Ganduri (4)

Am inceput cateva articole de-a lungul timpului si zac acolo, neterminate... cateodata imi aduc aminte ce sentimente m-au impins sa astern cuvintele pe 'hartie', alteori mi-e imposibil sa retraiesc simtirile trecutului.

Acum multi ani (in anii de studiu si de - abia acum imi dau seama cu adevarat - o nespusa fericire nevinovata) incercam sa tin un jurnal, sa nu uit ce se intampla. Si am realizat atunci ca pentru a reusi sa scriu ceva imi trebuia o anume stare... mai degraba de o tristete profunda... plina de oarece dureri sufletesti. Inca ma intreb de ce, oare, numai melancoliile produceau atunci ceva? Acum reusesc sa adun trairi si cand sunt trista, si cand sunt vesela, chiar si atunci cand am o zi perfect obisnuita.

Cum e ziua de azi - o zi perfect normala. Dupa o mini-vacanta in State, la 2 concursuri majore (rectific: la cele mai mari concursuri posibile) - ar trebui sa fiu la una din extreme: fie extrem de fericita, fie extrem de trista. Si ma gasesc in nici una din extreme. Un pic melancolica - abia ce ne regasisem prietenii cei dragi a trebuit sa-i parasim din nou; un pic trista - inevitabil la sfarsitul unui concurs e un moment de tristete: cand campingul pare brusc parasit si nu mai e aproape nimeni imprejur; un pic fericita - ultima seara a fost absolut superba, n-am mai petrecut de mult cateva ore atat de linistite si placute, in jurul focului cu oameni dragi; si inca un pic fericita - desi n-am castigat nici un trofeu, desi performantele nu au fost extraordinare, au fost foarte bune si in crestere constanta.

Am incercat sa lucrez si nu prea am reusit toata ziua... si apoi m-am trezit la 10 seara aducandu-mi aminte ca maine e Canada Day, deci inchis peste tot. Asa ca m-am urcat in masina si m-am amuzat din nou profund de cat de repede ma pot obisnui sa conduc camioneta. De fiecare data cand ma urc in truck n-am nici o problema sa folosesc nici un fel de manete... si chiar daca ma duc pana la benzinarie, cand ma intorc si ma urc in masina mea am intotdeauna probleme sa schimb vitezele sau sa pun frana de mana... e uimitor cum functioneaza creierul :)

Acum incerc sa ma opresc din a retrai fiecare moment al celor 2 concursuri si mi-e greu :) Sper sa ne revedem prietenii cei dragi cat de curand!

Good bye, Pennsylvania & Ohio! Hello Ontario :)
 

Camping si talere

Anul acesta va fi, probabil, mai greu cu drumurile si calatoriile (vezi economia) dar am reusit pentru prima etapa sa facem rost de fonduri si ceva amunitie pentru copii si... iata-ne in ultima zi de scoala incercand sa impachetam totul cat mai rapid ca sa putem purcede la drum.

Suntem, bineinteles, in intarziere - deoarece weekend-ul a fost super-incarcat (cu antrenamente si concursuri), iar luni am stat aproape toata ziua in pat (cu o febra ciudata care a inceput sambata si pe care am pus-o initial pe seama soarelui ingrozitor). Dar catinel-catinel reusim la ora 5 sa iesim din driveway cu casutza noastra scartaind in spatele masinii.

Iesim super-rapid din vama - am dat peste un ofiter nevinovat care se uita ciudat la foile noastre (iti trebuie niste acte speciale ca sa muti armele dintr-o tara in alta) si il cheama pe ofiterul de la casutza alaturata sa ii ceara sfatul. Al doilea se uita un pic si spune (spre nedumerirea noastra completa): 'E OK, au mai facut asta, sunt OK'... pret de juma' de ora mergand pe bine-cunoscuta noastra I-90 ne intrebam ce anume l-a facut sa spuna ca 'am mai facut' trecerea... Florin inclina sa dea toata 'recunoasterea' pe magnetii de pe masina (pe care scrie 'Scoala de Talere! Veniti sa invatati!' ma rog... ideea e similara, ca nu scrie chiar asa :) ). Eu tot nu stiu ce sa cred. Cert este ca ne amuzam si ne si bucuram ca am trecut, practic, ca prin branza.

Ne vedem linistiti de drum - se insereaza deja si este taman cum ii 'place' lui Florin sa mearga cu trailer-ul: noaptea, prin munti. Mai adaugam si faptul ca drumurile sunt in reparatie si ca GPS-ul are o harta mai veche si ne trezim pe undeva prin Apalasi ca GPS-ul ne cere sa mergem, practic, pe langa autostrada, prin rapa adanca... Amuzant. Ca sa fie totul perfect dam si peste niste drumuri inchise si care ne duc prin satuce de munte - o situatie ideala pentru niste calatori cu casa in spinare, noaptea. Aducandu-ne aminte de primul nostru drum in Ohio, ne bucuram ca nu ploua, tot e ceva!

Prea multe nu putem admira, s-a lasat noaptea si e intuneric total. Ma distrez eu cu niste lumini ciudate, scoase parca din 'Intalnire de gradul III' - ma dumiresc ca sunt de la niste zone de constructie: trag o noua autostrada prin munte si muncesc si noaptea.

Parasim autostrazile si ne apropiem de Elysburg trecand la nesfarsit raul din apropiere cu nume imposibil de pronuntat - Susquehanna; de fiecare data sper ca e ultima trecere (insemnand ca suntem la 10 minute de camping) si de fiecare data descopar ca nu e asa. Intr-un final ajungem sa recunoastem perfect imprejurimile si regasim si camping-ul curand. Este, deloc nemaiauzit, ora 1:40 dimineata. N-ar fi nici prima si sunt sigura ca nu e nici ultima oara cand trebuie sa ne asezam in miez de noapte, asa ca nu mai are sens sa ma lamentez de ora prea tare si incerc sa-l ajut pe Florin cat se poate ca sa terminam cat mai repede. Acel repede inseamna ca pe la 4 dimineata am reusit sa punem capul pe perna.

E ceva in aerul Elysburgului care ma face sa nu-mi mai pese cate ore de (ne)somn am la bord, asa ca dimineata ma trezesc in agitatia obisnuita, un pic dupa ora 7. Deoarece barbatul nu poate fi sub nici o forma urnit dupa numai 3 ore de somn, iau copilul si purcedem catre club. De data aceasta nu am gasit locuri sus, pe munte, asa ca stam jos, in vale; casa clubului e, bineinteles, sus, pe deal. Mi-e o lene profunda sa iau masina si, de fapt, sper sa ne aburcam in tram-ul care face ture non-stop intre vale si deal. Dar n-am rabdare sa stam sa-l asteptam, asa ca pornim pe jos. Acuma sa nu va imaginati ca sunt 20 km distanta intre cele 2 puncte... nu... cel mult unul (cu indulgenta). Dar nu apucam sa iesim bine din camping-ul din vale cand se opreste un prieten cu masina si 'hop' iata-ne si in iuresul din casa clubului. Clasificare, squadding, platesc pentru ziua curenta si apare si Florin la un moment dat. Ii dau copilul in primire si ma intorc la camping sa imi iau ce-mi trebuie ca sa trag astazi: o zi obisnuita, 100 de talere pentru fiecare event.

Anul trecut din cauza ca trageam amandoi aveam grija sa iau eu un squad in prima serie, pentru ca sa ramana suficient timp pentru Florin sa traga intr-o serie mai tarzie (motivul neffind asa cum a crezut una din doamnele de la squadding ca avem o singura pusca, ci ca avem copilul si nu vrem sa-l lasam total nesupravegheat. Anul acesta situatia s-a imbunatatit (oarecum): Florin nu trage prea mult (e in modul de antrenor si nu-i sta mintea prea clar la talerele proprii), iar copilul se descurca perfect fara upravegherea noastra - chiar si acum, Florin vine sa ma vada tragand singles si Philip a ramas cu niste prieteni. Avantajul in camping-urile de taleristi este ca deja avem un numar impresionant de cunoscuti si toata lumea il adora pe monstruletzul nostru (care, intr noi fie vorba, e monstru cu noi, cu restul e un ingerash). Dar pentru ca nu mai sunt obligata sa iau prima serie - nici nu mai trag cu cei cu care trageam anul trecut. Nu e totul pierdut, totusi, ii intalnesc la tot pasul si stam de vorba cu drag.

In primul event trag obisnuit, ma si mir de mine, adevarul este ca nu simt oboseala deloc (e ceva in aerul din Elysburg, garantat). Al doilea - handicapul - e distractiv. M-au penalizat - de la cei 22 de yards ai mei la 24. Si desi 2 yards (1.90 m) nu pare mult - la capitolul talere e imens. Prima mea reactie este: 'Ohooo - de ce e bead-ul asa de mare?!' A doua reactie e si mai trista: 'Si unde pisici e talerul?!' Dupa ce trec oarecum de primele 25 de talere razand cu lacrimi incep sa ma obisnuiesc. Nu suficient cat sa fac un scor laudabil, dar suficient cat sa trec, macar, de 70 :) Lumea se uita ciudat la mine - eu cica sunt cea care a tras 99 anul trecut in handicap. Da, de la 20 de yards! Le explic amuzata ca e prima oara in viata cand trag de la 24. Si imi zambesc cunoscatori - au trecut toti prin acest tip de 'first time'. In doubles ma ajunge oboseala si trag undeva pe la media mea, ceea ce este laudabil (chiar daca speram sa fac ceva mai bine).

In acest mod simplu se termina prima zi - cu un pic de ploicica, cu veselie maxima si cu povesti la lumina lunii :)

A doua zi incepe distractia si nebunia: apar pe rand 4 din copiii-studenti, impreuna cu parintii si fratii aferenti, plus Frank, plus familia noastra asa-zis adoptiva din Pennsylvania - si deodata trailer-ul nostru devine centrul unui univers haotic si zgomotos, dar plin de veselie. Ca in orice situatie in care stai mult timp si in apropiere maxima cu cineva - ajungi sa vezi toate partile acelui cineva, parti care in relatiile obisnuite, de simple cunostinte, pot fi trecute cu vederea. Bineinteles - sunt aspecte pozitive, sunt aspecte negative. Cu alte cuvinte - ajungi sa cunosti persoanele cu care, practic, traiesti cateva zile.

M-a amuzat intotdeauna cum aceasta apropiere fizica si temporala de o persoana poate sa produca, in cele mai multe cazuri, rupturi majore. Toate relatiile mele au trecut prin acest carusel emotional - de la simple cunostinte, cu care imparti informatii generale, la prieteni cu care incepi sa petreci din ce in ce mai mult timp si sa imparti din ce in ce mai multe cunostinte despre tine, la prieteni buni - acesta fiind apogeul 'roller-coaster-ului' - si din acest punct al relatiei intai te prabusesti in prapastii nesfarsite si apoi, daca relatia merita, poti sa urci inapoi pe culmi... Dar am divagat...

Restul saptamanii e intr-o ceata placuta - stiu ca am tras (nimic spectaculos), stiu ca au tras si copiii, chiar si Florin. Dar imi aduc aminte mai degraba de prietenii regasiti, de povestile depanate sub copertina, de timpul petrecut in miez de noapte cu cei dragi. De fericirea si libertatea profunda a copilului, de bucuria cu care si-a petrecut ore intregi cu Emma sau alergand in jurul campingului pe bicicleta. De toate zambetele pe care le-am impartit cu un numar impresionant de taleristi. De politica pe care am facut-o scurt in asteptarea unui event cu diversi - din motive inca neclare americanii (sau cel putin cei din Pennsylvania) nu se dau inapoi de la a discuta politica... mai ales cand descopera ca esti anti-socialist convins (oh, cate persoane am fericit in acele cateva zile numai prin acest simplu anunt!).

Si dincolo de politica momentului au ramas amintirile - pentru mine in continuare Elysburgul pastreaza un farmec deosebit, indiferent de scorurile pe care le reusesc!

Duminica a venit parca prea repede - si au plecat cu totii inapoi catre Canada, mai putin noi trei si Garret (unul din studenti) pe care l-am pastrat cu noi, familia urmand sa ne regaseasca in Ohio. Asa ca duminica seara, dupa ce ne-au 'parasit' cu totii i-am luat pe Philip si pe Garret si am plecat sa ne plimbam in parcul de distractii de langa club. Primul meu drum (ca sofer) in USA! Scurt - vreo 5 km - dar primul! :) Garret fiind un adolescent atipic nu a dorit sa se 'dea' in nici una din monstruozitatile din parc, iar Philip tot n-a putut fi convins sa conduca un 'carting'. Si-a plimbat barcuta, a ascultat muzica, a vrut sa mearga cu trenuletzele, s-a amuzat din nou cu masina de epoca... dar atata... vom mai incerca :)

Uimitor pentru noi - luni am strans trailer-ul intr-un timp record si am reusit sa fim la poarta campingului exact la ora propusa... unde incepem sa radem este ca nu ne-a dat prin minte nici unuia sa setam GPS-ul inainte de plecare, deci iata-ne fizic in poarta, incercand sa ne dumirim daca trebuie sa o luam la stanga sau la dreapta :) si asteptand dupa dragul (si lenesul) de GPS sa se hotarasca incotro. Daca va puteti imagina - am stat asa pret de un sfert de ora! Dar tot e mai bine decat cele 2-3 ore cu care intarziam in mod 'normal'.

Drumul catre Marengo n-a avut nici un fel de peripetii, nici un fel de emotii atasate. Philip s-a intretinut cu Garret (care la un moment dat a inventat un joc in care tacerea era la mare pret), iar noi doi ne-am tinut ochii pe drum si mintea - oriunde a vrut ea sa haladuiasca. Si am reusit sa ajungem in Cardinal Center inainte de miezul noptii de data aceasta :)

Marti am fi putut sa tragem, dar orice tragator mai are nevoie si de un pic de pauza. Asa ca am admirat toti vinzatorii de diverse - pentru mine este o activitate extrem de placuta sa trec pe la fiecare si sa studiez in liniste ce au de vinzare: de la manusi pana la arme, de la pulbere pana la ochelari si te-miri-ce accesorii. In fiecare an pare sa apara o idee noua :)

Dupa ce am reusit sa ne clasificam (cu greu, deoarece domnul de la clasificari era nou, si tot ce-i aparea lui in computer erau rezultatele de la primul concurs al anului - unde trasesem niste scoruri incredibile - dar dupa cateva minute de incercari nereusite a gasit ajutor si ne-a clasificat pe toti cu datele corecte) ne-am retras la trailer - suntem cu spatele la locul de joaca si in apropiere de piscina si de pond; drept urmare Philip si noul lui frate mai mare, Garret, si-au luat unditele si s-au dus sa-si incerce norocul cu pestii din pond. N-au avut prea mare noroc cu pestii, dar si-au facut ceva cunostinte noi. Undeva in dupa-amiaza au reaparut si Gen & Cody (prietenii din Pennsylvania), spre deliciul si incantarea lui Philip (are o dragoste nemasurata pentru amandoi).

Ohio ar fi trebuit sa fie mai linistit decat Pennsylvania, dar cum avem si acolo cativa prieteni (din categoria super-zgomotoasa), ne-am resemnat: aceasta mini-vacanta va fi haotica si fara reguli. Cel mai nefericit este Florin, deoarece lui ii plac lucrurile sa urmareasca un plan bine-stabilit si sa nu iasa din matca... dar cateodata mai iei din viata ce primesti, nu ce doresti :)

De miercuri a inceput 'rutina' concursului: squadding, concentrare, intalnirile neasteptate pe linie cu diversi cunoscuti (sau mai putin). In relaxarea zilei Garret a reusit sa traga primul lui 25 straight, spre bucuria lui si mandria antrenorului (aka Florin). Este primul student care trage primul 25! Pentru Garret momentul are semnificatii si ramificatii personale dincolo de sport - si mandria i se citeste pe fata: acum are cu ce se 'lauda'! Lauda ii este relativ scurta, deoarece Cody revine din acelasi event cu scorul perfect: 100. Acum baietii (e un an si jumatate diferenta intre ei) au gasit inca un motiv in plus sa se harjoneasca - si Philip se incurca printre picioarele lor, alergand toti trei jucausi pe iarba din parc. Nici nu mai zici ca sunt 10 ani diferenta intre cel mic si cei 'mari' :)

In ziua cea mai importanta (Singles Championship) am reusit o performanta rara (pentru mine): sa ma supar pe faptul ca pierd talere... si din ce m-am suparat mai tare, din ce am pierdut mai multe... Pana la ultimul sub-event din prima 100 am reusit sa ma calmez si sa incep sa rad de mine insami... dar era deja prea tarziu ca sa mai salvez ceva din scor :) Asa ca sper ca m-am invatat minte sa ma gandesc la scor... ramane de vazut pana la concursul urmator.

Intre timp familia lui Garret a revenit cu o ploaie torentiala - o adevarata rupere de nori care ne aduna pe toti pe unde ne nimerim: copiii, cateii si un adult responsabil (!) in trailer; Florin si cu parintii copiilor - afara, in cortul de bucatarie. Trebuie sa recunosc ca nu m-am mai distrat de mult asa de bine - in camarutza noastra adunati 2 catelandri marishori, 1 copil, 3 adolescenti - devorand cina si apoi desertul si fiind toti extrem de incantati de filmul de la TV... O seara deloc linistita, dar incantatoare in haosul si galagia produse.

Si asa s-au petrecut si restul de zile in Ohio: intre talere zilei si agitatia serii, cu cateva raiduri in piscina (a fost infernal de cald cateva zile), cu foc de tabara in fiecare seara, pana noaptea tarziu, cu sandwichurile din biscuiti de graham, marshmalows si ciocolata, cu multa veselie si cu incredibil de multe sticle de Gatorade.

Pe nesimtite am ajuns duminica seara - dupa toate shoot-off-urile, dupa ce camping-ul s-a golit aproape total... am ramas cu Frank si Gen & Cody. Si in aceasta seara e esenta intregii vacante: prietenia si linistea pe care prietenii ti-o aduc. Stam toti 4 langa foc, un pic nostalgici, un pic tristi - e tristetea de la sfarsitul unui concurs important. N-am simtit-o o saptamana in urma deoarece stiam ca va urma imediat. Dar acum - fara sa stim ce se va mai intampla mai departe, fara sa avem siguranta ca ne vom mai revedea candva in vara aceasta - speram cu totii sa ne revedem si depanam povesti diverse. Focul trozneste placut langa noi si ne tragem din ce in ce mai aproape de el - o dovada a orei tarzii si a frigului usor care se lasa in noapte. Ne lasam dusi? nici vorba - Cody adoarme primul pe sezlong... si nici eu nu mai am mult... admir in liniste stelele :) E un sentiment extraordinar de placut sa poti sa imparti linistea cu un prieten - sunt rari cei cu care sa poti sa imparti momente de liniste. Nu pentru ca nu ar mai fi nimic de spus, ci din contra - pentru ca ar fi atat de multe!

Dimineata a venit si cu ea momentul sa ne luam ramas bun de la Marengo, de la farmecul campingului - si sa speram ca le vom revedea la sfarsitul lui August.

Pe curand, prieteni dragi!

 

Zile de scoala

Pe negandite ne-am trezit din nou la sfarsitul anului scolar.

De data aceasta sfarsitul are mai multe implicatii: este sfarsitul unei 'ere' (a gradinitei) si inceputul uneia noi (scoala elementara); este, garantat, sfarsitul lectiilor cu invatatoarea din ultimii doi ani; este, probabil, sfarsitul la scoala unde a fost. Ar trebui sa ma simt mai trista decat sunt - dar nu se intampla asa si incerc sa realizez de ce.

Sunt 2 motive care-mi vin in minte ca plauzibile: in primul rand ca inca nu am luat decizia finala de ce vom face in toamna (deci sfarsitul nu e categoric, e numai plauzibil) si in al doilea rand ca in ultimele cateva luni am incercat sa ma detasez oarecum de scoala un pic (ca defensiva la probabilitatea 'sfarsitului'). Poate ca vor fi si alte motive, in subconstient - dar ele vor aparea la suprafata mai tarziu, in linistea post-melancolica.

Intr-una din dimineti Philip este mai tacut decat de obicei si cum stiu ca mai are numai cateva zile realizez ca trebuie sa-l fac constient de realitate, va fi mai greu sa descopere in toamna ca totul s-a schimbat (si asa asta e marea noastra 'problema': cu schimbarile). Il intreb daca isi da seama ca mai are numai cateva zile de scoala (asa cum o stie el) si imi raspunde linistit si un pic resemnat ca da, stie. Si apoi imi explica pe indelete cum o sa-i fie dor de toti prietenii lui si cum nu vrea sa inceapa clasa 1 si tot asa. Avem o discutie indelungata (cat ne permite drumul pana la scoala) despre cum sa ne facem prieteni noi si cum orice schimbare poate sa aduca si lucruri bune.

Din fericire nu are timp sa fie prea nostalgic - in chiar ultima zi de scoala vom pleca intr-o vacanta prin Pennsylvania si Ohio, la concursuri de talere. Pregatirile sunt in toi si cred ca isi balanseaza tristetile cu bucuriile unor viitoare intalniri cu prietenii atat de dragi.

Iar eu imbratisez pe toata lumea cunoscuta la scoala si... nu stiu daca este un 'adio' sau 'pe curand'. Si poate ca asta ma ajuta sa trec mai usor peste aceste zile... si poate ca asta nu este un lucru chiar atat de bun...

Un lucru este sigur: baietelul nostru s-a facut mare!

 

Frumusete

In timpurile actuale cand pare ca toata planeta este ravasita numai de ganduri si activitati cel putin dubioase, in care societatea in care traim si ne crestem copiii pare sa fie egoista pana la refuz si plina de rautate... exista inca sperante.

Auzi in fiecare zi la TV & radio mai degraba stiri triste, negative - si te intrebi daca va mai fi existand o bruma de speranta, daca mai exista undeva si bunatate, si frumusete in lume.

Si apoi realizezi ca trebuie numai sa deschizi ochii si sa fii atent cu adevarat la tot ce te inconjoara si semnele pozitive sunt peste tot: in florile care coloreaza ziua minunat si parfumeaza strazile, in zambetele copiilor care merg catre scoala, in cantecele pasarilor... exista inca frumusete si bunatate.

Sau intr-o povestioara ca aceasta:

*******

I had received an early morning call from the hospital that my wife had been moved to intensive care. As I sped down the nearly empty highway, I spotted flashing red lights in my rearview mirror. I pulled over. "Good morning, sir," said the officer. "You appear to be in quite a hurry." Quickly I explained the situation. "Why are you wasting time?" he asked. "Get on your way, slow down, and good luck."
Four days later I was again en route to the hospital, travelling within the speed limit. Again I was pulled over. The policeman approached. "Don't get out of the car," he said. "How's your wife?"

In traducere:

Intr-o dimineata, devreme, am primit un telefon de la spital anuntandu-ma ca au mutat-o pe sotia mea la sectia de (nu mai stiu cum i se spune in romaneste, e posibil sa nu fi stiut niciodata) 'ingrijire intensiva' (adica in stare grava). Mergand cu viteza pe autostrada, am vazut in oglinda luminile rosii [ale masinii de politie]. Am tras pe dreapta. "Buna dimineata, domnule" a spus ofiterul. "Se pare ca va grabiti destul de tare". I-am explicat repede care este situatia. "De ce mai pierdeti timpul?" m-a intrebat. "Porniti mai departe, mergeti mai incet, si mult noroc!"
Patru zile mai tarziu ma duceam din nou catre spital, dar conduceam cu viteza legala. Am fost oprit din nou. Politistul s-a apropiat. 'Nu va dati jos din masina', a spus. 'Cum se simte sotia?'

*******

Si fara sa ai vreo relatie cu povestea sau persoanele implicate te simti brusc mai bine - exista oameni carora le pasa. Si atata timp cat vor exista - exista speranta!