25 martie 2009
Fragmente
Crampeie de viata in conversatii cu un baiatel de aproximativ 6 ani
********************************************************
- Mommy, which is the greatest music maker of all?
- Well, you know, that's a personal preference, we've talked ab...
- No, mommy, it's GOD!
- Oh... yes, you're absolutely right
Trebuia sa ma gandesc cand a folosit termenul 'music maker' [facator de muzica], deoarece stie foarte bine si 'composer' [compozitor] si numai cu cateva zile in urma imi spusese ca dupa el cel mai bun compozitor e Beethoven.
Traducere:
- Mami, care este cel mai mare 'facator de muzica'?
- Stii, asta e o preferinta personala, am mai vorb...
- Nu, mami, e DUMNEZEU!
********************************************************
- Mommy, when was colour invented?
- Colour? What you mean by that?
- You know, long ago the pictures were all black & white - is that how people saw the world?
- Oh... no, the world was coloured, but we didn't know how to make the pictures colourful. It's like when you have only black & white crayons and you want to draw the world.
- Oh, now I understand! [cu o figura luminata de intelegere]
Traducere:
- Mami, cand s-a inventat culoarea?
- Culoarea? Ce vrei sa spui?
- Stii, pe vremuri cand toate pozele erau alb-negru - asa era lumea, alb/negru?
- Oh... nu, lumea era colorata, dar noi nu stiam sa facem poze colorate. Ca atunci cand vrei sa desenezi lumea si ai numai un creion alb/negru
- Aha, acum inteleg!
********************************************************
Coloreaza un lac cu delfini:
- Mommy! At night, when the whole town prays...
- [interrupting] What are they praying for?
- Remember how we pray at night, ‘ingerashul meu’?
- Yes
- That’s why – they pray to God. And God is nice and you know – when they all pray, he makes a dolphin in the sky
- Wow! That is nice
- See, I told you I am genius with coloring
Traducere:
- Mami! Noaptea, cand tot orasul se roaga...
- [eu, intrerupand] Pentru ce se roaga?
- Stii cum ne rugam noi seara, 'ingerashul meu'?
- Da...
- Asta - se roaga lui Dumenezeu. Si Dumnezeu e dragut si stii - cand toti se roaga El face un delfin pe cer.
- Wow! Foarte frumos
- Vezi, ti-am spus ca sunt un geniu cu coloratul
********************************************************
- Daddy! Would you like some sausages? She [mommy] freshly burned them. (cu mandrie ne-ironica in glas)
Am over-prajit carnatii la prinz :)
Traducere:
- Tati? Vrei carnati? Sunt proaspat arsi [de catre mama].
********************************************************
- Daddy, I found a wasp-nest
- That's ok, we'll just leave them through the winter and check on them in the spring
- And they will wake up dead?
Traducere:
- Tati, am gasit un cuib de viespi
- E ok, le lasam in pace peste iarna si le mai verificam in primavara
- Si se vor trezi moarte?
********************************************************
Florin il mai freaca pe crestet cateodata, activitate cunoscuta in casa drept 'frecatul ridichiei' - in traducere 'rubbing the radish'.
Philip, incercand sa spuna un 'true story' despre cata ciocolata a mancat, in timp ce tas'u il mangaia duios pe cap:
- Daddy, stop, please! I need to think and if you rub the radish I'll think the opposite.
In traducere:
- Tati, opreste-te, te rog! Trebuie sa ma gandesc si daca freci ridichea ma gandesc in directia opusa.
[Nu stim sigur ce a vrut sa spuna, banuiala noastra e ca incerca sa vina cu o explicatie fantasmagorica si activitatea de frecare a parului il incurca in compozitie]
********************************************************
What is the name of the person who brings gifts to animals?
Anima-claus!
Why did Doamne-Doamne make us cry?
********************************************************
- Cat face 1.5 + 1.5?
- Nu stiu, n-am invatat inca la scoala.
- Nu-i nimic, gandeste-te
- [se gandeste] 2 si 2 jumatati!
- corect - si 2 jumatati cat fac?
- A whole! [un intreg]
- deci cat e 1.5 + 1.5?
- Doua sferturi si un intreg! errr... Nu... TREI!
Imprimavararea
Nici nu sunt sigura ca e un cuvant din dictionarul limbii romane, dar suna asa placut la urechi...
Cum spuneam ieri - Martie a dat semne de dezghet. S-a caznit din toate puterile sa impinga iarna inapoi in adormirea anuala. Au fost cateva zile extrem de placute, apoi a revenit frigul, dar a ramas, cel putin, cerul senin. Undeva pe la jumatatea lunii, imediat dupa caldura primavaratica - cine a aparut in curtea noastra? Cine altcineva decat perechea de turturele? Ma uitam la ele cu o bucurie imensa - candva in timpul furtunilor de peste iarna cutia lor de pe televizorul de afara cazuse si inca nu reusisem sa pun ceva in loc. In timpul celor cateva momente primavaratice - nu ma invrednicisem sa ma sui pe un scaun si sa pun o alta cutie, preferam sa stau intr-o semiparalizie plina de semne de intrebare: vor mai veni, oare, inapoi? Daca nu-si gasesc 'cuibul' vor astepta, oare, rabdatoare, pana le pun altul?
Si deodata m-am aflat in fata faptului implinit: revenisera amandoua si cantau - poate cu speranta ca cineva le va lua in seama si le va reface cuibul, poate cu bucuria ca si-au regasit 'casa', poate cu nedumerirea ca le-a disparut cuibul. Stateau cand pe gard, cand pe acoperis, cand veneau si mergeau atente pe chiar televizorul care le fusese casa 2 ani.
Bucuria revederii a fost un pic acoperita de tristetea acelui 'dar daca vor zbura mai departe, intristate ca nu si-au regasit locul de cuib?', dar m-am apucat repede-repede de treaba. N-a durat mult si aveau o cutie noua pe televizor. Au stat amandoua si m-au urmarit de pe gard, gangurind cand si cand cate ceva.
Am sperat ca atunci cand intru in casa vor veni sa isi inspecteze noul locshor, dar am fost un pic pedepsita pentru lenea de peste iarna - au zburat amandoua peste casa, lasandu-ma in asteptare. Am decis sa nu ma intristez profund - la urma urmelor era seara si poate ca vor reveni dimineata, doar si noua ne place sa ne inspectam casele la lumina zilei, nu? Si intr-adevar, dimineata erau inapoi in gradina - intai pe gard, apoi cercetand atente cutia, apoi din nou pe gard (poate discutau intre ele daca noua 'constructie' e suficienta pentru planurile lor?!), apoi in sfarsit au acceptat casutza lor cea noua si au inceput sa aduca crengutze si fire uscate de iarba...
Acum mamica sta in cuib (banuiesc ca pe oua, deoarece nu prea pleaca) si bucuria mea e nemarginita. Sunt ca un prieten drag pe care nu-l vezi toata iarna si nici macar nu stii sigur daca vei avea ocazia revederii in anul urmator. Un prieten drag caruia trebuie sa ii spui 'la revedere' in fiecare toamna - fara sa stii cand e momentul sa-i spui la revedere, de fapt. Te trezesti intr-o zi si nu mai e acolo unde il stiai si stii ca a plecat si speri ca se va intoarce.
Turturelele noastre cu lectia lor de ciclicitate a vietii...
Cum spuneam ieri - Martie a dat semne de dezghet. S-a caznit din toate puterile sa impinga iarna inapoi in adormirea anuala. Au fost cateva zile extrem de placute, apoi a revenit frigul, dar a ramas, cel putin, cerul senin. Undeva pe la jumatatea lunii, imediat dupa caldura primavaratica - cine a aparut in curtea noastra? Cine altcineva decat perechea de turturele? Ma uitam la ele cu o bucurie imensa - candva in timpul furtunilor de peste iarna cutia lor de pe televizorul de afara cazuse si inca nu reusisem sa pun ceva in loc. In timpul celor cateva momente primavaratice - nu ma invrednicisem sa ma sui pe un scaun si sa pun o alta cutie, preferam sa stau intr-o semiparalizie plina de semne de intrebare: vor mai veni, oare, inapoi? Daca nu-si gasesc 'cuibul' vor astepta, oare, rabdatoare, pana le pun altul?
Si deodata m-am aflat in fata faptului implinit: revenisera amandoua si cantau - poate cu speranta ca cineva le va lua in seama si le va reface cuibul, poate cu bucuria ca si-au regasit 'casa', poate cu nedumerirea ca le-a disparut cuibul. Stateau cand pe gard, cand pe acoperis, cand veneau si mergeau atente pe chiar televizorul care le fusese casa 2 ani.
Bucuria revederii a fost un pic acoperita de tristetea acelui 'dar daca vor zbura mai departe, intristate ca nu si-au regasit locul de cuib?', dar m-am apucat repede-repede de treaba. N-a durat mult si aveau o cutie noua pe televizor. Au stat amandoua si m-au urmarit de pe gard, gangurind cand si cand cate ceva.
Am sperat ca atunci cand intru in casa vor veni sa isi inspecteze noul locshor, dar am fost un pic pedepsita pentru lenea de peste iarna - au zburat amandoua peste casa, lasandu-ma in asteptare. Am decis sa nu ma intristez profund - la urma urmelor era seara si poate ca vor reveni dimineata, doar si noua ne place sa ne inspectam casele la lumina zilei, nu? Si intr-adevar, dimineata erau inapoi in gradina - intai pe gard, apoi cercetand atente cutia, apoi din nou pe gard (poate discutau intre ele daca noua 'constructie' e suficienta pentru planurile lor?!), apoi in sfarsit au acceptat casutza lor cea noua si au inceput sa aduca crengutze si fire uscate de iarba...
Acum mamica sta in cuib (banuiesc ca pe oua, deoarece nu prea pleaca) si bucuria mea e nemarginita. Sunt ca un prieten drag pe care nu-l vezi toata iarna si nici macar nu stii sigur daca vei avea ocazia revederii in anul urmator. Un prieten drag caruia trebuie sa ii spui 'la revedere' in fiecare toamna - fara sa stii cand e momentul sa-i spui la revedere, de fapt. Te trezesti intr-o zi si nu mai e acolo unde il stiai si stii ca a plecat si speri ca se va intoarce.
Turturelele noastre cu lectia lor de ciclicitate a vietii...
24 martie 2009
Note de Martie (2)
Martie este o luna deosebita - incarcata cu zile de nastere, cu speranta venirii primaverii, cu trecerea la 'ziua de vara'. Pare un moment de renastere, de invigorare.
Acest Martie nu s-a dezmintit nici el - desi inca friguros, a avut momentele lui de imprimavarare si a adus saptamani intregi de un soare stralucitor pe un cer superb. Zilele de nastere au venit si au trecut - unele cu sarbatoriri complexe, altele cu sarbatoriri mai pe acasa; acum copilul are 6 ani si 'e mare'. Nu ca n-ar fi stiut el totul pana acum, dar acum, somehow, stie si mai multe decat 'totul'. Are intrebari nenumarate, nimic de spus - nici nu stii de unde are intrebari daca tot le stie pe toate.
Am reusit intr-o zi sa scot de la el motivul pentru care este atat de dezarmant de neascultator acasa, in timp ce in 'societate' se comporta relativ exemplar. Este derutant sa auzi mereu 'vai, ce copil politicos' si 'vai, ce baietel dragut' cand stii ca pana cu 10 minute inainte vorbeai, practic, cu peretii. Asa ca l-am intrebat intr-o zi ce se intampla - care este diferenta intre acasa si la scoala (scoala fiind pe moment exemplul pozitiv). A stat ca de obicei un pic pe ganduri si apoi mi-a spus 'because at home I feel free'. Am ramas un pic debusolata - ce raspunzi la asa ceva? Omuletul are (ca de obicei) dreptate in felul lui - acasa se simte 'liber', probabil eliberat de constrangerile sociale. Si asa si trebuie, sa fie mai liber, sa se poata simti bine. Dar cum sa-l faci sa inteleaga ca aceasta liberatate a lui inseamna in majoritatea cazurilor o innebunire sistematica a celor din jur, incepand cu bietii catei.
Ma tot intreb cum sa ajungem la un fel de balanta - saptamanile de vacanta au fost relativ ok. Parca n-am intrat in atatea conflicte, parca a fost mai multa liniste si relaxare. Si numai ce-a inceput scoala si... ce se intampla? Am ajuns in impasul cunoscut - eu vorbesc, eu aud si toata lumea e nefericita in final. Imi dau seama ca e oarecum normal virstei, imi dau seama ca partial totul se intampla din faptul ca e curios si incearca sa afle toate raspunsurile cat mai repede, imi dau seama ca e, de fapt, un semn bun - din categoria: gandesc, deci exist. Dar rabdarea mea ajunge la limite si nu mai stiu unde am pus vasul cu rezerve :)
Vorba unei prietene din copilarie - nu sunt ei zvapaiati, suntem noi lipsite de rabdare. Asa e, are dreptate.
Asa ca incerc sa numar pana la 10, 100, 200... cateodata functioneaza, cateodata nu :) Dar daca ar functiona mereu parca n-ar avea nici un haz!
Si printre bezmeticiile virstei a reusit 2 performante in vacanta de primavara: snorkeleste (in piscina, dar tot snorkeling se cheama) si merge pe bicicleta pe numai 2 roti. Ba chiar s-a exprimat ca ar dori sa incerce si talere cand se mai incalzeste un pic. Semn ca creste si semn ca trebuie sa mai schimbam tacticile si strategiile. Inapoi la biblioteca cu noi :)
Cateodata ma intreb cum cresteau copiii in epocile de mult apuse - apoi imi dau seama ca in familiile ne-nobile munceau toti de cand erau in stare sa tina uneltele in mana; iar in cele de nobili - probabil ca daca guvernanta era capabila sa-i stapaneasca bine, daca nu... Dumnezeu cu mila.
Acum s-a apucat sa joace Domino si mie mi-e lene sa-l pun sa se imbrace sa ducem catelandra la plimbarea de seara. Dar trebuie... mai ales ca e aproape ora de culcare...
Un sfarsit de Martie placut!
Acest Martie nu s-a dezmintit nici el - desi inca friguros, a avut momentele lui de imprimavarare si a adus saptamani intregi de un soare stralucitor pe un cer superb. Zilele de nastere au venit si au trecut - unele cu sarbatoriri complexe, altele cu sarbatoriri mai pe acasa; acum copilul are 6 ani si 'e mare'. Nu ca n-ar fi stiut el totul pana acum, dar acum, somehow, stie si mai multe decat 'totul'. Are intrebari nenumarate, nimic de spus - nici nu stii de unde are intrebari daca tot le stie pe toate.
Am reusit intr-o zi sa scot de la el motivul pentru care este atat de dezarmant de neascultator acasa, in timp ce in 'societate' se comporta relativ exemplar. Este derutant sa auzi mereu 'vai, ce copil politicos' si 'vai, ce baietel dragut' cand stii ca pana cu 10 minute inainte vorbeai, practic, cu peretii. Asa ca l-am intrebat intr-o zi ce se intampla - care este diferenta intre acasa si la scoala (scoala fiind pe moment exemplul pozitiv). A stat ca de obicei un pic pe ganduri si apoi mi-a spus 'because at home I feel free'. Am ramas un pic debusolata - ce raspunzi la asa ceva? Omuletul are (ca de obicei) dreptate in felul lui - acasa se simte 'liber', probabil eliberat de constrangerile sociale. Si asa si trebuie, sa fie mai liber, sa se poata simti bine. Dar cum sa-l faci sa inteleaga ca aceasta liberatate a lui inseamna in majoritatea cazurilor o innebunire sistematica a celor din jur, incepand cu bietii catei.
Ma tot intreb cum sa ajungem la un fel de balanta - saptamanile de vacanta au fost relativ ok. Parca n-am intrat in atatea conflicte, parca a fost mai multa liniste si relaxare. Si numai ce-a inceput scoala si... ce se intampla? Am ajuns in impasul cunoscut - eu vorbesc, eu aud si toata lumea e nefericita in final. Imi dau seama ca e oarecum normal virstei, imi dau seama ca partial totul se intampla din faptul ca e curios si incearca sa afle toate raspunsurile cat mai repede, imi dau seama ca e, de fapt, un semn bun - din categoria: gandesc, deci exist. Dar rabdarea mea ajunge la limite si nu mai stiu unde am pus vasul cu rezerve :)
Vorba unei prietene din copilarie - nu sunt ei zvapaiati, suntem noi lipsite de rabdare. Asa e, are dreptate.
Asa ca incerc sa numar pana la 10, 100, 200... cateodata functioneaza, cateodata nu :) Dar daca ar functiona mereu parca n-ar avea nici un haz!
Si printre bezmeticiile virstei a reusit 2 performante in vacanta de primavara: snorkeleste (in piscina, dar tot snorkeling se cheama) si merge pe bicicleta pe numai 2 roti. Ba chiar s-a exprimat ca ar dori sa incerce si talere cand se mai incalzeste un pic. Semn ca creste si semn ca trebuie sa mai schimbam tacticile si strategiile. Inapoi la biblioteca cu noi :)
Cateodata ma intreb cum cresteau copiii in epocile de mult apuse - apoi imi dau seama ca in familiile ne-nobile munceau toti de cand erau in stare sa tina uneltele in mana; iar in cele de nobili - probabil ca daca guvernanta era capabila sa-i stapaneasca bine, daca nu... Dumnezeu cu mila.
Acum s-a apucat sa joace Domino si mie mi-e lene sa-l pun sa se imbrace sa ducem catelandra la plimbarea de seara. Dar trebuie... mai ales ca e aproape ora de culcare...
Un sfarsit de Martie placut!
17 martie 2009
The Cocoon
In peregrinarile noastre pe la ferme copilul, in elementul lui, alearga peste campuri si culege tot felul de lucruri. Acum cauta in mod special insecte - a primit un microscop de ziua lui si este fascinat de studiul a tot ce il inconjoara.
Intr-una din aventuri, dispersand pietre si bolovani (s-a prins el ca acolo se gasesc insectele in semi-iarna semi-primavara din Martiele canadian) a gasit un caterpilar (in traducere: omida). Una din acele omizi uriase, pufoase si ne-scarboase (pentru mine, deoarece pentru el cred ca trebuie inca sa se nasca insecta care sa ii para scarboasa).
Uite, mami, o omida! Pot sa o iau acasa?
Sunt convinsa ca biata omida nu e inca in viata, asa ca nu vad de ce nu ar muta-o de sub piatra in casa. Il temperez, totusi, explicandu-i ca, probabil, biata insecta nu a supravietuit iernii (nici nu-mi imaginez cum s-ar putea asa ceva).
Ne aburcam in masina si cum am petrecut o ora si ceva mergand pe campuri intr-un frig crunt dam drumul la caldura la maxim. Trec aproximativ 30 de secunde - si un strigat incantat ne trezeste din amorteala placuta:
Mami! Tati! E vie! MISCA!
Ne uitam amandoi si intr-adevar pufosenia misca vioi. Iaca pozna.
Ajuns acasa o pune intr-un castronel - si ii creaza si un habitat potrivit: cauta prin colectia lui naturista si apare cu niste conuri de pin, niste ramurele subtiri si chiar si un capacel in care ii pune apa. Rupem diverse frunze de pe la florile din casa, aruncam si o frunza de salata in amalgam si apoi el se pune pe studiat. Este uimitor cum la cei 6 ani (si 2 zile) este in stare sa stea cu jumatatile de ora, relativ nemiscat, sa se uite la o omida care nu face mare lucru.
Nu-mi pun mari sperante in supravietuirea omidei - am mai incercat in vara de cateva ori fara succes sa transformam aceleasi omizi in fluturi (nici macar nu stiu ce fel de fluturi ar fi; sa nu cumva sa fie molii!). Trec zilele si omidutza inca misca (din ce in ce mai firav), iar copilul ii pune apa proaspata in fiecare zi.
Duminica, dupa agitatia completa din weekend, ne linistim in sfarsit acasa si, normal, fiecare ne verificam ce avem de verificat. Si deodata apare transfigurat, cu o figura emotionat-incantata, cu o expresie oarecum incredula:
Mommy! He's made a COCOON!
Imi trebuie cateva secunde ca sa procesez informatia si apoi ma uit la el cu probabil aceeasi expresia incredula - omida noastra se transforma in crisalida! Si noi putem sa fim martorii acestui proces miraculos. Ma reped cu Philip in bucatarie si ma uit uimita la cacoon: inca miscoceste inauntru si probabil ca munceste la constructie. Urmarim amandoi fenomenul si incerc sa raspund la intrebarile lui, desi deja nu prea am habar de ce se intampla.
Acum deja s-a linistit miscarea - asa ca ma apuc de studii. Si aflu ca fluturele nostru va fi, intr-adevar, molie, pe numele ei Isabella Tiger Moth. Ca va dura Dumnezeu stie cat sa iasa - se pare ca hiberneaza in cocoon!? Ca, asa cum ma gandisem, miscarile lui eratice erau create de producerea 'matasii' cu care isi forma cocoon-ul. Ca, de fapt, numai moliile isi construiesc cocoon - inca incerc sa ma prind cum se cheama chestia in care stau fluturii, deoarece informatiile sunt multe si inconsistente. Am descoperit, in schimb, ca in decursul unui an exista 4 generatii distincte la 'Monarch Butterfly' - 3 sa le zicem normale si 1 (ultima) migratoare. Ce nedreptate profunda ca numai o generatie sa aiba sansa calatoriei catre sud. Poate ca omenirea ar trebui sa studieze mai cu atentie lume animala inainte sa vocifereze la infinit sloganuri egalitariste... dar am divagat serios.
Si mi-am adus aminte cu nostalgie de anii de scoala generala - vara intindeam milioane de frunze de dud pe mesele din laboratorul de istorie si cresteam 'viermi de matase'. Imi aduc aminte cum culegeam frunzele din duzii din chiar curtea scolii, imi aduc aminte si cum mancau omizile frunze, dar nu-mi aduc aminte sub nici o forma sa fi vazut vreun cocoon... memorie selectiva?!
Cert este ca acum studiile noastre naturale / naturiste s-au mai imbogatit cu un eveniment. Si Philip a pus si molia in rugaciunile lui de seara :)
Intr-una din aventuri, dispersand pietre si bolovani (s-a prins el ca acolo se gasesc insectele in semi-iarna semi-primavara din Martiele canadian) a gasit un caterpilar (in traducere: omida). Una din acele omizi uriase, pufoase si ne-scarboase (pentru mine, deoarece pentru el cred ca trebuie inca sa se nasca insecta care sa ii para scarboasa).
Uite, mami, o omida! Pot sa o iau acasa?
Sunt convinsa ca biata omida nu e inca in viata, asa ca nu vad de ce nu ar muta-o de sub piatra in casa. Il temperez, totusi, explicandu-i ca, probabil, biata insecta nu a supravietuit iernii (nici nu-mi imaginez cum s-ar putea asa ceva).
Ne aburcam in masina si cum am petrecut o ora si ceva mergand pe campuri intr-un frig crunt dam drumul la caldura la maxim. Trec aproximativ 30 de secunde - si un strigat incantat ne trezeste din amorteala placuta:
Mami! Tati! E vie! MISCA!
Ne uitam amandoi si intr-adevar pufosenia misca vioi. Iaca pozna.
Ajuns acasa o pune intr-un castronel - si ii creaza si un habitat potrivit: cauta prin colectia lui naturista si apare cu niste conuri de pin, niste ramurele subtiri si chiar si un capacel in care ii pune apa. Rupem diverse frunze de pe la florile din casa, aruncam si o frunza de salata in amalgam si apoi el se pune pe studiat. Este uimitor cum la cei 6 ani (si 2 zile) este in stare sa stea cu jumatatile de ora, relativ nemiscat, sa se uite la o omida care nu face mare lucru.
Nu-mi pun mari sperante in supravietuirea omidei - am mai incercat in vara de cateva ori fara succes sa transformam aceleasi omizi in fluturi (nici macar nu stiu ce fel de fluturi ar fi; sa nu cumva sa fie molii!). Trec zilele si omidutza inca misca (din ce in ce mai firav), iar copilul ii pune apa proaspata in fiecare zi.
Duminica, dupa agitatia completa din weekend, ne linistim in sfarsit acasa si, normal, fiecare ne verificam ce avem de verificat. Si deodata apare transfigurat, cu o figura emotionat-incantata, cu o expresie oarecum incredula:
Mommy! He's made a COCOON!
Imi trebuie cateva secunde ca sa procesez informatia si apoi ma uit la el cu probabil aceeasi expresia incredula - omida noastra se transforma in crisalida! Si noi putem sa fim martorii acestui proces miraculos. Ma reped cu Philip in bucatarie si ma uit uimita la cacoon: inca miscoceste inauntru si probabil ca munceste la constructie. Urmarim amandoi fenomenul si incerc sa raspund la intrebarile lui, desi deja nu prea am habar de ce se intampla.
Acum deja s-a linistit miscarea - asa ca ma apuc de studii. Si aflu ca fluturele nostru va fi, intr-adevar, molie, pe numele ei Isabella Tiger Moth. Ca va dura Dumnezeu stie cat sa iasa - se pare ca hiberneaza in cocoon!? Ca, asa cum ma gandisem, miscarile lui eratice erau create de producerea 'matasii' cu care isi forma cocoon-ul. Ca, de fapt, numai moliile isi construiesc cocoon - inca incerc sa ma prind cum se cheama chestia in care stau fluturii, deoarece informatiile sunt multe si inconsistente. Am descoperit, in schimb, ca in decursul unui an exista 4 generatii distincte la 'Monarch Butterfly' - 3 sa le zicem normale si 1 (ultima) migratoare. Ce nedreptate profunda ca numai o generatie sa aiba sansa calatoriei catre sud. Poate ca omenirea ar trebui sa studieze mai cu atentie lume animala inainte sa vocifereze la infinit sloganuri egalitariste... dar am divagat serios.
Si mi-am adus aminte cu nostalgie de anii de scoala generala - vara intindeam milioane de frunze de dud pe mesele din laboratorul de istorie si cresteam 'viermi de matase'. Imi aduc aminte cum culegeam frunzele din duzii din chiar curtea scolii, imi aduc aminte si cum mancau omizile frunze, dar nu-mi aduc aminte sub nici o forma sa fi vazut vreun cocoon... memorie selectiva?!
Cert este ca acum studiile noastre naturale / naturiste s-au mai imbogatit cu un eveniment. Si Philip a pus si molia in rugaciunile lui de seara :)
4 martie 2009
Note de Martie
In viata fiecarui om sunt zile bune si zile mai putin bune. Maiestria consta in a aprecia zilele bune si a te bucura de ele total, in timp ce cauti bunul in zilele mai putin bune. N-am reusit eu inca sa fiu maestra totala, dar cred ca am reusit sa-mi imbunatatesc mult mentalitatea asupra vietii.
Apoi sunt zilele care par ne-bune cand, deodata, apare o sclipire de speranta - poate, totusi, mai pot fi transformate. Totul e sa nu disperi, totul e sa nu renunti, nici macar cand se apropie miezul noptii. O batalie nu e niciodata pierduta total - cel putin castigi experienta.
Exista si zilele neutre - cele facute din miriade de momente fie bune, fie ne-bune, fie oarecare. Zile in care balanta nu inclina in nici o parte si in care ai oportunitatea sa apreciezi frumosul intr-un context de relativ calm.
Imi dau seama ce greu trebuie sa fie pentru cei hiper-sensibili sa treaca prin fiecare moment al zilei. Dar pe de alta parte - ce frumos pentru noi, cei care ramanem sa ne bucuram de capodoperele lor (fie ele in muzica, poezie, proza, pictura sau orice fel de exprimare artistica). Sa te trezesti dimineata cu cantecul de pasarele si sa poti sa il simti atat de total incat sa ai capacitatea de a-l transpune intr-o forma artistica. Sau sa asculti picurii de ploaie si in loc sa te bosumfli ca ti-ai ruinat o pereche numai buna de pantofi sa poti sa creezi un cantec de care sa se bucure si cei bosumflati.
Daca am incetini acest ritm nebunesc in care ni se petrece viata (deoarece nu 'o petrecem' noi pe ea, ci mai mult ea pe noi) si ne-am opri cateva minute din cand in cand sa acceptam toate bucuriile si frumusetile pe care viata ni le pune in cale - ce mare diferenta s-ar simti. Desi incerc sa incetinesc cat se poate, sunt inca incorsetata in constrangerile sociale, culturale, si de ce nu, economice - ma trezesc ca il grabesc pe copil undeva, Dumnezeu stie unde si de ce ne grabim. Cert este ca pare mai important sa ajungem acolo si uit ca ar fi mult mai bine sa plecam un sfert de ora mai devreme si sa ne bucuram de zapada sau florile de la marginea drumului.
Visez la o viata in care te trezesti, poate, odata cu cocosul (deoarece trebuie hranit acel cocos), si in mod sigur nu stai prea des jos la computer - dar poti sa mananci rosiile personale... visez la o simplificare drastica a vietii. Unii cred ca e posibil sa te muti din urbanul in care am crescut si sa te adaptezi ruralului. Altii sunt, bineinteles, sceptici. Cateodata suntem si noi sceptici - dar cel mai adesea suntem cat se poate de curajosi (cel putin in spirit). Si alteori vine copilul si povesteste cum o sa ne mutam noi la ferma si imparte sarcinile: a facut echipe de cine cu cine lucreaza si la ce. Cand il intrebi ce fel de animale o sa avem iti recita o lista impresionanta: cai, vaci, oi, gaini, rate, porci, caini si nelipsitii delfini (10,000 chiar). Cum tinem noi delfini? E simplu - ca la Marineland; avem o piscina / acvariu in care ei stau si noi le dam de mancare. Ce mananca delfinii? Oricine stie asa ceva: peste. Si de unde scoatem noi tonele de peste necesar? O parte ii pescuim din lacul propriu, o parte am impresia ca ii cumparam de undeva (nu e inca clar de unde si cum, dar sunt sigura ca o sa aiba el o solutie si la asta).
Au inceput si intrebarile (adresate lui) de genul: ce vrei tu (puiule) sa te faci cand vei fi mare? Sta un pic pe ganduri si apoi zice ca fie 'animal rescue worker' fie veterinar. Cert este ca ambele se ocupa cu animale (prima ocupatie ar fi ceva de genul: lucrator la salvarea animalelor). A hotarit el cu o logica surprinzatoare ca intai va lucra cu salvarea animalelor si apoi se va face doctor veterinar. Are dreptate perfecta omuletul: daca vrea sa ia aceasta cale in mod sigur va trebui sa faca ceva practica in timpul studiilor. Ca intotdeauna logica lui este beton si nu inceteaza sa ma ia prin surprindere.
Avem iar o perioada de 'stiinte' - cum s-au inventat diverse, cum functioneaza. Din nou sunt salvata de biblioteca, casa e plina de tot felul de tomuri care explica pe intelesul copiilor orice. Trebuie sa recunosc ca ma bucur de aceasta perioada - cateodata pentru ca reusesc sa-mi aduc aminte sau sa dibuiesc raspunsuri, alteori pentru ca am ocazia sa le aflu. Imi dau seama ca asta ar fi un job super-dragutz pentru mine: un fel de cercetator pentru intrebarile copiilor :) Stiu - se cheama profesor :) Asa descopar ca intre primele 20 de 'cele mai populate' orase din lume undeva pe la coada listei (locurile 15, 16, 18) se afla singurle 3 orase din tari dezvoltate: Tokyo, New York & London. Este clar o legatura intre 'tara dezvoltata' si 'aglomerarea urbana'... Si tot asa aflu exact care e densitatea populatiei in Canada si Australia: 3 persoane pe km2. Deci in mod logic am putea sa gasim o ferma pe un km2, nu?! Stiu - Australia cu desertul si noi cu Polul Nord. Ghinion. Aflu de la copil ca Pacificul e cel mai mare ocean (recunosc ca habar nu am avut) din cele 5 existente (avem probleme amandoi sa ne aducem aminte care va fi al 5-lea: 'Southern'). Si dupa ce ii explic care e cea mai mica provincie (PEI) mai adaug in Bucket List-ul familiei calatoria trans-Canadiana. Trailer avem, timp avem (cel putin deocamdata) - ce ne mai trebuie? Daca am fi descoperit si fintina cu petrol in curte, totul ar fi perfect.
Suntem cu totii disperati dupa primavara, asa ca am recurs la micile subterfugii pre-gradinarit: punem seminte si bulbi in ghivece. Totul e sa-si aduca mama aminte sa le ude, ca altfel, bietele de ele, ar creste :) Si pana vor apare zambilele mele in ghiveci am cumparat o primula gata inflorita. Face trecerea gerului mai usoara.
Si filozofiile mele de la miezul noptii se apropie de sfarsit - sanatate maxima si pe curand :)
Apoi sunt zilele care par ne-bune cand, deodata, apare o sclipire de speranta - poate, totusi, mai pot fi transformate. Totul e sa nu disperi, totul e sa nu renunti, nici macar cand se apropie miezul noptii. O batalie nu e niciodata pierduta total - cel putin castigi experienta.
Exista si zilele neutre - cele facute din miriade de momente fie bune, fie ne-bune, fie oarecare. Zile in care balanta nu inclina in nici o parte si in care ai oportunitatea sa apreciezi frumosul intr-un context de relativ calm.
Imi dau seama ce greu trebuie sa fie pentru cei hiper-sensibili sa treaca prin fiecare moment al zilei. Dar pe de alta parte - ce frumos pentru noi, cei care ramanem sa ne bucuram de capodoperele lor (fie ele in muzica, poezie, proza, pictura sau orice fel de exprimare artistica). Sa te trezesti dimineata cu cantecul de pasarele si sa poti sa il simti atat de total incat sa ai capacitatea de a-l transpune intr-o forma artistica. Sau sa asculti picurii de ploaie si in loc sa te bosumfli ca ti-ai ruinat o pereche numai buna de pantofi sa poti sa creezi un cantec de care sa se bucure si cei bosumflati.
Daca am incetini acest ritm nebunesc in care ni se petrece viata (deoarece nu 'o petrecem' noi pe ea, ci mai mult ea pe noi) si ne-am opri cateva minute din cand in cand sa acceptam toate bucuriile si frumusetile pe care viata ni le pune in cale - ce mare diferenta s-ar simti. Desi incerc sa incetinesc cat se poate, sunt inca incorsetata in constrangerile sociale, culturale, si de ce nu, economice - ma trezesc ca il grabesc pe copil undeva, Dumnezeu stie unde si de ce ne grabim. Cert este ca pare mai important sa ajungem acolo si uit ca ar fi mult mai bine sa plecam un sfert de ora mai devreme si sa ne bucuram de zapada sau florile de la marginea drumului.
Visez la o viata in care te trezesti, poate, odata cu cocosul (deoarece trebuie hranit acel cocos), si in mod sigur nu stai prea des jos la computer - dar poti sa mananci rosiile personale... visez la o simplificare drastica a vietii. Unii cred ca e posibil sa te muti din urbanul in care am crescut si sa te adaptezi ruralului. Altii sunt, bineinteles, sceptici. Cateodata suntem si noi sceptici - dar cel mai adesea suntem cat se poate de curajosi (cel putin in spirit). Si alteori vine copilul si povesteste cum o sa ne mutam noi la ferma si imparte sarcinile: a facut echipe de cine cu cine lucreaza si la ce. Cand il intrebi ce fel de animale o sa avem iti recita o lista impresionanta: cai, vaci, oi, gaini, rate, porci, caini si nelipsitii delfini (10,000 chiar). Cum tinem noi delfini? E simplu - ca la Marineland; avem o piscina / acvariu in care ei stau si noi le dam de mancare. Ce mananca delfinii? Oricine stie asa ceva: peste. Si de unde scoatem noi tonele de peste necesar? O parte ii pescuim din lacul propriu, o parte am impresia ca ii cumparam de undeva (nu e inca clar de unde si cum, dar sunt sigura ca o sa aiba el o solutie si la asta).
Au inceput si intrebarile (adresate lui) de genul: ce vrei tu (puiule) sa te faci cand vei fi mare? Sta un pic pe ganduri si apoi zice ca fie 'animal rescue worker' fie veterinar. Cert este ca ambele se ocupa cu animale (prima ocupatie ar fi ceva de genul: lucrator la salvarea animalelor). A hotarit el cu o logica surprinzatoare ca intai va lucra cu salvarea animalelor si apoi se va face doctor veterinar. Are dreptate perfecta omuletul: daca vrea sa ia aceasta cale in mod sigur va trebui sa faca ceva practica in timpul studiilor. Ca intotdeauna logica lui este beton si nu inceteaza sa ma ia prin surprindere.
Avem iar o perioada de 'stiinte' - cum s-au inventat diverse, cum functioneaza. Din nou sunt salvata de biblioteca, casa e plina de tot felul de tomuri care explica pe intelesul copiilor orice. Trebuie sa recunosc ca ma bucur de aceasta perioada - cateodata pentru ca reusesc sa-mi aduc aminte sau sa dibuiesc raspunsuri, alteori pentru ca am ocazia sa le aflu. Imi dau seama ca asta ar fi un job super-dragutz pentru mine: un fel de cercetator pentru intrebarile copiilor :) Stiu - se cheama profesor :) Asa descopar ca intre primele 20 de 'cele mai populate' orase din lume undeva pe la coada listei (locurile 15, 16, 18) se afla singurle 3 orase din tari dezvoltate: Tokyo, New York & London. Este clar o legatura intre 'tara dezvoltata' si 'aglomerarea urbana'... Si tot asa aflu exact care e densitatea populatiei in Canada si Australia: 3 persoane pe km2. Deci in mod logic am putea sa gasim o ferma pe un km2, nu?! Stiu - Australia cu desertul si noi cu Polul Nord. Ghinion. Aflu de la copil ca Pacificul e cel mai mare ocean (recunosc ca habar nu am avut) din cele 5 existente (avem probleme amandoi sa ne aducem aminte care va fi al 5-lea: 'Southern'). Si dupa ce ii explic care e cea mai mica provincie (PEI) mai adaug in Bucket List-ul familiei calatoria trans-Canadiana. Trailer avem, timp avem (cel putin deocamdata) - ce ne mai trebuie? Daca am fi descoperit si fintina cu petrol in curte, totul ar fi perfect.
Suntem cu totii disperati dupa primavara, asa ca am recurs la micile subterfugii pre-gradinarit: punem seminte si bulbi in ghivece. Totul e sa-si aduca mama aminte sa le ude, ca altfel, bietele de ele, ar creste :) Si pana vor apare zambilele mele in ghiveci am cumparat o primula gata inflorita. Face trecerea gerului mai usoara.
Si filozofiile mele de la miezul noptii se apropie de sfarsit - sanatate maxima si pe curand :)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)