Nostalgii

Sunt momente in viata cand te trezesti dimineata si ceva parca nu e la locul lui - si nu stii sa spui ce anume, nu stii cum ai putea sa repari acel ceva ca totul sa fie din nou perfect. Aceasta notiune aberanta a perfectului - pentru motive care imi scapa cautam non-stop perfectiunea; atunci cand nu cautam, precum gramatica limbii romane, mai mult ca perfectul! Hmm - nota pentru reflectii viitoare: perfectul (simplu sau compus) este un mod al trecutului... oare recunoastem perfectiunea numai dupa ce a trecut?! suntem incapabili sa o recunoastem in prezent? Dar am divagat.

De o vreme incoace, precum oaia mioritica, iarba nu-mi mai place si, daca-mi intrebi jumatatea, o sa spuna ca nici gura nu-mi mai tace. Este o neliniste care creste in mine si nu stiu cum sa o linistesc. Sau poate ar trebui sa o accept pur si simplu?!

Am incercat sa analizez posibile motive - si inca nu am gasit raspunsul care sa ma multumeasca. Asta neinsemnand ca n-am gasit, poate, raspunsul...

In majoritatea cazurilor, incerc sa descopar adevarul gandindu-ma ce mi-ar face placere sa se intample - si de fiecare data raspunsul e acelasi: sa pot sta la taclale cu prietenii. Poate ca acesta este, pur si simplu, adevarul - vara fiind o continua aglomeratie in care subiectul principal sunt talerele nu mai ajungem sa ne vedem prietenii suficient de des (sau mai bine zis, nu mai ajungem sa-i vedem mai deloc). Si cum luna aceasta si L. si bunica A. 'au fost lipsite' (vorba lui Philip) de pe messenger - am ramas si fara convorbirile mele zilnice cu una din ele. Si, orice s-ar spune, telefonul nu e la fel, cel putin pentru mine.

Asa ca admir ploaia (un alt motiv rezonabil pentru nostalgii continue) care cade zilnic - cand nu potopeste - si... raman nostalgica...