua, parca am mai povestit despre piesa aceea ciudata cu paunii... super-ciudata).

Si astazi a venit randul unui nou 'Light Classics' - nici nu mai stiam care e programul exact, dar am fost extrem de placut impresionata. Dupa un drum cu trenul (in care nu i-a tacut guritza decat spre sfarsit, cand l-a apucat si somnul, leganat usor de GO si cu soarele scaldandu-i placut fata) si o plimbare placuta de la Union pana la Roy Thomspn Hall, in vremea primavaratica de astazi, ne-am gasit frumos locurile si ne-am asezat (epuizati) pe scaunele noastre (din fericire chiar la margine randului, cu o priveliste clara catre orchestra). Si apoi am inceput calatoria placuta prin muzica clasica - majoritatea piese arhi-cunoscute, trecand de la Dvorak la Bach la Mozart, Hyden, Beethoven si continuand cu Mendelssohn, Brahms, Saint-Saens, Tchaikovsky, Ravel si terminand cu Stravinsky. M-as fi asteptat ca Philip sa se plictiseasca la un moment dat, dar a ascultat linistit, cateodata fericit ca recunoaste piesa, cateodata un pic demoralizat de sunetul mai degraba sinistru al cate unui mars aproape funebru, dar atent si foarte 'treaz'. Multe piese le recunoaste din Fantasia si imi explica la pauza, agitat (se teme ca nu are timp sa-si termine ideile inainte sa sune clopotelul) despre desenul animat corespunzator. Ma intreaba de fiecare compozitor daca mai traieste si, probabil disperat de nu-urile mele continue (doar bietul Stravinsky e cat de cat contemporan cel putin erei in care s-a nascuta mama!), exclama 'Jack Grantzky - nu stiu exact daca acesta este numele corect - is still alive! I saw him when we went for the field trip!'...

In afara de piesa aproape sinistra a lui Ravel (are si un nume sinistru, de altfel, 'Pavane for a Dead Princess') restul sunt toate daca nu de-a dreptul vesele, cel putin pozitive (sau cu finalul pozitiv). Pana si Patetica lui Tchaikovsky e placuta auzului. Dar de departe preferatele mele sunt Lebada lui Saint-Saens, cu un solo superb de violoncel (in loc sa ascult melodia imi aduc aminte de povestile mamei despre Lenutza) si - surpriza serii - partea a 3-a din Concertul pentru vioara in Mi Minor de Mendelssohn (interpretat frumos de o pustoaica de 17 ani, concertul acesta reprezinta debutul ei la TSO). Nu stiam ca Mendelssohn a trait asa putin - ca de obicei ma intreb cum o fi sa simti atat de multe incat sa fii in stare sa imortalizezi trairile (in muzica, pictura sau alte trairi artistice)... mai ales la varste destul de fragede...

Concertul parca se termina prea repede (pentru mine, cel putin) - il intreb pe Philip daca i-a placut si incepe sa-mi explice rapid diverse momente care i-au placut. Bineinteles cand ii povesteste tatalui mai pe seara cum a fost - momentele principale devin calatoria cu trenul si... inghetata mancata in pauza :)

La intoarcere descopera (un pic) Toronto-ul noaptea - mai ales CN Tower-ul cu luminatiile lui feerice. Imi dau seama cat este de impresionat abia a doua zi cand, dupa scoala, construieste ceva si imi cere ajutorul brusc - a construit peronul statiei de GO (cu tot cu masina de tickete, semnal, sine si chiar si un tren) pe care ne aflam cu totii (inclusiv tata), si acum vrea sa ridice CN Tower-ul si are nevoie de ajutor... reusim impreuna sa inaltam un turn impresionant - si, ca de obicei, detaliile sunt amanuntite, fel de fel de observatii ale calatoriei: bancute sub pomi in care vin albatrosi si porumbei, masini parcate in fata unei cladiri de Politie, o zona de constructii si cate si mai cate.

Acum lalaie vesel impreuna cu Travis Tritt 'It's a great day to be alive' si ma intreb daca n-ar trebui sa mut canalul de pe muzica country, totusi... dar are prea mult fun si... la urma urmelor asa si este, a great day to be alive!

 

Frugality

Nu sunt sigura cum s-ar traduce in romaneste termenul Frugal - cel putin nu intr-un singur cuvant... e mai degraba starea de simplicitate, de a nu consuma mai mult decat e absolut nevoie. Nevoie nascuta nu neaparat din lipsa monetara, ci din dorinta de a consuma mai putin.

Aceasta nevoie - de anti-consum - devine acuta mai ales in perioada Sarbatorilor si, in cazul nostru, cel putin, s-a nascut cativa ani dupa ce ne-am permis luxul de a consuma tot ce am vrut, cand am vrut. Nu risipind - e greu, crescut in lipsurile economice si sociale ale comunismului - dar nefacand clar nici un fel de economie. Il numesc 'sindromul Tara' (sau 'Scarlett O'Hara') - "As God is my witness, I'll never be hungry again!"... cine n-a trecut prin situatii intelege greu atitudinea (poate de aceea Scarlett, cu toata frivolitatea ei, a fost unul din caracterele cele mai dragi mie).

Revenind la frugalitate si anti-consum - in ultimul timp am inceput sa revenim la 'radacini' si la producerea a aproape orice in casa. De la mancare (nu mai cumparam semi-preparate de ani si ani de zile) la cadouri la decoratii si la te miri ce. Hreanul ras preparat de mine saptamana trecuta ne-a provocat tuturor lacrimi - fiind absolut criminal (suicidal, vorba 'aripilor'). La fel si cu ghimbirul - daca tot am robotelul si materiile prime, si timp nu trebuie mai deloc... Nu mai vorbim de zacusca inghetata in pivnita, in lada frigorifica! Sau de crema pentru decorat prajituri:

  

Mai putin din frugalitate si mai mult din absoluta necesitate am ajuns astazi la performanta de a produce gelul dezinfectant pentru maini. De ce? deoarece, asa cum ma asteptam (dar nu m-am gandit suficient din timp) in magazine nu mai exista absolut deloc. Gasesti wipes (un fel de servetele dintr-un soi de hartie/material), gasesti medicamente - dar gelul dezinfectant? Ioc! Cum mai am numai un pic prin casa si cum Florin e mereu pe drumuri (si dand mana cu oameni non-stop)... am cumparat ingredientele si dupa o cautare scurta pe internet am gasit 2 solutii:

* aloe vera gel cu ulei de Tree Tea, Witch Hazel si Peppermint

sau

* aloe vera cu alcohol si ulei aromat.

Deoarece il pusesem pe Florin sa cumpere alcohol si glicerina (da, am cautat 'dupa', nimic nou sub soare!), am hotarat sa combin glicerina cu alcoholul, cu un pic de aloe vera gel (aveam un pic din acela folosit pentru arsuri de piele, vara!) in parti egale si sa adaug un pic de ulei aromat... si ce credeti? versiunea cu glicerina este un no-no pentru barbatii mei (trebuie ca exista ceva in creierul barbatilor care ii face sa dispere cand e vorba de ceva cu grasime pe pielea proprie - 'proprie' fiind cuvantul cheie aici! nu intram in detalii)... asa ca voi reveni la versiunea originala: 2 parti aloe vera gel, o parte alcohol si ceva arome... fara grasimi :)

Voi reveni la frugalitatile sezoniere - acum ne intoarcem la decoratii: pentru Craciun, pentru Holoween, tot ce e arta acum suna bine pentru copilul nostru 'sechestrat' in casa in ultima saptamana (mai ales ca azi se simte aproape total bine!)

Detalii

Il admir pe Philip construindu-si scoala - intai a folosit Lincoln Logs (niste barne din lemn, cu care construiesti cladiri ca pe vremuri cei din Vestul Salbatic) si a creat o cladire de 2 etaje - dupa ceva pro-si-contra a decis ca este cladirea in care copiii merg la gimnastica.

Apoi a aliniat frumos copiii, la usa se afla profesoara de sport - iar in spatele cladirii autobuzul cu care au calatorit cu totii pana acolo.

Imi imaginez ca s-a terminat, va aduce masini si semne de circulatie - dar ma insel. Vine randul interiorului scolii. Rand pe rand apar biroul directoarei, cu computer si printer, ba chiar si cu o floare in coltul camerei... in birou se afla chiar directoarea, asezata la masutza, iar in lateralul ei se afla 2 dintre nazdravanii din clasa, care au fost trimisi la directoare (pedeapsa suprema, inainte de a fi dati afara pentru cateva zile), ba chiar si profesoara care i-a insotit.

Apoi - insasi clasa: cu cateva pupitre, pe care trebuie sa punem cartile si caietele (a decupat din hartie colorata niste mini-dreptunghiuri de 7mm/5mm pe care le-a indoit la mijloc, arata precum un caiet sau o carte deschisa), creioanele (mommy, I need pencils... oh... din ce sa fac creioane pentru papusele de 5 cm inaltime?! tai o coada de frunza in bucatele minuscule si il intreb - cu oarece teama - sunt OK? 'Oh, yes, thank you mommy! You are the best!' oh, well, iata ca si taiatul de frunze are avantajul ei!), si chiar si ghiozdanelele. Apoi punem copiii in bancute, punem si tabla... si... totul e aranjat cu miutiozitate.

Il admir si ma intreb de unde a mostenit aceasta nevoie de a fixa si cel mai mic detaliu, acest simt al observatiei extraordinar de acut. Cred ca de la Florin, parca eu nu-a asa de sistematica, sunt mai dezorganizata un pic.

  

Aranjeaza fiecare fir de iarba, fiecare obiect, oricat de mic se afla la locul lui intr-o pozitie perfecta... Ii ia mai mult sa seteze contextul decat sa se joace propriu-zis, dar nu pare suparat, cred ca asta a si vrut, de altfel, sa isi creeze lumea aceasta in miniatura, unde el face regulile.

Il scot cu greu din casa la o plimbare prin aerul rece de toamna - si bineinteles ca gaseste la fiecare pas cate ceva de admirat, adunat, comentat... E o bucurie sa stai linistit si sa-l asculti observand lumea din jurul lui. O privesti automat si tu cu alti ochi si parca totul e dintr-o data mai frumos - mai ales cand te ancorezi in moment si admiri impreuna cu el culorile toamnei.

Culegem impreuna frunze de un colorit superb si ne bucuram de jumatatea de ora de preumblare prin cartier. Asa cum bine isi da el seama, bucuria consta in trairea momentului - sper ca isi va aduce aminte cand va fi adult sa incetineasca ritmul si sa se bucure cu ochii si sufletul de copil.

 

Ganduri (5)

Dupa cum bine stiti, la noi in casa se asculta 3 genuri de muzica - fara o ordine preferentiala: country, folk si clasica. In muzica clasica e rar cand imi vine sa inchid radioul, dar, recunosc, se mai intampla - mai ales cand ziua in amiaza mare dau un mars funebru care te face sa te gandesti numai in nuante de cenusiu inchis... si in ziua de azi cine are nevoie de cenusiu?!

Folk-ul - e reminiscenta adolescentina - am crescut cu Cenaclul Flacara (am si un reprezentat in familie, vorba aceea), iar apoi am trecut prin diverse folk / soft-rock in anii facultatii.

Country-ul - este, probabil, mult asemanator folk-ului asa cum il stim noi, in orice caz este singura muzica nord-americana contemporana pe care o pot digera (cu rarele exceptii din pop / rock).

De la transmutarea pe aceasta parte a oceanului televizorul si radioul nostru au fost fixate pe canale de muzica country (sau soft rock, rarissim), spre uimirea, dezamagirea sau disperarea prietenilor si cunoscutilor nostri. Suntem in fiecare an martorii unor noi aparitii si, rar, a unor imense disparitii - dar povestirile mele sunt legate de aparitii.

Acum cativa ani au aparut relativ simultan 2 voci noi - Keith Urban, Australianul stramutat in America si Johnny Reid, Scotianul stramutat in Canada. Amandoi exotici, amandoi cu niste voci incredibile, Keith cu o ghitara extraordinara, Johhny cu o caldura devastatoare. Nu mai vorbesc de accentul fiecaruia... e ceva special in accentul englezesc (adica din 'Imperiul' Britanic)...

Gandurile mele sunt acum adunate in jurul lui Johnny Reid - care acum cateva luni a lansat un cantec, Dance with Me. In ultimul timp a lansat mai multe cantece 'de suflet', dar 'Dance with me' este de departe cel mai tare - si in cateva zile va lansa un album de Craciun (ghici unde se duce Alica pe 10 Noiembrie?!). Si ascult de cateva zile aproape in continuu vocea un pic ragusita, si mi-l aduc aminte de acum cateva saptamani de la Premiile Canadiene de Muzica Country - in jeans si pantofi / sacou albe... o imagine care nu cred ca se va sterge curand din memorie :) [da, stiu, sunt o romantica irecuperabila... si nu e nimic rau cu acest fapt!]

Ca de obicei cand ascult pe unul din cei 'mari' ma intreb cum o fi sa stai in casa cu o asemenea persoana? Cum ar fi sa ai ca parinte o asemenea voce, sa iti cante la capatul leaganului cu fluctuatiile acelea superbe? Cum o fi sa fii coleg in adolescenta cu asemenea fiinte?!

Tangential imi aduc aminte de un coleg, DJ in timpul liber, care ma intreba ce fel de muzica ascult. Resemnata deja fiind cu faptul ca lumea ma crede cam ticnita - i-am raspuns 'country si Bon Jovi' si apoi am comentat ca stiu ca nu se potrivesc, dar... si raspunsul lui m-a uimit: 'aha - deci iti place ghitara si versurile cu sens'. Am ramas pe ganduri - asa este, perfect adevarat: imi place ghitara (si pianul) si versurile care spun ceva, povestesc ceva (nu despre magistrala albastra si trenul galben fara cai, ce mi-o fi venit?!)... Si m-am urmarit de atunci cu atentie - in reactiile fata de diversi cantareti sau numai fata de melodiile lor.

Si imi dau seama ca versurile sunt extrem de importante, de fapt, la fel de importante ca melodia propriu-zisa - iar vocea, cateodata o pot ignora daca e un 'ceva' special (vezi Willie Nelson, care nu a avut si nu o sa aiba niciodata voce, dar ramane undeva in topul preferintelor mele in muzica country - nu stiu de ce, n-am stiut niciodata). Am auzit melodii frumoase pe care nu pot sa le ascult prea des din cauza ca ma calca pe nervi versurile. Am auzit melodii oridnare pe care pot sa le lalai si sa la ascult la infinit deoarece povestea lor e sublima.

Si apoi din cand in cand apare cate un 'Dance with me' unde melodie, versuri, voce, aparitie fizica - totul se potriveste perfect... si atunci pentru o perioada de timp ascult la infinit melodia respectiva.

De cand in amalgamul zilnic am adaugat si talerele - o noua operatiune a luat nastere: in fiecare an trebuie sa-mi gasesc 'cantecul' sezonului... in primul an a fost o aglomeratie de Bon Jovi, in care primordial se regasea 'It's my life' - dar cantecul, oricat de pozitiv, nu este 100% potrivit. Anul urmator a fost nu un cantec, ci o poezie ciudata: The "B" Book - care suna astfel:

Big brown bear

Big brown bear, blue bull

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles.....

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backwards....

bump

BAM

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backward, bump black bug's bananna boxes...

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backward, bump black bug's banana boxes and Billy Bunny's breadbasket....

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backward, bump black bug's banana boxes and Billy Bunny's breadbasket and Brother Bob's baseball bus...

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backwards, bump brown bug's banana boxes and Billy Bunny's breadbasket and Brother Bob's baseball bus and Buster Beagle's banjo-bagpipe-bugel band...

and that's what broke Baby Bird's balloon.

Ridicolul situatiilor, frumusetea desenelor si repetitia versurilor anterioare o fac una dintre cele mai frumoase carticele pentru copii pe care le-am citit. La ce imi folosea mie, in competitii? La tinerea creierului ocupat, ca sa nu numere talerele sparte. Am avut in anul acela si o alta solutie, la fel de caraghioasa (dar eficienta): fiecare taler pulverizat era notat cu 3 puncte, fiecare taler spart cu 2 si fiecare scapat cu o jumatate de punct... incercand sa adun 'punctele' nu mai aveam cum sa stiu cate am spart in fiecare runda :)

Anul trecut a fost 'Beautiful Life' a lui Doc Walker - nu neaparat un mesaj super-pozitiv, dar o melodie frumoasa din care lalaiam la infinit 'It's been a beautiful life... ooooo' si o luam de la capat.

Anul acesta - am trecut prin multe incercari (in mod curios aceeasi metoda nu functioneza 2 ani consecutivi), inclusiv unele profund penibile... dar nu s-a prins nimic de mine. Prin 'a se prinde' se intelege ca nu mi-au ajutat in concentrarea din concurs. Culmea este ca exact cand s-a incheiat sezonul am gasit si eu melodia: It's the climb. O pastrez pentru sezonul 2009-10 :) Ascultati-i versurile si sunt exact ce-mi trebuia mie tot anul...

E evident ca-s sarita de pe fix - daca intr-un post care se pornise romantic (vezi Keith si Johhny) am ajuns la talere! Am oarece circumstante atenuante, totusi: n-am mai atins shotgun-ul de aproape 2 luni...

Pana la urmatoarea revedere - o toamna frumoasa tuturor (a noastra se anunta pe jumatate iarna!)

 

Ranting

Sunt zile cand te intrebi ce-o fi cu lumea aceasta? Totul pare cam pe dos...

De unde a pornit uimirea mea profunda?

A trebuit sa ma preumblu astazi la policlinica si apoi la un laborator (nu pentru mine, ca insotitor) - in timp ce la policlinica totul a mers, ca de obicei, ca pe roate (inclusiv doctorul care a alergat dupa noi - ajunsesem deja la masina - deoarece uitase sa ne dea reteta!), la laborator... o cu totul alta poveste. Plina ochi de seniori si senioare (in afara de 2 copii si un adult restul erau sariti bine de 70), m-as fi asetptat ca domnisoara de la receptie sa fie mai calda. Dar, dupa un destul de acru 'luati un numar' si-a continuat activitatea de ignorare a celor ce intrau. Am crezut la un moment dat ca m-am inselat - s-a ridicat de la birou si s-a apropiat de una din doamnele mai in varsta care cauta ceva... dupa ce a asteptat semi-plictisita sa vada daca doamna gaseste acel ceva - trimiterea - doamna si-a dat seama ca nu o are, o uitase pe frigider acasa. Raspunsul a venit sec 'duceti-va sa o aduceti'... doamna a intrebat-o daca nu se poate sa il sune pe doctor, care e chiar in cladire... era, biata femeie, la limita, se vedea clar si am aflat imediat si de ce - era diabetica si postise de cu o seara inainte, peste 12 ore trecusera si acum tremura toata... M-as si asteptat sa puna fatuca mana pe telefon si sa ceara un fax cu trimieterea - ash, de unde?! I-a indicat la fel de sec sa se duca sus, la doctor, si sa obtina o alta trimitere... Am ramas cu un fel de sentiment de neputinta - nu puteam sa plec din laborator, nu stiam cand ne vine randul - dar mi-era o mila nesfarsita de biata femeie care abia mai misca... si o scarba la fel de infinita fata de tinerica seaca. Pleaca doamna si tinerica ii spune ca la intoarcere sa vina direct la ea, ca sa o treaca repede.

Am crezut ca s-a terminat aici - dar am asistat la o alta situatie - o alta batranica (aceasta era in varsta serios), insotita de o asistenta (cu un ecuson pe care scria 'Heartstone' - mai degraba Stonehart)... batranica isi cauta (si ea) cardul de sanatate si acum fatuca noastra trecuse de la plictiseala la exasperare. (Nu mai povestesc de indiferenta completa a insotitoarei). Vine intrebarea cu trimiterea - si batranica zice ca nu are, ca abia a fost vineri la analize. Si ce cauta inapoi? Au sunat-o sa vina inapoi. Pai trebuie sa aiba trimitere. Dar au sunat-o, de unde sa aiba trimitere. O foaie roz-strident, pentru repetare (i-o arata, ca sa nu fie probleme de miscomunicare). Acum batranica isi pierde rabdarea - si ii explica incet ca a fost v-i-n-e-r-i la analize si a plecat si cand a ajuns acasa au sunat-o ca trebuie sa vina sa refaca una din analize. Da, dar ii trebuie trimitere - fie de la doctor, fie de la laborator. Batranica si-a iesit din calm si a ridicat un pic tonul 'eu am fost la multe laboratoare si asa ceva nu am auzit'... fie fraza a fost magica, fie tonul a fost eficient - tinerica pleaca sa studieze situatia (cu cardul femeii in mana)... revine dupa multe minute lungi si ii spune sa astepte - aparent asa era, trebuia sa refaca ceva.

Imi spun ca acum sigur s-a terminat cu aberatiile - mergem inauntru - unde asistentele medicale sunt dragutze, vorbesc incantator cu toata lumea si se poarta asa cum te-ai astepta sa se poarte cineva cu tine intr-o situatie mai mult sau mai putin neplacuta, dar neplacuta fara doar si poate.

Si... cand terminam (cateva minute) - pe un scaunel e doamna diabetica, cu un numar in mana (#7, deci are un pic de asteptat)... nu stiu cum a ajuns pe scaun sa astepte, dar nu mai pot sa-i acord tinerelei prea multe circumstante atenuante.

Si asa ajung sa ma intreb cum ajung asemenea fiinte fara pic de empatie si simpatie (nu mai vorbim de respect) in pozitii de lucrat cu publicul non-stop. Da, sunt oameni in varsta si se misca incet si pot fi chiar enervanti... sunt prima care sa recunosc asemenea 'adevar'. Dar au muncit la viata lor si au construit lumea pe care o inhabitam noi acum. Mai mult, cu un pic de noroc vom ajunge si noi la varsta lor si la problemele lor... E uimitor cum la tinerete crezi ca esti nemuritor (si rece, vorba poetului).

Am plecat de la laborator dezgustata - nu numai de atitudinea tinerei receptionere, dar si de mine - as fi vrut sa fac ceva si nu am stiut ce, asa ca nu am facut nimic. Trist...

Seara am urmarit una din emisiunile lui Jon Stewart care se termina cu un interviu cu pilotul care a 'amerizat' avionul in raul Hudson la inceputul anului. Urmaream interviul cu drag - pilotul este un gentleman adevarat, de o finete si o inteligenta extraordinare. La un moment dat a povestit cum i-a cerut copilotului sa caute ceva in manual si... aici vine 'bomba' - initial manualele aveau niste etichete ca sa poti sa gasesti fiecare capitol usor... din motive de economie o minte creata a decis sa nu se mai puna aceste etichete... drept pentru care copilotul, in starea aceea de disperare s-a apucat frumos sa frunzareasca manualul in cautarea capitolului necesar!!! Cei care ma cunosc stiu ca exista extrem de putine momente in care sa nu stiu ce sa spun - ei bine, ati pierdut momentul - s-a intamplat azi noapte... Ma uitam la televizor, ma uitam la omul acela extraordinar (care cu o delicatete demna a spus ca a folosit 'lumina reflectoarelor' de dupa evenimente si... etichetele vor fi repuse in manuale) si nu gaseam nimic de spus - ce poti sa spui cand un idiot cu pixul in mana calculeza ca 10 centi per manual X cate manuale or fi salveza 20,000 pentru companie (dau si eu numere din burta)... sunt inca profund derutata cum s-a ajuns in situatia ca un contabil undeva sa taie cu pixul vietile unor oameni - dramatizare, dar... amerizarea in raul Hudson a fost un adevarat miracol, fara competenta pilotilor n-am fi stiut noi astazi de etichetele din manual... etichete!!

Si ca sa-mi puna capac, in incursiunea mea in office am ramas cu ochii in CNN unde dadeau ultimele stiri apropos de bilioanele din stimulus package si bonusurile executivilor. In naivitatea mea mai speram sa se fi trezit, cat de cat, americanii (nu indraznesc sa ma gandesc la canadieni, asa ca prefer paiul din ochiul vecinului) - dar, ce descoperim? CEO-ul de la CIT a primit nu bonus, ci perks in valoare de un sfert de milion (am uitat cat ii era salariul), CEO-ul de la Bank of America (Banca Americii) a primit aproape juma' de milion, in timp ce CEO-ul de la GMAC a primit aproape 5 milioane. Da, ati citit bine - cinci [5] milioane. In perks, ca salariul era deja la 1 si ceva (tot milioane). In mod normal n-as avea nimic impotriva - nu mi-as dori sa fiu CEO la o corporatie care se imprastie pe mapamond si contine zeci de mii de salariati... dar in conditiile in care companiile sus-mentionate au fost 'salvate' de la dezastru de 'pachetul de stimulus'?! Cum poti sa fii pe rosu si sa iti cresti bonusurile?!

Asa ca am revenit in sufragerie si am luat in mana o carticica superba - despre Craciun. Si mi-am gasit alinarea in ideea ca exista si bun simt pe lumea aceasta... da, exista. Si cat timp mai exista bun-simt si respect - mai avem o sansa. Poate ar trebui sa facem Craciunul in fiecare zi!

Vesnica optimista :)

 

Thanksgiving

E probabil undeva o ironie profunda in faptul ca in plina criza (economica) am gasit de cuviinta sa cumpar pentru prima data un Corn al Abundentei. Ma rog, deoarece ma da sinceritatea pe dinafara (ce sens ar avea aceste ocazionale expresii de opinie si sentimente daca m-as apuca sa le fabric?!) - adevarul adevarat este ca nu am vazut niciodata unul de cumparat. Am vazut la Michaels odata, de mult - dar era cu fructe de plastic si am oroare de aceste obiecte imobile si fara viata... cred ca si cornul tot de plastic era...

Si poate ironia e ca anul acesta am gasit de cumparat asa ceva!

Norocul a facut sa caut ceva ca sa decorez o masa - nu pentru noi, acasa, ci pentru scoala de talere unde am avut un grup de persoane, venite de la o companie marishoara, cu titlul de 'sa incercam sa vedem cum e'. Si, normal, daca e test - trebuie sa fie perfect! Initial am vrut sa mergem cu o firma de cattering (cei care produc si aduc mancarea) - dar pana la urma, miercuri dimineata au renuntat (!) si m-am trezit in situatia deloc neplacuta de a-mi pune in valoare toate ideile de decorare si producere a unui bufet dragutz. Inarmata cu idei am plecat in cautare de diverse pentru sandwiches - si, surprise! surprise! - peste ce dau imediat ce intru in magazinul de groceries? ati ghicit :) Peste chiar dragele de cornuri - umplute frumos cu tartacute si dovlecei in forme si culori diverse.

Asa ca... masa noastra de Thanksgiving a fost decorata (oarecum) cu Abundenta cornucopiei. 'Oarecum' pentru ca l-am pus, de fapt, langa semineu, fiind mult prea mare pentru a sta pe masa si a mai avea si noi loc pe langa el!

Dincolo de ironia situatiei - Thanksgiving-ul a venit anul acesta la fel de asteptat si placut ca in alti ani. E ceva in aceasta sarbatoare care mi-o face draga (spre deosebire de Halloween care inca mi-e neplacuta, sau Valentine's Day care mi-e, pur si simplu, indiferenta). In materie de mancare am ramas profund conservatori: clasicul curcan, cu piure si nelipsitul sos de coacaze. Am renuntat la placinta de dovleac (nu-mi iese si pace) si am incercat una de lamaie. Am gasit pe internet o reteta super-simpla pentru placinta propriu-zisa, iar umplutura - well - a fost singurul semi-preparat de pe masa, dar a iesit suficient de buna cat sa manance aproape toata lumea (mai putin copilul, inca nu e amuzat de acreala lamaii).

In incercarea de a ne relaxa, Florin si-a luat tot weekendul liber (imaginati-va un weekend intreg!) si am descoperit cu aceasta ocazie ca e primul de la Craciun incoace! Asa ca - vineri am avut niste musafiri, sambata am fost la piscina - si ne-am distrat cu ultimele aventuri subacvatice ale copilului (care e pe post de delfin adevarat, trebuie sa gasesc o camera subacvatica sa ii facem niste poze pe 'podeaua' piscinei). Iar duminica am sperat sa avem ceva vreme rezonabila, dar cu toate ca s-a declarat o zi oribila, n-am renuntat la planurile initiale - o vizita la un Autumn Fair, undeva in apropiere. Frigul n-ar fi fost, poate, o problema atat de grava, daca nu s-ar fi adaugat un vant cumplit. Asa ca in timp ce inghiteam pe nemestecate o felie de pizza am cumparat scurt niste manusi ca sa rezistam cat de cat...

Florin a petrecut aproape tot timpul lipit de cai - barrel racing, o competitie cu niste cai de tractiune (o frumusete!) - Philip si cu mine ne-am invartit mai peste tot, admirand cat am putut tot ce vedeam: animalele (cai, vaci, capre si cate si mai cate), produsele de toamna (porumb, dovleci - am mai adaugat cativa la colectia de acasa), concursul pe tractorul cu pedale (pentru copii), vanzatorii de orice vrei (de la masti de lemn la bijuterii la masinutze de tot felul)... si ne-am oprit la nenumarate tarabe unde am jucat diverse jocuri: am dat cu sagetelele in baloane si am spart 2 (am castigat un peste-jucarie), am 'cules' ratuste de pe apa (si am castigat o motocicleta-jucarie) si am aruncat cu mingii in borcane (de unde am castigat un peste-peste, adevarat!)... prin 'am' se intelege 'Philip a'... pacat ca era atat de frig, deoarece este evident ca se distreaza teribil la aceste bailciuri si nici nu e de mirare - imi aduc si eu aminte cu placere de bilciurile si targurile copilariei.

Intr-o incercare disperata de a ne incalzi am intrat intr-una din cele 2 cladiri unde alte amintiri m-au napadit: cantau The Essentials (R&W trebuie sa-si aduca aminte primul Christmas Party de la SRG) si i-am ascultat cu drag si cu nostalgie... nu pentru mult timp, totusi, deoarece copilul era nerabdator sa descopere targul in continuare. Dar atat cat a fost, a fost extraordinar de placut.

Dupa ce 'am' concurat in cursa pe tractor (care parea simpla dar, asa cum a descoperit rapid Philip, nu era) si am mai studiat cu atentie fiecare taraba si ce exista de vanzare (nu, nu eu - tot Philip era cel curios), am intrat in cea de-a doua cladire, unde erau premiile targului... De la desene si picturi de-ale copiilor, la paturici crosetate, la tarte si placinte, la... te miri ce.

Am dezamagit copilul care isi dorea sa se plimbe cu elicopterul (poate la anul) si am pornit catre casa cu sentimentul ca am mai gasit o traditie: halauditul prin targurile de toamna. Si speranta ca in anii urmatori va fi mai cald (sau cel putin stiind ce vant este acolo ne vom imbraca noi mai bine).

Ziua de Thanksgiving (luni) a venit linistita si calma - in sfarsit un moment de pace in vietile noastre atat de bramburite in ultimul an. Am petrecut-o intr-o dulce lenevire si in vorbaria constanta a copilului.

Si pentru ca e vorba de Recunostinta, o lista (ne-exhaustiva) a Recunostintelor noastre:

• suntem recunoscatori ca suntem sanatosi si impreuna


• suntem recunoscatori ca familiile si prietenii sunt sanatosi


• suntem recunoscatori ca totul merge relativ OK


• suntem recunoscatori ca avem un acoperis deasupra capului (OK, recunosc, al nostru e pe duca)


• suntem recunoscatori pentru painea de pe masa, vinul din pahare si focul din semineu


• suntem recunoscatori pentru lectiile de diverse


• suntem recunoscatori pentru linistea si pacea din casa si din imprejurimi


• suntem recunoscatori pentru educatorii copilului


• suntem recunoscatori pentru zilele frumoase de toamna si chiar si pentru ploaia recishoara


• suntem recunoscatori ca ne permitem in continuare sa facem ce ne place


• suntem recunoscatori pentru tot ce este bun in viata noastra si pentru puterea care ni se da sa ducem si ce este mai putin bun


• pe scurt: suntem recunoscatori

Ma uit cu drag la cerul senin de afara (desi e rece) si la culorile extraordinare din pomi - si ma bucur de tot acest colorit splendid. Ceea ce va doresc si voua, celor care cititi 'dragalasheniile' mele, cum dulce si delicat le spune L.

 

Note de Septembrie

Incetishor, incetishor ne apropiem de sfarsitul lui Septembrie. Cateodata uit in ce data ne aflam si, in vizitele extrem de dese la biblioteca, descopar cu surprindere ca data de returnare a cartilor e la jumatatea lui Octombrie. Asa imi dau seama cat de aproape de Octombrie ne aflam.

Inutil sa spun cat de dezolata sunt de aceste descoperiri temporale.

Din fericire toamna este mult mai gratioasa decat vara - ieri ma sufocam pur si simplu pana mi-am aruncat ochii pe termometrul care arata, calm, 31 de grade - afara! Asta dupa ce sambata dimineata au fost 5 grade.

Dincolo de capriciile Mamei Natura viata intra pe fagasul repetitiv normal: dimineata ne trezim, mancam, ne jucam un pic (de obicei un joc cu mama: un domino, un sah chinezesc, ceva scurt si dragutz), povestim cate in luna si in stele, pregatim ghiozdanul, ne imbracam si petrecem cei 20 de pasi pana in curtea scolii in si mai multe povesti. Astazi mi se facuse mila de el, mi se pare ghiozdanul atat de greu (si nu e nici pe departe de dimensiunile, greutatea si continutul ghiozdanului copilariei mele!) - si inainte sa plecam din casa l-am aruncat pe umarul meu (ghiozdanul, nu copilul!). Philip a reactionat imediat: 'mama, pot sa imi duc singur ghizdanul?!'... sigur ca poate, e baiat mare, nu?

La 3:40 ma duc sa-l recuperez, mananca imediat ceva si apoi, in functie de zi, diverse activitati extra-scolare. El ar vrea sa faca de toate, dar a trebuit sa mai taiem din dorinte. Am pastrat inotul si tenisul (chiar daca nu le va face de performanta sunt amandoua sporturi extraordinare) si pianul... si, din cauza de schimbarea scolii, am adaugat franceza. Mi-ar fi parut rau sa piarda cunostintele pe care le avea dupa anii de dincolo - mai ales ultimii 2 ani, cu o profesoara extraordinara, de origine romana, de altfel (avantaj: franceza ei e franceza, nu combinatia aceea ciudata din Quebec).

Scoala pare OK - nu-mi dau seama daca invata ceva, deoarece e inca imposibil de aflat ce face... raspunsul standard e 'nimic', fara a insemna chiar nimic... daca insist mai aflu una-alta. Cert este ca de cateva zile se joaca de-a scoala - isi scrie mesajul de dimineata pe tabla, apoi le preda copiilor diverse. Astazi subiectul era 'patterns' - si avea notiunea 'modelului' in numere, nu numai in imagini. Ma obisnuisem ca la cei mici 'modelul' sa fie cu imagini (patrat, cerc, romb, patrat, cerc, romb... etc.) - si astazi a venit cu notiunea 'patterns with numbers'. Am testat cu tot ce mi-a venit mie in minte pentru nivelul lui si pare sa fi prins ideea corect. In orice caz, se distreaza teribil.

Profesoara de franceza a venit astazi pentru prima lectie si au fost amandoi incantati. Nu stiam nici unul daca o sa reziste o ora intreaga - si Madame a fost placut surprinsa ca nu numai ca nu s-a plictisit, dar cand a fost rugat sa se opreasca, a vrut sa continue. Stiam ca-i place si franceza si Madame, asa ca toata lumea e super-incantata.

Am reinceput amandoi lectiile de pian - un pic 'ruginiti' la prima lectie, dar amandoi surprinzator de receptivi. El incepe sa citeasca deja notele pe portativ, iar eu - incep sa descifrez piesele mult mai rapid. Am muncit la 'O sole mio' numai 2 saptamani si deja suna frumos, un pas inainte fata de cele 3-4 saptamani sa ajung sa fac sa sune ceva cat de cat! M-am semi-impotmolit la urmatoarea piesa, e drept - desi cred ca blocajul e mai mult mental, fiind vorba de tema din Doctor Zhivago... fara comentarii :)

Iar in timpul liber ne bucuram de 'vara indiana' si pedalam voiosi incotro putem: ba in parc, ba la biblioteca, ba te miri unde. Va trebui sa reluam si haladuirile prin paduri, deja frunzele se inrosesc si... cad...

O toamna frumoasa tuturor!
 

Toamna, bobocii si...

... ei, bine, un nou inceput.

Acum 4 ani incepeam anul scolar cu griji enorme - va fi pruncul nostru OK cu aceasta schimbare? Peste 1 an si jumatate - alte griji - ce facem cu scoala (se inchidea), ce facem cu pruncul?! Peste inca 2 ani - de la inceputul lui 2009 - alte intrebari, acelasi 'actor' principal: ce facem cu copilul?

Dupa miriade de pro si contra - am decis - copilul va intra in sistemul standard, scoala publica (pe care o platim din greu de 10 ani!). Decizia luata - am lasat timpul sa treaca si m-am trezit saptamana trecuta ca n-am inscris copilul la scoala! Asa ca m-am 'aruncat' vis-a-vis (da, scoala este exact peste drum de casa, daca suntem atenti auzim clopotelul) si am completat rapid toata hartiile necesare. Administratoarea s-a uitat la mine intai cu ingaduinta, apoi, cand a aflat ca stam in cartier de 5 ani (spera sa-i spun ca ne-am mutat acum 3 zile) - si-a schimbat ingaduinta intr-un soi de condescendenta... pentru ca, in final, sa am tupeul sa-i mai si cer ceva specific: sa-l puna in clasa 'combinata'. Acum deja devenise un pic iritata - clasele sunt gata facute... noroc ca stiam care este sentimentul populatiei generale fata de clasele combinate, asa ca am rugat-o sa incerce sa-l puna, totusi, acolo. "Esti sigura ca asta vrei?" "Da, sunt foarte sigura"

Pe undeva e de inteles de ce era iritata - lista claselor urma sa fie publicata in 5 minute! Si apare de undeva una negricioasa (suntem toti bine bronzati dupa vara de stat afara), cu un pic de accent (noroc ca se vede ca suntem caucazieni :) ) si mai are si cerinte.

Revenind dupa-amiaza sa cercetez listele, le-am descoperit pline de niste numere ciudate... si eu bineinteles ca nu aveam nici un numar! Am studiat un pic si am sperat ca l-a pus, totusi, in clasa 'combinata'.

Pentru cei nefamiliarizati cu sistemul (nou) Canadian o mica descriere. Pana nu de mult clasele aveau un maxim de 30 (si un pic) de copii, de la clasa 1 pana la cei mari. Acum cativa ani au descoperit ca sistemul nu e bun - si au redus clasele pentru cei din clasele 1-3 la 20-23 maxim. Prin urmare - unele scoli au fost puse in situatia fie de a angaja profesori extra (o scoala cu 48 de copii in clasa 1 avusese 2 profesori pana acum: 24 / 24 - si dupa noile reguli ar fi trebuit sa aiba 3: 20 / 20 / 8?!) fie... si atunci le-a venit ideea - ce-ar fi sa-i combinam pe cei din clasele adiacente? In situatia anterioara - avem 2 clase 1 complete (20, 20) si una combinata (8 copii in clasa 1, si 12 in clasa a 2a).

Majoritatea celor pe care-i cunosc eu sunt speriati de acest sistem - desi sistemul este folosit de zeci de ani in Montessori, unde exista nu clase, ci 2 nivele: Elementar Primar - cu copii de clasa 1, a 2a si a 3a - si Elementar Superior - cu copii dintr-a 4a in a 6a. Si functioneaza perfect: cei mici au sansa sa evolueze uitandu-se la cei mari, cei mari invata sa aiba grija de cei mici: totul e prefect.

De ce vroiam noi in clasa combinata? Pentru ca toate povestile de groaza pe care le-am auzit despre copiii mutati din Montessori in sistemul standard au avut acelasi element comun: profesorul care nu dorea sa ii dea ceva extra copilului avansat. Si rationamentul meu a fost ca daca e clasa combinata, profesorul (profesoara) are deja acoperita programa pentru ambele clase, nu va fi un efort in plus sa creeze ceva nou pentru copil.

Weekend-ul a trecut intr-o frenezie de diverse activitati, inclusiv cumparaturi facute cu si fara Philip: e amuzant sa mergi cu el la cumparaturi, totusi, deoarece isi alege meticulos ce doreste sa aiba si ce nu. Spre surprinderea mea nu a vrut un ghiozdan nou, a declarat ca cel pe care-l are e la fel de bun... Dar am cumparat un lunch bag nou (niciodata nu gasesc unul potrivit) si fel de fel de hainute - nu i-am mai cumparat hainutze de mult si se cunostea. Am decis impreuna la un fel de uniforma cu pantalonasi maro si bluzite albe si rosii. De ce pantalonii maro (o culoare care nu ma amuza deloc)? Pentru ca numai pantofi maro i-am gasit... Asa ca... maro si rosu / alb avem :)

Luni seara s-a intristat - nu mai dorea sa mearga la scoala, intreba non-stop de ce nu poate sa mearga la scoala veche si tot asa... Am reusit sa il incant un pic cu ideea salii de sport, a curtii imense, a claselor mari si spatioase...

Marti dimineata - prima zi de scoala. Totul parea ok - si cu aproximativ 5 minute inainte sa iesim pe usa, a inceput sa-i tremure buza de jos... nu mai vrea la scoala, de ce sa nu-l invat eu acasa (sistemul canadian, ca si cel american, permite copilului sa fie invatat de parinti, acasa, nu trebuie sa mearga la scoala). Dupa o mica negociere - reusim sa iesim din casa fara lacrimi (sau fara prea multe).

In curtea scolii - aproximativ 60 de copii cu parintii / bunicii aferenti. Imbluziti intr-un fel de ordine dezordonata in jurul a 3-4 profesori. Incerc prima invatatoare si nu e pe lista ei. Mi-o arata pe cea de la clasa combinata, dar pana ajung la ea - a disparut. Gasesc o alta doamna cu hartiile de la toate clasele (o fi fiind directoarea, nu stiu inca!) si Philip este, intr-adevar, in clasa combinata. Mi se ia o jumatate de pietroi de pe inima si ne asezam in linia care s-a format. Fiecare din cele 3 clase (la o intrare sunt numai cei din clasele 1) are sirul ei indian unde copii asteapta cuminti - nu stiu exact ce, pana nu-l auzim: clopotelul! Apare si invatatoarea - vorbesc un pic cu ea, Philip se mai linisteste un pic atunci cand isi da seama ca si alti copii sunt tematori... credea ca e singurul care nu stie ce se va intampla.

Pleaca fara lacrimi si eu sunt multumita. Ziua imi trece cu greu - urmaresc ceasul si ma gandesc ce o fi facand acum? Ce ora o fi avand acum? Studiez programa scoala (am gasit tone de informatii pe internet) si imi dau seama ca in unele aspecte e mai bine, in altele - va trebui sa avem grija sa nu se plictiseasca - cunostintele lui in majoritatea materiilor sunt mult peste nivelul general. Dar - vom vedea.

Se face ora 3 si jumatate si cand vad parintii trecand agale pe strada, ies si eu din casa. E ceva reconfortant sa poti sa iesi din casa, sa traversezi strada si... sa fii in curtea scolii! Ma gandesc ce comod va fi la iarna, sa nu trebuiasca sa mergi sau sa conduci prin nameti! Excelent!

Se aude din nou clopotelul - se deschide usa si primul iese (de mana cu invatatoarea) Philip. Nu apuc sa formez gandul 'oare e bine ca e primul?' ca imi striga cu veselie: "It was FUN!" (m-am distrat). Si cu aceste 3 cuvinte - parintii isi revin din anxietati :)

Incerc sa aflu de la el ce s-a intamplat la scoala si nu am mare succes - in afara de muzica si educatie fizica aparent nu au facut altceva. Dar are un prieten nou - cum il cheama? "am uitat"... oh, well... si cum e la scoala? "e bine, nu e prea greu"... hmm...

Sunt inca nostalgica - prima noastra zi de scoala si copilul nostru e vesel. Sper sa ramana asa, vesel :)