Martie este o luna deosebita - incarcata cu zile de nastere, cu speranta venirii primaverii, cu trecerea la 'ziua de vara'. Pare un moment de renastere, de invigorare.
Acest Martie nu s-a dezmintit nici el - desi inca friguros, a avut momentele lui de imprimavarare si a adus saptamani intregi de un soare stralucitor pe un cer superb. Zilele de nastere au venit si au trecut - unele cu sarbatoriri complexe, altele cu sarbatoriri mai pe acasa; acum copilul are 6 ani si 'e mare'. Nu ca n-ar fi stiut el totul pana acum, dar acum, somehow, stie si mai multe decat 'totul'. Are intrebari nenumarate, nimic de spus - nici nu stii de unde are intrebari daca tot le stie pe toate.
Am reusit intr-o zi sa scot de la el motivul pentru care este atat de dezarmant de neascultator acasa, in timp ce in 'societate' se comporta relativ exemplar. Este derutant sa auzi mereu 'vai, ce copil politicos' si 'vai, ce baietel dragut' cand stii ca pana cu 10 minute inainte vorbeai, practic, cu peretii. Asa ca l-am intrebat intr-o zi ce se intampla - care este diferenta intre acasa si la scoala (scoala fiind pe moment exemplul pozitiv). A stat ca de obicei un pic pe ganduri si apoi mi-a spus 'because at home I feel free'. Am ramas un pic debusolata - ce raspunzi la asa ceva? Omuletul are (ca de obicei) dreptate in felul lui - acasa se simte 'liber', probabil eliberat de constrangerile sociale. Si asa si trebuie, sa fie mai liber, sa se poata simti bine. Dar cum sa-l faci sa inteleaga ca aceasta liberatate a lui inseamna in majoritatea cazurilor o innebunire sistematica a celor din jur, incepand cu bietii catei.
Ma tot intreb cum sa ajungem la un fel de balanta - saptamanile de vacanta au fost relativ ok. Parca n-am intrat in atatea conflicte, parca a fost mai multa liniste si relaxare. Si numai ce-a inceput scoala si... ce se intampla? Am ajuns in impasul cunoscut - eu vorbesc, eu aud si toata lumea e nefericita in final. Imi dau seama ca e oarecum normal virstei, imi dau seama ca partial totul se intampla din faptul ca e curios si incearca sa afle toate raspunsurile cat mai repede, imi dau seama ca e, de fapt, un semn bun - din categoria: gandesc, deci exist. Dar rabdarea mea ajunge la limite si nu mai stiu unde am pus vasul cu rezerve :)
Vorba unei prietene din copilarie - nu sunt ei zvapaiati, suntem noi lipsite de rabdare. Asa e, are dreptate.
Asa ca incerc sa numar pana la 10, 100, 200... cateodata functioneaza, cateodata nu :) Dar daca ar functiona mereu parca n-ar avea nici un haz!
Si printre bezmeticiile virstei a reusit 2 performante in vacanta de primavara: snorkeleste (in piscina, dar tot snorkeling se cheama) si merge pe bicicleta pe numai 2 roti. Ba chiar s-a exprimat ca ar dori sa incerce si talere cand se mai incalzeste un pic. Semn ca creste si semn ca trebuie sa mai schimbam tacticile si strategiile. Inapoi la biblioteca cu noi :)
Cateodata ma intreb cum cresteau copiii in epocile de mult apuse - apoi imi dau seama ca in familiile ne-nobile munceau toti de cand erau in stare sa tina uneltele in mana; iar in cele de nobili - probabil ca daca guvernanta era capabila sa-i stapaneasca bine, daca nu... Dumnezeu cu mila.
Acum s-a apucat sa joace Domino si mie mi-e lene sa-l pun sa se imbrace sa ducem catelandra la plimbarea de seara. Dar trebuie... mai ales ca e aproape ora de culcare...
Un sfarsit de Martie placut!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu