Frugality

Nu sunt sigura cum s-ar traduce in romaneste termenul Frugal - cel putin nu intr-un singur cuvant... e mai degraba starea de simplicitate, de a nu consuma mai mult decat e absolut nevoie. Nevoie nascuta nu neaparat din lipsa monetara, ci din dorinta de a consuma mai putin.

Aceasta nevoie - de anti-consum - devine acuta mai ales in perioada Sarbatorilor si, in cazul nostru, cel putin, s-a nascut cativa ani dupa ce ne-am permis luxul de a consuma tot ce am vrut, cand am vrut. Nu risipind - e greu, crescut in lipsurile economice si sociale ale comunismului - dar nefacand clar nici un fel de economie. Il numesc 'sindromul Tara' (sau 'Scarlett O'Hara') - "As God is my witness, I'll never be hungry again!"... cine n-a trecut prin situatii intelege greu atitudinea (poate de aceea Scarlett, cu toata frivolitatea ei, a fost unul din caracterele cele mai dragi mie).

Revenind la frugalitate si anti-consum - in ultimul timp am inceput sa revenim la 'radacini' si la producerea a aproape orice in casa. De la mancare (nu mai cumparam semi-preparate de ani si ani de zile) la cadouri la decoratii si la te miri ce. Hreanul ras preparat de mine saptamana trecuta ne-a provocat tuturor lacrimi - fiind absolut criminal (suicidal, vorba 'aripilor'). La fel si cu ghimbirul - daca tot am robotelul si materiile prime, si timp nu trebuie mai deloc... Nu mai vorbim de zacusca inghetata in pivnita, in lada frigorifica! Sau de crema pentru decorat prajituri:

  

Mai putin din frugalitate si mai mult din absoluta necesitate am ajuns astazi la performanta de a produce gelul dezinfectant pentru maini. De ce? deoarece, asa cum ma asteptam (dar nu m-am gandit suficient din timp) in magazine nu mai exista absolut deloc. Gasesti wipes (un fel de servetele dintr-un soi de hartie/material), gasesti medicamente - dar gelul dezinfectant? Ioc! Cum mai am numai un pic prin casa si cum Florin e mereu pe drumuri (si dand mana cu oameni non-stop)... am cumparat ingredientele si dupa o cautare scurta pe internet am gasit 2 solutii:

* aloe vera gel cu ulei de Tree Tea, Witch Hazel si Peppermint

sau

* aloe vera cu alcohol si ulei aromat.

Deoarece il pusesem pe Florin sa cumpere alcohol si glicerina (da, am cautat 'dupa', nimic nou sub soare!), am hotarat sa combin glicerina cu alcoholul, cu un pic de aloe vera gel (aveam un pic din acela folosit pentru arsuri de piele, vara!) in parti egale si sa adaug un pic de ulei aromat... si ce credeti? versiunea cu glicerina este un no-no pentru barbatii mei (trebuie ca exista ceva in creierul barbatilor care ii face sa dispere cand e vorba de ceva cu grasime pe pielea proprie - 'proprie' fiind cuvantul cheie aici! nu intram in detalii)... asa ca voi reveni la versiunea originala: 2 parti aloe vera gel, o parte alcohol si ceva arome... fara grasimi :)

Voi reveni la frugalitatile sezoniere - acum ne intoarcem la decoratii: pentru Craciun, pentru Holoween, tot ce e arta acum suna bine pentru copilul nostru 'sechestrat' in casa in ultima saptamana (mai ales ca azi se simte aproape total bine!)

Detalii

Il admir pe Philip construindu-si scoala - intai a folosit Lincoln Logs (niste barne din lemn, cu care construiesti cladiri ca pe vremuri cei din Vestul Salbatic) si a creat o cladire de 2 etaje - dupa ceva pro-si-contra a decis ca este cladirea in care copiii merg la gimnastica.

Apoi a aliniat frumos copiii, la usa se afla profesoara de sport - iar in spatele cladirii autobuzul cu care au calatorit cu totii pana acolo.

Imi imaginez ca s-a terminat, va aduce masini si semne de circulatie - dar ma insel. Vine randul interiorului scolii. Rand pe rand apar biroul directoarei, cu computer si printer, ba chiar si cu o floare in coltul camerei... in birou se afla chiar directoarea, asezata la masutza, iar in lateralul ei se afla 2 dintre nazdravanii din clasa, care au fost trimisi la directoare (pedeapsa suprema, inainte de a fi dati afara pentru cateva zile), ba chiar si profesoara care i-a insotit.

Apoi - insasi clasa: cu cateva pupitre, pe care trebuie sa punem cartile si caietele (a decupat din hartie colorata niste mini-dreptunghiuri de 7mm/5mm pe care le-a indoit la mijloc, arata precum un caiet sau o carte deschisa), creioanele (mommy, I need pencils... oh... din ce sa fac creioane pentru papusele de 5 cm inaltime?! tai o coada de frunza in bucatele minuscule si il intreb - cu oarece teama - sunt OK? 'Oh, yes, thank you mommy! You are the best!' oh, well, iata ca si taiatul de frunze are avantajul ei!), si chiar si ghiozdanelele. Apoi punem copiii in bancute, punem si tabla... si... totul e aranjat cu miutiozitate.

Il admir si ma intreb de unde a mostenit aceasta nevoie de a fixa si cel mai mic detaliu, acest simt al observatiei extraordinar de acut. Cred ca de la Florin, parca eu nu-a asa de sistematica, sunt mai dezorganizata un pic.

  

Aranjeaza fiecare fir de iarba, fiecare obiect, oricat de mic se afla la locul lui intr-o pozitie perfecta... Ii ia mai mult sa seteze contextul decat sa se joace propriu-zis, dar nu pare suparat, cred ca asta a si vrut, de altfel, sa isi creeze lumea aceasta in miniatura, unde el face regulile.

Il scot cu greu din casa la o plimbare prin aerul rece de toamna - si bineinteles ca gaseste la fiecare pas cate ceva de admirat, adunat, comentat... E o bucurie sa stai linistit si sa-l asculti observand lumea din jurul lui. O privesti automat si tu cu alti ochi si parca totul e dintr-o data mai frumos - mai ales cand te ancorezi in moment si admiri impreuna cu el culorile toamnei.

Culegem impreuna frunze de un colorit superb si ne bucuram de jumatatea de ora de preumblare prin cartier. Asa cum bine isi da el seama, bucuria consta in trairea momentului - sper ca isi va aduce aminte cand va fi adult sa incetineasca ritmul si sa se bucure cu ochii si sufletul de copil.

 

Ganduri (5)

Dupa cum bine stiti, la noi in casa se asculta 3 genuri de muzica - fara o ordine preferentiala: country, folk si clasica. In muzica clasica e rar cand imi vine sa inchid radioul, dar, recunosc, se mai intampla - mai ales cand ziua in amiaza mare dau un mars funebru care te face sa te gandesti numai in nuante de cenusiu inchis... si in ziua de azi cine are nevoie de cenusiu?!

Folk-ul - e reminiscenta adolescentina - am crescut cu Cenaclul Flacara (am si un reprezentat in familie, vorba aceea), iar apoi am trecut prin diverse folk / soft-rock in anii facultatii.

Country-ul - este, probabil, mult asemanator folk-ului asa cum il stim noi, in orice caz este singura muzica nord-americana contemporana pe care o pot digera (cu rarele exceptii din pop / rock).

De la transmutarea pe aceasta parte a oceanului televizorul si radioul nostru au fost fixate pe canale de muzica country (sau soft rock, rarissim), spre uimirea, dezamagirea sau disperarea prietenilor si cunoscutilor nostri. Suntem in fiecare an martorii unor noi aparitii si, rar, a unor imense disparitii - dar povestirile mele sunt legate de aparitii.

Acum cativa ani au aparut relativ simultan 2 voci noi - Keith Urban, Australianul stramutat in America si Johnny Reid, Scotianul stramutat in Canada. Amandoi exotici, amandoi cu niste voci incredibile, Keith cu o ghitara extraordinara, Johhny cu o caldura devastatoare. Nu mai vorbesc de accentul fiecaruia... e ceva special in accentul englezesc (adica din 'Imperiul' Britanic)...

Gandurile mele sunt acum adunate in jurul lui Johnny Reid - care acum cateva luni a lansat un cantec, Dance with Me. In ultimul timp a lansat mai multe cantece 'de suflet', dar 'Dance with me' este de departe cel mai tare - si in cateva zile va lansa un album de Craciun (ghici unde se duce Alica pe 10 Noiembrie?!). Si ascult de cateva zile aproape in continuu vocea un pic ragusita, si mi-l aduc aminte de acum cateva saptamani de la Premiile Canadiene de Muzica Country - in jeans si pantofi / sacou albe... o imagine care nu cred ca se va sterge curand din memorie :) [da, stiu, sunt o romantica irecuperabila... si nu e nimic rau cu acest fapt!]

Ca de obicei cand ascult pe unul din cei 'mari' ma intreb cum o fi sa stai in casa cu o asemenea persoana? Cum ar fi sa ai ca parinte o asemenea voce, sa iti cante la capatul leaganului cu fluctuatiile acelea superbe? Cum o fi sa fii coleg in adolescenta cu asemenea fiinte?!

Tangential imi aduc aminte de un coleg, DJ in timpul liber, care ma intreba ce fel de muzica ascult. Resemnata deja fiind cu faptul ca lumea ma crede cam ticnita - i-am raspuns 'country si Bon Jovi' si apoi am comentat ca stiu ca nu se potrivesc, dar... si raspunsul lui m-a uimit: 'aha - deci iti place ghitara si versurile cu sens'. Am ramas pe ganduri - asa este, perfect adevarat: imi place ghitara (si pianul) si versurile care spun ceva, povestesc ceva (nu despre magistrala albastra si trenul galben fara cai, ce mi-o fi venit?!)... Si m-am urmarit de atunci cu atentie - in reactiile fata de diversi cantareti sau numai fata de melodiile lor.

Si imi dau seama ca versurile sunt extrem de importante, de fapt, la fel de importante ca melodia propriu-zisa - iar vocea, cateodata o pot ignora daca e un 'ceva' special (vezi Willie Nelson, care nu a avut si nu o sa aiba niciodata voce, dar ramane undeva in topul preferintelor mele in muzica country - nu stiu de ce, n-am stiut niciodata). Am auzit melodii frumoase pe care nu pot sa le ascult prea des din cauza ca ma calca pe nervi versurile. Am auzit melodii oridnare pe care pot sa le lalai si sa la ascult la infinit deoarece povestea lor e sublima.

Si apoi din cand in cand apare cate un 'Dance with me' unde melodie, versuri, voce, aparitie fizica - totul se potriveste perfect... si atunci pentru o perioada de timp ascult la infinit melodia respectiva.

De cand in amalgamul zilnic am adaugat si talerele - o noua operatiune a luat nastere: in fiecare an trebuie sa-mi gasesc 'cantecul' sezonului... in primul an a fost o aglomeratie de Bon Jovi, in care primordial se regasea 'It's my life' - dar cantecul, oricat de pozitiv, nu este 100% potrivit. Anul urmator a fost nu un cantec, ci o poezie ciudata: The "B" Book - care suna astfel:

Big brown bear

Big brown bear, blue bull

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles.....

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backwards....

bump

BAM

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backward, bump black bug's bananna boxes...

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backward, bump black bug's banana boxes and Billy Bunny's breadbasket....

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backward, bump black bug's banana boxes and Billy Bunny's breadbasket and Brother Bob's baseball bus...

Big brown bear, blue bull, beautiful baboon blowing bubbles biking backwards, bump brown bug's banana boxes and Billy Bunny's breadbasket and Brother Bob's baseball bus and Buster Beagle's banjo-bagpipe-bugel band...

and that's what broke Baby Bird's balloon.

Ridicolul situatiilor, frumusetea desenelor si repetitia versurilor anterioare o fac una dintre cele mai frumoase carticele pentru copii pe care le-am citit. La ce imi folosea mie, in competitii? La tinerea creierului ocupat, ca sa nu numere talerele sparte. Am avut in anul acela si o alta solutie, la fel de caraghioasa (dar eficienta): fiecare taler pulverizat era notat cu 3 puncte, fiecare taler spart cu 2 si fiecare scapat cu o jumatate de punct... incercand sa adun 'punctele' nu mai aveam cum sa stiu cate am spart in fiecare runda :)

Anul trecut a fost 'Beautiful Life' a lui Doc Walker - nu neaparat un mesaj super-pozitiv, dar o melodie frumoasa din care lalaiam la infinit 'It's been a beautiful life... ooooo' si o luam de la capat.

Anul acesta - am trecut prin multe incercari (in mod curios aceeasi metoda nu functioneza 2 ani consecutivi), inclusiv unele profund penibile... dar nu s-a prins nimic de mine. Prin 'a se prinde' se intelege ca nu mi-au ajutat in concentrarea din concurs. Culmea este ca exact cand s-a incheiat sezonul am gasit si eu melodia: It's the climb. O pastrez pentru sezonul 2009-10 :) Ascultati-i versurile si sunt exact ce-mi trebuia mie tot anul...

E evident ca-s sarita de pe fix - daca intr-un post care se pornise romantic (vezi Keith si Johhny) am ajuns la talere! Am oarece circumstante atenuante, totusi: n-am mai atins shotgun-ul de aproape 2 luni...

Pana la urmatoarea revedere - o toamna frumoasa tuturor (a noastra se anunta pe jumatate iarna!)

 

Ranting

Sunt zile cand te intrebi ce-o fi cu lumea aceasta? Totul pare cam pe dos...

De unde a pornit uimirea mea profunda?

A trebuit sa ma preumblu astazi la policlinica si apoi la un laborator (nu pentru mine, ca insotitor) - in timp ce la policlinica totul a mers, ca de obicei, ca pe roate (inclusiv doctorul care a alergat dupa noi - ajunsesem deja la masina - deoarece uitase sa ne dea reteta!), la laborator... o cu totul alta poveste. Plina ochi de seniori si senioare (in afara de 2 copii si un adult restul erau sariti bine de 70), m-as fi asetptat ca domnisoara de la receptie sa fie mai calda. Dar, dupa un destul de acru 'luati un numar' si-a continuat activitatea de ignorare a celor ce intrau. Am crezut la un moment dat ca m-am inselat - s-a ridicat de la birou si s-a apropiat de una din doamnele mai in varsta care cauta ceva... dupa ce a asteptat semi-plictisita sa vada daca doamna gaseste acel ceva - trimiterea - doamna si-a dat seama ca nu o are, o uitase pe frigider acasa. Raspunsul a venit sec 'duceti-va sa o aduceti'... doamna a intrebat-o daca nu se poate sa il sune pe doctor, care e chiar in cladire... era, biata femeie, la limita, se vedea clar si am aflat imediat si de ce - era diabetica si postise de cu o seara inainte, peste 12 ore trecusera si acum tremura toata... M-as si asteptat sa puna fatuca mana pe telefon si sa ceara un fax cu trimieterea - ash, de unde?! I-a indicat la fel de sec sa se duca sus, la doctor, si sa obtina o alta trimitere... Am ramas cu un fel de sentiment de neputinta - nu puteam sa plec din laborator, nu stiam cand ne vine randul - dar mi-era o mila nesfarsita de biata femeie care abia mai misca... si o scarba la fel de infinita fata de tinerica seaca. Pleaca doamna si tinerica ii spune ca la intoarcere sa vina direct la ea, ca sa o treaca repede.

Am crezut ca s-a terminat aici - dar am asistat la o alta situatie - o alta batranica (aceasta era in varsta serios), insotita de o asistenta (cu un ecuson pe care scria 'Heartstone' - mai degraba Stonehart)... batranica isi cauta (si ea) cardul de sanatate si acum fatuca noastra trecuse de la plictiseala la exasperare. (Nu mai povestesc de indiferenta completa a insotitoarei). Vine intrebarea cu trimiterea - si batranica zice ca nu are, ca abia a fost vineri la analize. Si ce cauta inapoi? Au sunat-o sa vina inapoi. Pai trebuie sa aiba trimitere. Dar au sunat-o, de unde sa aiba trimitere. O foaie roz-strident, pentru repetare (i-o arata, ca sa nu fie probleme de miscomunicare). Acum batranica isi pierde rabdarea - si ii explica incet ca a fost v-i-n-e-r-i la analize si a plecat si cand a ajuns acasa au sunat-o ca trebuie sa vina sa refaca una din analize. Da, dar ii trebuie trimitere - fie de la doctor, fie de la laborator. Batranica si-a iesit din calm si a ridicat un pic tonul 'eu am fost la multe laboratoare si asa ceva nu am auzit'... fie fraza a fost magica, fie tonul a fost eficient - tinerica pleaca sa studieze situatia (cu cardul femeii in mana)... revine dupa multe minute lungi si ii spune sa astepte - aparent asa era, trebuia sa refaca ceva.

Imi spun ca acum sigur s-a terminat cu aberatiile - mergem inauntru - unde asistentele medicale sunt dragutze, vorbesc incantator cu toata lumea si se poarta asa cum te-ai astepta sa se poarte cineva cu tine intr-o situatie mai mult sau mai putin neplacuta, dar neplacuta fara doar si poate.

Si... cand terminam (cateva minute) - pe un scaunel e doamna diabetica, cu un numar in mana (#7, deci are un pic de asteptat)... nu stiu cum a ajuns pe scaun sa astepte, dar nu mai pot sa-i acord tinerelei prea multe circumstante atenuante.

Si asa ajung sa ma intreb cum ajung asemenea fiinte fara pic de empatie si simpatie (nu mai vorbim de respect) in pozitii de lucrat cu publicul non-stop. Da, sunt oameni in varsta si se misca incet si pot fi chiar enervanti... sunt prima care sa recunosc asemenea 'adevar'. Dar au muncit la viata lor si au construit lumea pe care o inhabitam noi acum. Mai mult, cu un pic de noroc vom ajunge si noi la varsta lor si la problemele lor... E uimitor cum la tinerete crezi ca esti nemuritor (si rece, vorba poetului).

Am plecat de la laborator dezgustata - nu numai de atitudinea tinerei receptionere, dar si de mine - as fi vrut sa fac ceva si nu am stiut ce, asa ca nu am facut nimic. Trist...

Seara am urmarit una din emisiunile lui Jon Stewart care se termina cu un interviu cu pilotul care a 'amerizat' avionul in raul Hudson la inceputul anului. Urmaream interviul cu drag - pilotul este un gentleman adevarat, de o finete si o inteligenta extraordinare. La un moment dat a povestit cum i-a cerut copilotului sa caute ceva in manual si... aici vine 'bomba' - initial manualele aveau niste etichete ca sa poti sa gasesti fiecare capitol usor... din motive de economie o minte creata a decis sa nu se mai puna aceste etichete... drept pentru care copilotul, in starea aceea de disperare s-a apucat frumos sa frunzareasca manualul in cautarea capitolului necesar!!! Cei care ma cunosc stiu ca exista extrem de putine momente in care sa nu stiu ce sa spun - ei bine, ati pierdut momentul - s-a intamplat azi noapte... Ma uitam la televizor, ma uitam la omul acela extraordinar (care cu o delicatete demna a spus ca a folosit 'lumina reflectoarelor' de dupa evenimente si... etichetele vor fi repuse in manuale) si nu gaseam nimic de spus - ce poti sa spui cand un idiot cu pixul in mana calculeza ca 10 centi per manual X cate manuale or fi salveza 20,000 pentru companie (dau si eu numere din burta)... sunt inca profund derutata cum s-a ajuns in situatia ca un contabil undeva sa taie cu pixul vietile unor oameni - dramatizare, dar... amerizarea in raul Hudson a fost un adevarat miracol, fara competenta pilotilor n-am fi stiut noi astazi de etichetele din manual... etichete!!

Si ca sa-mi puna capac, in incursiunea mea in office am ramas cu ochii in CNN unde dadeau ultimele stiri apropos de bilioanele din stimulus package si bonusurile executivilor. In naivitatea mea mai speram sa se fi trezit, cat de cat, americanii (nu indraznesc sa ma gandesc la canadieni, asa ca prefer paiul din ochiul vecinului) - dar, ce descoperim? CEO-ul de la CIT a primit nu bonus, ci perks in valoare de un sfert de milion (am uitat cat ii era salariul), CEO-ul de la Bank of America (Banca Americii) a primit aproape juma' de milion, in timp ce CEO-ul de la GMAC a primit aproape 5 milioane. Da, ati citit bine - cinci [5] milioane. In perks, ca salariul era deja la 1 si ceva (tot milioane). In mod normal n-as avea nimic impotriva - nu mi-as dori sa fiu CEO la o corporatie care se imprastie pe mapamond si contine zeci de mii de salariati... dar in conditiile in care companiile sus-mentionate au fost 'salvate' de la dezastru de 'pachetul de stimulus'?! Cum poti sa fii pe rosu si sa iti cresti bonusurile?!

Asa ca am revenit in sufragerie si am luat in mana o carticica superba - despre Craciun. Si mi-am gasit alinarea in ideea ca exista si bun simt pe lumea aceasta... da, exista. Si cat timp mai exista bun-simt si respect - mai avem o sansa. Poate ar trebui sa facem Craciunul in fiecare zi!

Vesnica optimista :)

 

Thanksgiving

E probabil undeva o ironie profunda in faptul ca in plina criza (economica) am gasit de cuviinta sa cumpar pentru prima data un Corn al Abundentei. Ma rog, deoarece ma da sinceritatea pe dinafara (ce sens ar avea aceste ocazionale expresii de opinie si sentimente daca m-as apuca sa le fabric?!) - adevarul adevarat este ca nu am vazut niciodata unul de cumparat. Am vazut la Michaels odata, de mult - dar era cu fructe de plastic si am oroare de aceste obiecte imobile si fara viata... cred ca si cornul tot de plastic era...

Si poate ironia e ca anul acesta am gasit de cumparat asa ceva!

Norocul a facut sa caut ceva ca sa decorez o masa - nu pentru noi, acasa, ci pentru scoala de talere unde am avut un grup de persoane, venite de la o companie marishoara, cu titlul de 'sa incercam sa vedem cum e'. Si, normal, daca e test - trebuie sa fie perfect! Initial am vrut sa mergem cu o firma de cattering (cei care produc si aduc mancarea) - dar pana la urma, miercuri dimineata au renuntat (!) si m-am trezit in situatia deloc neplacuta de a-mi pune in valoare toate ideile de decorare si producere a unui bufet dragutz. Inarmata cu idei am plecat in cautare de diverse pentru sandwiches - si, surprise! surprise! - peste ce dau imediat ce intru in magazinul de groceries? ati ghicit :) Peste chiar dragele de cornuri - umplute frumos cu tartacute si dovlecei in forme si culori diverse.

Asa ca... masa noastra de Thanksgiving a fost decorata (oarecum) cu Abundenta cornucopiei. 'Oarecum' pentru ca l-am pus, de fapt, langa semineu, fiind mult prea mare pentru a sta pe masa si a mai avea si noi loc pe langa el!

Dincolo de ironia situatiei - Thanksgiving-ul a venit anul acesta la fel de asteptat si placut ca in alti ani. E ceva in aceasta sarbatoare care mi-o face draga (spre deosebire de Halloween care inca mi-e neplacuta, sau Valentine's Day care mi-e, pur si simplu, indiferenta). In materie de mancare am ramas profund conservatori: clasicul curcan, cu piure si nelipsitul sos de coacaze. Am renuntat la placinta de dovleac (nu-mi iese si pace) si am incercat una de lamaie. Am gasit pe internet o reteta super-simpla pentru placinta propriu-zisa, iar umplutura - well - a fost singurul semi-preparat de pe masa, dar a iesit suficient de buna cat sa manance aproape toata lumea (mai putin copilul, inca nu e amuzat de acreala lamaii).

In incercarea de a ne relaxa, Florin si-a luat tot weekendul liber (imaginati-va un weekend intreg!) si am descoperit cu aceasta ocazie ca e primul de la Craciun incoace! Asa ca - vineri am avut niste musafiri, sambata am fost la piscina - si ne-am distrat cu ultimele aventuri subacvatice ale copilului (care e pe post de delfin adevarat, trebuie sa gasesc o camera subacvatica sa ii facem niste poze pe 'podeaua' piscinei). Iar duminica am sperat sa avem ceva vreme rezonabila, dar cu toate ca s-a declarat o zi oribila, n-am renuntat la planurile initiale - o vizita la un Autumn Fair, undeva in apropiere. Frigul n-ar fi fost, poate, o problema atat de grava, daca nu s-ar fi adaugat un vant cumplit. Asa ca in timp ce inghiteam pe nemestecate o felie de pizza am cumparat scurt niste manusi ca sa rezistam cat de cat...

Florin a petrecut aproape tot timpul lipit de cai - barrel racing, o competitie cu niste cai de tractiune (o frumusete!) - Philip si cu mine ne-am invartit mai peste tot, admirand cat am putut tot ce vedeam: animalele (cai, vaci, capre si cate si mai cate), produsele de toamna (porumb, dovleci - am mai adaugat cativa la colectia de acasa), concursul pe tractorul cu pedale (pentru copii), vanzatorii de orice vrei (de la masti de lemn la bijuterii la masinutze de tot felul)... si ne-am oprit la nenumarate tarabe unde am jucat diverse jocuri: am dat cu sagetelele in baloane si am spart 2 (am castigat un peste-jucarie), am 'cules' ratuste de pe apa (si am castigat o motocicleta-jucarie) si am aruncat cu mingii in borcane (de unde am castigat un peste-peste, adevarat!)... prin 'am' se intelege 'Philip a'... pacat ca era atat de frig, deoarece este evident ca se distreaza teribil la aceste bailciuri si nici nu e de mirare - imi aduc si eu aminte cu placere de bilciurile si targurile copilariei.

Intr-o incercare disperata de a ne incalzi am intrat intr-una din cele 2 cladiri unde alte amintiri m-au napadit: cantau The Essentials (R&W trebuie sa-si aduca aminte primul Christmas Party de la SRG) si i-am ascultat cu drag si cu nostalgie... nu pentru mult timp, totusi, deoarece copilul era nerabdator sa descopere targul in continuare. Dar atat cat a fost, a fost extraordinar de placut.

Dupa ce 'am' concurat in cursa pe tractor (care parea simpla dar, asa cum a descoperit rapid Philip, nu era) si am mai studiat cu atentie fiecare taraba si ce exista de vanzare (nu, nu eu - tot Philip era cel curios), am intrat in cea de-a doua cladire, unde erau premiile targului... De la desene si picturi de-ale copiilor, la paturici crosetate, la tarte si placinte, la... te miri ce.

Am dezamagit copilul care isi dorea sa se plimbe cu elicopterul (poate la anul) si am pornit catre casa cu sentimentul ca am mai gasit o traditie: halauditul prin targurile de toamna. Si speranta ca in anii urmatori va fi mai cald (sau cel putin stiind ce vant este acolo ne vom imbraca noi mai bine).

Ziua de Thanksgiving (luni) a venit linistita si calma - in sfarsit un moment de pace in vietile noastre atat de bramburite in ultimul an. Am petrecut-o intr-o dulce lenevire si in vorbaria constanta a copilului.

Si pentru ca e vorba de Recunostinta, o lista (ne-exhaustiva) a Recunostintelor noastre:

• suntem recunoscatori ca suntem sanatosi si impreuna


• suntem recunoscatori ca familiile si prietenii sunt sanatosi


• suntem recunoscatori ca totul merge relativ OK


• suntem recunoscatori ca avem un acoperis deasupra capului (OK, recunosc, al nostru e pe duca)


• suntem recunoscatori pentru painea de pe masa, vinul din pahare si focul din semineu


• suntem recunoscatori pentru lectiile de diverse


• suntem recunoscatori pentru linistea si pacea din casa si din imprejurimi


• suntem recunoscatori pentru educatorii copilului


• suntem recunoscatori pentru zilele frumoase de toamna si chiar si pentru ploaia recishoara


• suntem recunoscatori ca ne permitem in continuare sa facem ce ne place


• suntem recunoscatori pentru tot ce este bun in viata noastra si pentru puterea care ni se da sa ducem si ce este mai putin bun


• pe scurt: suntem recunoscatori

Ma uit cu drag la cerul senin de afara (desi e rece) si la culorile extraordinare din pomi - si ma bucur de tot acest colorit splendid. Ceea ce va doresc si voua, celor care cititi 'dragalasheniile' mele, cum dulce si delicat le spune L.