Imprimavararea

Nici nu sunt sigura ca e un cuvant din dictionarul limbii romane, dar suna asa placut la urechi...

Cum spuneam ieri - Martie a dat semne de dezghet. S-a caznit din toate puterile sa impinga iarna inapoi in adormirea anuala. Au fost cateva zile extrem de placute, apoi a revenit frigul, dar a ramas, cel putin, cerul senin. Undeva pe la jumatatea lunii, imediat dupa caldura primavaratica - cine a aparut in curtea noastra? Cine altcineva decat perechea de turturele? Ma uitam la ele cu o bucurie imensa - candva in timpul furtunilor de peste iarna cutia lor de pe televizorul de afara cazuse si inca nu reusisem sa pun ceva in loc. In timpul celor cateva momente primavaratice - nu ma invrednicisem sa ma sui pe un scaun si sa pun o alta cutie, preferam sa stau intr-o semiparalizie plina de semne de intrebare: vor mai veni, oare, inapoi? Daca nu-si gasesc 'cuibul' vor astepta, oare, rabdatoare, pana le pun altul?

Si deodata m-am aflat in fata faptului implinit: revenisera amandoua si cantau - poate cu speranta ca cineva le va lua in seama si le va reface cuibul, poate cu bucuria ca si-au regasit 'casa', poate cu nedumerirea ca le-a disparut cuibul. Stateau cand pe gard, cand pe acoperis, cand veneau si mergeau atente pe chiar televizorul care le fusese casa 2 ani.

Bucuria revederii a fost un pic acoperita de tristetea acelui 'dar daca vor zbura mai departe, intristate ca nu si-au regasit locul de cuib?', dar m-am apucat repede-repede de treaba. N-a durat mult si aveau o cutie noua pe televizor. Au stat amandoua si m-au urmarit de pe gard, gangurind cand si cand cate ceva.

Am sperat ca atunci cand intru in casa vor veni sa isi inspecteze noul locshor, dar am fost un pic pedepsita pentru lenea de peste iarna - au zburat amandoua peste casa, lasandu-ma in asteptare. Am decis sa nu ma intristez profund - la urma urmelor era seara si poate ca vor reveni dimineata, doar si noua ne place sa ne inspectam casele la lumina zilei, nu? Si intr-adevar, dimineata erau inapoi in gradina - intai pe gard, apoi cercetand atente cutia, apoi din nou pe gard (poate discutau intre ele daca noua 'constructie' e suficienta pentru planurile lor?!), apoi in sfarsit au acceptat casutza lor cea noua si au inceput sa aduca crengutze si fire uscate de iarba...

Acum mamica sta in cuib (banuiesc ca pe oua, deoarece nu prea pleaca) si bucuria mea e nemarginita. Sunt ca un prieten drag pe care nu-l vezi toata iarna si nici macar nu stii sigur daca vei avea ocazia revederii in anul urmator. Un prieten drag caruia trebuie sa ii spui 'la revedere' in fiecare toamna - fara sa stii cand e momentul sa-i spui la revedere, de fapt. Te trezesti intr-o zi si nu mai e acolo unde il stiai si stii ca a plecat si speri ca se va intoarce.

Turturelele noastre cu lectia lor de ciclicitate a vietii...