Nebunii de sfarsit de noiembrie

De mutat anul acesta nu ne mai mutam, asa ca frenezia unei schimbari majore si-a pus amprenta profunda pe noi... desi anul trecut am vopsit casutza noastra pe dinafara, cumva nu a avut acelasi impact ca o schimbare interioara - la urma urmelor, cine sta si se uita la ea pe dinafara? mai mult vecinii :)

Pentru acoperis nu avem inca bugetul aprobat, deh, economia, bat-o vina... ce se mai poate face prin casa?! Parca perdelele ar fi rezonabile - dar... n-am timp de atata cusut... Drept pentru care marti, dupa o dezbatere de cateva ore pro-contra (noroc ca dupa aproape 16 ani - incredibil, in curand se implinesc 16 ani de cand ne-am cunoscut! - deci, dupa atata timp, am invatat sa facem partidele pro-contra constructive si sa nu ne suparam) ne-am urcat in truck si ne-am oprit la Home Depot. Unde l-am intrebat pe Wink (da, acesta este numele omului) ce fel de podele are in stock - stiam dintr-o discutie anterioara ca sunt putine tipuri in stock, majoritatea trebuie comandate si dureaza cateva saptamani. Noi, asa cum se stie, suntem oamenii momentului: daca nu e atunci... nu se stie daca mai avem energie peste cateva saptamani (apropos de instant gratification). Din fericire - am gasit un tip de parchet foarte frumos, si ca finisare, si culoare, usor de pus (avea pana si 'dublura' gata atasata) - asa ca am ajuns brusc posesorii a multor cutii de parchet. Si cum aveam fix pana vineri seara sa terminam - ne-am apucat cu ceva energii creatoare de strans prin sufragerie. Strangand iti dai seama cate prostii aduni - pana la urma am ajuns sa arunc unele in cutii, cutii care bineinteles ca nu mai stiu acum unde sunt :) Si bietul copil isi cauta niste lucruri si stiu ca sunt in cutiile respective... oh, well...

Marti seara si miercuri dimineata au fost momentele de eliberare a camerei - dupa o dezbatere scurta am decis sa pastram mobila in camera si sa o mutam de colo-colo cand vom avea nevoie. O decizie inteleapta, deoarece atunci cand vom termina vom fi terminati si noi, nici vorba sa mai fim capabili sa mutam mobile. In jurul pranzului l-am lasat pe Florin sa ridice mocheta si m-am dus pana la Home Depot dupa tools - aveam noi un fierastrau din acela electric, rotund - dar era manual si devenise evident ca ne trebuie unul fix, de pus pe masa - daca dorim precizie si, implicit, calitate. Vin cu el acasa si acum incepe o alta activitate: aceea de asamblare si fixare a masinii. Inca o dezbatere, de data aceasta ca sa decidem din ce colt al camerei ne apucam si intr-un final apoteotic am reusit sa incepem montatul propriu-zis, probabil ca pe la 5 seara. Primele 4 randuri au mers relativ usor - si deja la al 5-lea am ajuns la primul prag de usa - cu masurat metodic si cu grija, cu incercari repetate si nereusite de a-l pune sub bordura (pe care n-am dat-o jos), dupa ceva injuraturi repetate (cu sau fara adresa directa, cel mai ades la adresa lustrei care este foarte joasa si in care dadeam constant amandoi cu capul) am reusit sa trecem cu bine de primul prag - pentru ca 2 randuri mai tarziu sa ajungem la al doilea prag. Deja s-a cunoscut experienta capatata de la primul si pragul #2 arata ca si cum ar fi pus de meseriasi. Cum s-a facut 11 noaptea decidem sa ne odihnim - ne va lua mult sa scoatem praful din noi si ne va lua si mai mult sa reusim sa ne asezam intr-o pozitie in care sa nu ne doara ceva... de fapt va fi imposibil sa nu ne doara ceva. Ca de obicei am descoperit muschi a caror existenta imi era necunoscuta pana acum.

Joi ne-am continuat aventura si am reusit, in mod miraculos, sa terminam toata camera (toti ce 400 sq ft sau cu aproximatie 40 m2), mai putin o bentita de vreo 2 cm latime, chiar in fata semineului. Suntem profund debusolati de cum se poate rezolva bentita, asa ca decidem sa o lasam pe dimineata, cand - speram noi - mintea ne este mai clara si poate avem idei mai multe.

Vineri dimineata ma trezeste copilul sa-l ajut cu ceva: s-a catarat pe masina de spalat ca sa ajunga la dulapul unde se gasesc swifer pads, a luat una si acum... nu stie cum sa o puna in swifer ca sa faca curat in sufragerie. E atat de dulce in pijama si dand cu sirg cu carpa pe jos...

Reusim si noi sa ne dezmeticim si incercam sa terminam bucatica cea ingusta - dupa cateva incercari complet nereusite (am reusit sa punem prima bucatica si apoi... urmatoarea nu mai intra si pace!) ne ducem fiecare intr-un colt - Florin sa finiseze unul din praguri, eu sa sterg bordura de lemn (pe care n-am scos-o si care e plina de praf, bineinteles). Dupa ce am sters o portiune - revin la bordura si, dupa nenumarate incercari am reusit. Culmea e ca dupa acea a doua bucatica - restul merg fara nici un fel de probleme. Ultima bucata chiar o taiem extraordinar de artistic - nici nu-ti dai seama ca nu sunt imbinate precum restul. Mandri de rezultat - mai masor bordura de la semineu a mia oara si ma urc din nou in masina ca sa mai dau o raita prin Home Depot - de data aceasta ne trebuie pragurile si bordura pentru semineu - din fericire gasesc o bordura fix latimea care imi trebuie - apoi stau pe ganduri in magazin sa gasesc o solutie la problema mea: am nevoie in total de 4 metri de bordura si eu am plecat de acasa cu Camry-ul... Asa ca masor un pic, tai bucata in 2 si... o aduc acasa :)

Inca un hey-rup mititel si ora 10 seara ne gaseste cu podeaua finisata complet (inclusiv cu grout si caulk pe marginile imposibile), bordurile puse, pragurile asezate - si chiar si mobila cu 'papucei' de pasla. Vine partea lui Florin: electronicele trebuie repuse la locurile lor si toate firele rearanjate. Bineinteles ca ora 1 dimineata ne gaseste testand audio si video - dar cel putin am reusit! Trebuia sa reusim, deoarece sambata dupa-amiaza avem vizitatori :)

Sambata, dupa ce negociez intern ajung la concluzia ca perdelele cele vechi sunt mai bine decat fara perdele - asa ca le spal rapid si le pun inapoi la geamuri. Sper sa reusim sa ajungem si la perdele la un moment dat, deoarece acum arata superb peste tot - mai putin la geamuri... oh, well, cel putin vom incepe curand decorarile de Craciun si vom mai inveseli atmosfera.

Suntem obositi, dar multumiti de rezultat: una din acele situatii ca vinul (bun) - se face si mai bun cu trecerea timpului. Si noua ne place din ce in ce mai mult, pe zi ce trece. Ca de obicei ne dam seama ca atunci cand ai sculele potrivite - totul merge mult mai usor. Avem experienta podelelor in 3 ipostaze: inainte de nasterea lui Philip, cand l-am taiat cu fierastraul; la mutarea in casa curenta, cand l-am taiat cu fierastraul circular manual; si acum - cand l-am taiat cu fierastraul circular fixat pe masa. Nu mai vorbim de unghiurile perfecte pe care le-am taiat pentru bordura de la semineu: un 45 de grade imbinat perfect... singurul dezavantaj este praful perfect pe care l-am facut in garaj, cu care ocazie am descoperit toate panzele de paianjen existente: sunt acoperite cu o pjghitza superba de praf si lucesc in lumina. Dar cum inca am de sters praful in sufragerie (pe etajere), cel din garaj mai asteapta :)

In acest mod am simplificat si curatenia de Craciun: nu mai trebuie sa ne rupem spatele cu masina de spalat mocheta; matura si un swifer jet sunt absolut suficiente! Avantaj: noi :)

Cel mai fericit este, bineinteles, Philip: are toata sufrageria la dispozitie si (dupa cum a verificat deja cu R.) poate sa patineze superb numai in sosete. Acum a inventat un 'sport' de interior nou: 'datul cu scaunul'. Iar masinutele - oh, daca le vedeti ce fain aluneca dintr-o latura in cealalta, o minune! Cea mai nefericita este Cora, saraca - aluneca un pic (nu mult, suficient cat sa fie stresata) si o gasesti in ipostaze de Bambi... Dar se obisnuieste in fiecare zi cate un pic. Lucky nu are probleme - aluneca si ea, dar nu pare sa fie influentata in vreun fel :)

Tuturor celor care isi renoveaza casele - succese majore! Celor care nu au nevoie: felicitari :)

 

Frunza de ceai

Am fost aseara in vizita la o pereche foarte dragutza cu care am descoperit multe puncte in comun (in ciuda diferentei serioase de varsta... sau poate din cauza?!).


Inchipuiti-va un birou plin cu fluturi - inramati si cu niste culori splendide, inclusiv vestitul Blue Morpho. Si apoi inchipuiti-va un corp de biblioteca plin cu Asimov... si langa un alt corp plin cu cochilii si scoici, de la unele minuscule la cele pe care abia le poti tine in mana si in care auzi oceanele... Ca sa nu mai amintesc de veranda-solar, ceva la care visez de mult si care invariabil imi aduce aminte de veranda de la Unchiul Victor, de unde priveai Bucegii si nu aveai de facut decat cativa pasi ca sa-i si atingi...

Dar am deviat (imi lipsesc muntii enorm) - la sfarsitul cinei, asa cum e obiceiul aici, impreuna cu desertul vine si cafeaua. In cazul meu, bautoare doar de cafele ciudate, gen frappuccino si iced cappuccino, si acelea rar - mi s-a oferit un ceai. Totul bine si frumos - dar am fost rugata sa-mi aleg: si in fata mea au aparut 4 piramide superbe, dintr-o hartie fina cu diverse etichete. Am ales la intamplare (nu am ajuns inca la nivelul de 'cunoscator', mie imi place, pur si simplu, ceaiul verde, adica cel din frunze, fara cafeina adaugata Dumnezeu Stie de ce) si... am primit piramida.


Acum - cunoscatoare de ceaiuri nu-s, dar stiu sa apreciez frumosul... iar 'pliculetzul' in care se afla frunzele de ceai (pe care le vezi inca frunze!) este o adevarata opera de arta: dintr-un fel de matase fina, de o albete incredibila si in forma extraordinara de piramida - nici nu mai conteaza ce gust are ceaiul deja, bucuria consta in a adanci piramida in apa fierbinte. Ca sa existe inca un moment de incantare - in piramida de hartie, pe langa ceaiul propriu-zis, in imbracamintea lui matasoasa, exista o frunza de hartie, la fel de fina ca restul pe care iti gasesti 'ravasul' sau, cum remarca prietenul mucalit: ' acum vom ghici in frunze de ceai'.

Si in mod deloc surprinzator, destinul meu se desfasoara pe micutza frunza de hartie:

'Fa ce poti, cu ce ai, acolo unde esti.'

N-as fi putut rezuma mai perfect - este exact cu ce lucrez de cateva luni: ideea ca trebuie sa pot sa fac ceva acum, aici si ca nu-mi mai lipseste nimic (in afara de ceva cunostinte de marketing pe care le polish)...

Frunza mea de ceai a grait!

P.S. Incerc sa aflu de prietenii respectivi de unde as putea cumpara minunile piramidale si nu reusesc, le-au primit si ei cadou. Intr-un moment de luciditate azi de dimineata, vorbind cu bunica Angela despre mesajul meu din frunze imi dau seama ca - ati ghicit - pot face ceva cu ce am :) asa ca dau o cautare scurta pe google si din aproximativ 3 link-uri descopar ca magazinutul cel nou deschis la mai putin de 10 minute de mers pe jos de casa noastra are... da!... Tea Forte. Ghici unde se duce Alica saptamana asta? Nu stiu daca le si cumpar (pretul este pe masura finetii, de asteptat), dar macar sa le mai vad. N-as putea sa explic exact ce m-a atras atat de mult la ele: matasea in care sunt invelite, faptul ca sunt frunzulitze intregi, mesajul, forma (piramida) - poate una din ele in mod special sau poate intregul cu totul, la sfarsitul unei seri extraordinar de relaxante si placute.

Orice ar fi - a fost un moment perfect si ma bucur ca am avut ocazia sa il savurez :)

 

Tristeti de dupa-amiezi ploioase

... si de nostalgice obsesii...

Nu ploua (sau nu inca) si nici nu-s chiar asa trista. Poate obsedata - asta e greu sa apreciezi despre propria persoana, e mult mai usor sa recunostii obsesiile celorlalti.

Mi-am adus aminte tarziu sa verific programul clinicii veterinare si cum amandoi cateii sunt pe o dieta speciala, mancarea lor nu poate fi cumparata decat de la veterinar, nu se gaseste in magazine. Asa ca am descoperit la ora 4 ca la vet s-a inchis la... 3. Oops!

Nici o problema - internetul sa traiasca, stiu ca sunt nenumarate clinici veterinare in Burlington, o fi vreuna deschisa. Dupa ce am cercetat vreo 2-3 din apropiere si nu am descoperit nici un program am dat peste cea cu care am fost in contact acum 5 ani. Are o nota pe pagina principala: 'We are open 24-hours-a-day, 7-days-a-week to better serve you and your pet. Your pet will never be alone.'

Citesc si nu ma pot abtine sa nu ma induiosez un pic - acea ultima fraza e quintesenta sentimentelor noastre (de vinovatie)... Ma bucur ca exista o alta clinica cu program non-stop aici, in Burlington, si ma duc, firesc, cu gandul inapoi...

Imi aduc aminte de Brondi si de cat de dragalasha era - mai ales cat de duioasa. Si devin nostalgica.

Dar cum la noi in casa nu poti sa iti permiti luxul unor momente nostalgice prea indelungate, sunt trezita rapid la realitate de strigatele de lupta ale tribului de apasi care ne-au atacat sufrageria... si cand te gandesti ca au un singur luptator!

 

Omul de stiinta

... sau cercetatorul in devenire

In plin post, inainte de weekend, m-am oprit la Fortinos sa cumpar ceva peste. Atseptam sa ne vine randul si comentam diverse - la un moment dat copilul cere sa-i cumpar si lui un peste. Cum am invatat de mult sa nu raspund la intrebari cu Da sau Nu, ci sa aflu mai intai De ce - exact asta fac. De ce? Vreau sa-l studiez. Sa... ce?! Sa-l studiez... OK... negociem dimensiunile - intre unul de vreo 5 kg si unul de 10 gr ajungem la un compromis (arta compromisului la varste mici) - si alegem o sardina. Pentru cei care nu au vazut o sardina altfel decat in conserva, este un pestisor subtire, de vreo 20 cm lungime.

Tinerelul care serveste este gata pentru comanda noastra - intai ii cer pastravul meu, apoi ii cer o sardina. O... ce? O sardina. Nu are tupeul sa ma intrebe daca am sarit de pe fix, dar figura lui o spune clar. Ma simt datoare sa-i explic ca e pentru studiu, copilul a decis sa studieze un peste. Nu sunt sigura ca am imbunatatit parerea lui despre starea mea mentala. Zambeste amuzat si imi impacheteaza o sardina (care, uimitor, reuseste sa coste aproximativ $2, mi se pare enorm pentru o bucatica infima).

Odata ajunsi acasa ma bucur ca in aceasta tara civilizata carnea se impatureste intr-o hartie speciala, care e hartie normala pe o parte si un fel de plastic pe partea interioara. Desfasor hartia pe masa si ii inmanez copilului un cutit. Dupa oarece modificari - ajunge sa poarte manusi si o masca (din cauza mirosului) si isi continua cercetarile.

Desface minutios fiecare bucatica si intreaba toate intrebarile pamantului - la un moment dat descopera ca e fetitza (are icre) si bombane nemultumit ca ar fi trebuit sa o puna inapoi, ca sa faca pestisori. Sunt cu totul de acord cu el, cum altfel?

Dupa aproximativ o ora de taiat, studiat, intrebat si da' capo reusesc cu greu sa-l conving sa incheiem activitatea si sa mancam. Curatam bine si bucataria, si copilul - dupa ce am salvat niste exemplare pe lamele de la microscop, sa le studiem cu prima ocazie sub microscop.

'Disectia' sardinei in imagini (nesocante):

Note de noiembrie

Am decis in mijlocul saptamanii sa imi iau liber cateva zile - sunt in urma cu miriade de proiecte si oricat le-as jongla, nu mai ajung sa le balansez.

Asa ca - ce face omul cand are o zi libera? Treaba, bineinteles :)

Si printre picaturi - se gandeste ca e aproape Decembrie, un nou sezon de Sarbatori. Am inceput 'festivitatile' cu Parada Mosului, luni am dat drumul si la luminile de pe casa ('ard' feeric in noapte), si, dat fiind ca singurul post de muzica pe care il ascultam cat de cat a disparut (brusc, intr-o zi nefasta, vineri, 13 Noiembrie! cica sa nu crezi in 'ghinionul' lui 13...) - am dat drumul la colinde.

Din cand in cand copilul se opreste din joaca si se duce la pian unde isi repeta temeinic cantecelele (mai ales pe cel pentru concertul urmator)... cand ii spun ca va trebui sa ne facem 'temele' de pian imi raspunde senin 'ok!' si ma uit cu speranta la el (a avut o perioada in care trebuia sa trag de el un pic, normal, de altfel).

Trece de la joaca la un 'uragan' care risipeste toate jucariile pe covor la... strangerea lor ('mamiii, poti sa ma ajuti?' 'da' ce, cand le-ai aruncat in toate partile ai avut de ajutor?' 'nu, dar nu m-am gandit' 'well, pai sa faci bine sa te gandesti data viitoare') - ofteaza si se apuca de sortat si pus in cutii... scoatem si plastilina si mai creaza diverse (niste pesti pentru cina dolfinului, niste wafles cu diverse arome si cate si mai cat ii trec prin minte). Apoi vine ritualul de seara: cina, spalatul dintishorilor, cititul si povestile. Credeam ca e gata, dar lista lucrurilor pentru care aduce multumiri se mareste in fiecare clipa si imi dau seama ca are ceva de spus. Aflu imediat si ce - a facut ceva interesant la scoala astazi si e musai sa imi povesteasca ce. Incepem si vorbim de 'forme 3-D', le categorizam, incerc sa-mi aduc aminte cum se spune in engleza la paralelipiped (e imposibil sa-i explic cuvantul in romana!) si ne dumirim din cateva incercari: rectangular prism (mda... face sens...). Apoi ma intreaba din cate cuburi e facut un patrat. Incerc sa-i explic ca e invers, cubul e facut din patrate. Se frustreaza dupa doua incercari si, desi ii desenez ambele forme, scot chiar si un zar din sertar - insista... mai mult, imi spune ca nu inteleg. Imi dau seama ca vrea sa spuna ceva si nu stie cum - si atunci il intreb inapoi: ok, din cate cuburi e facut un patrat? 100! i s-a luminat fata de fericire... si eu am inteles in sfarsit despre ce este vorba. Nu de figuri geometrice (despre care discutam), ci despre notiunea de unitati, zeci, sute si mii. Care se demonstreaza aici printr-un fel de piese gen Lego: unitatile sunt niste cuburi mici. Cu 10 insiruite obtii - zecile (ce altceva). Pui 10 zeci impreuna si... ai o suta: patratul lui magic. Este extraordinar de fericit ca am inteles si ii explic ca fiecare vorbea despre altceva: eu despre geometrie (unde cubul e facut din patrate), el despre artimetica (unde cuburile creaza linii, patrate si cuburi). Desenam rapid pe hartie explicatii si 'probleme' artimetice. Imi dau seama ca astazi a avut parte de o lectie mai interesanta si - pe de o parte ma bucur, pe de alta... ma intreb daca i-ar fi mai bine scolit acasa...

Si apoi imi spun ca mai avem ceva timp - cata vreme se duce cu bucurie la scoala e ok. Incerc sa nu ma gandesc la cei cativa monstrii din clasa dupa care isi modeleaza comportamentul cu vioiciunea simpla a anilor lui. In fiecare zi trebuie sa contracarez alt -ism cu care apare acasa. Si discutam si mi-e teama ca e multa morala. Am inteles de ce reactioneaza asa (dincolo de magnetismul purtarii golanesti, care o sa aiba intotdeauna mai multi adepti decat purtarea cuviincioasa) - unul din 'golanei' (B.) e singurul baietel de clasa 1 de la el din clasa... Si daca in timpul lectiilor se mai poate lipi de ceilalti, in recreatii probabil ca este, totusi, prea 'mic' sa se adune cu cei de clasa a 2-a. In plus, B. a perfectat sistemul santajului: cu o privire languroasa il ameninta pe Philip ca n-o sa mai fie prieteni. Cati ne mai aducem aminte de drama unei situatii similare? cand 'prietenul cel mai bun' ne ameninta cu ceva?!

Umblu la toate tertipurile psihologice pe care le cunosc si-mi dau seama de limitele cunostintelor mele in materie de psihologie a copilului.

Pana descoperim lumina de la capatul tunelului (nu, nu farul locomotivei care vine catre noi!) ne distram cu diverse activitati de toamna-iarna. Si, bineinteles, il asteptam pe Mos Craciun (e convins ca Mos Nicolae ii va aduce o nuielusa, iar Mos Craciun - nimic, deoarece nu merita... nici macar nu pot sa-l mai iau cu Mosul si cu cum suntem noi cuminti macar acum, in al 12-lea ceas :) )

Dar n-am disperat total inca... undeva trebuie sa fie si o luminitza :)

 

Remembrance Day

Intotdeauna a fost o zi speciala pentru mine - probabil din cauza povestilor din familie, ale bunicului, mai ales. Desi plecat dintre noi acum aproape 25 de ani (o viata de om!) o sa-mi aduc aminte intotdeauna de el in 2 ipostaze: in atelierul din curtea plina de pomi, flori si stupi, atelier in care muncea cu drag - era tamplar, facuse ucenicie incepand de pe la 10 ani, cum se faceau in vremurile acelea si cand terminase ucenicia daduse 'examen': a trebuit sa faca un butoi inalt cam cat el, fara doage. Asta n-ar fi nimic, dar testul ca butoiul este functional era interesant: butoiul era impins la vale de pe un deal si daca ajungea in vale intreg - erai mester tamplar! Bineinteles ca al bunicului a ramas intreg - si culmea e ca, desi eram mica pe vremea aceea, inca imi aduc aminte nu numai de mirosul de lemn proaspat rindit, dar si de ce m-a invatat printre picaturi. Deviez - daca ar mai fi trait si m-ar fi invatat cate stia, astazi as fi fost un 'om facut': meseriile de acest gen se platesc binishor aici si mie munca cu lemnul mi-a placut dintotdeauna (probabil de la el).

A doua ipostaza este legata (in sfarsit) de Rememberance Day: ascultam niste discuri cu cenaclul Flacara si venise randul unui cantec binecunoscut generatiei mele, 'Treceti batalioane romane Carpatii'. Ce nu realizam eu atunci era ca melodia nu ne apartinea noua (deh, tineri, credem ca lumea e a noastra), ci era un vechi cantec militar. Si bunicul trecea prin sufragerie, s-a oprit brusc si s-a apropiat de pick-up. N-o sa uit niciodata lumina care i s-a asternut pe fata ridata de vreme si mai mult de vremuri. Pentru mine, o pustoaica de 13-14 ani era interesant sa fiu martorul acestei transfiguratii: il stiam pe bunic inchis si mai mult trist (aveam sa realizez in timp motivele), tacut si taciturn - si il vedeam acum aproape de ceea ce, cred, era o fericire profunda. Mi-a explicat singur - avea lacrimi in glas - cand marsaluise catre Nistru (da, luptase in Transnistria, pentru 'eliberarea' Basarabiei... si a platit scump) era unul din cantecele pe care le cantau... Inutil sa spun ca din acel moment cantecele militare vechi au devenit un fel de 'biblie' muzicala pentru mine, sunt, probabil, singura legatura pe care o am la ora actuala cu bunicul.

Si acesta este un regret suprem - nu mi-a povestit niciodata nimic. Cate trebuie sa fi avut de povestit - dar nu s-a deschis. Pe de o parte cred ca eram prea mica (am inteles peste cativa ani mult mai multe din povestile Unchiului Victor), pe de alta parte, nici nu stiu daca ar fi povestit prea multe - inteleg de ce, dar tot imi pare rau ca s-au dus cunostintele odata cu bunicul.

Ziua Eroilor in Romania parca nu era celebrata cu atata respect pentru veterani - sper sa se mai fi schimbat un pic. Dar aici, in Canada (ca si in State, bineinteles), Rememberance Day este cu adevarat speciala. Celebrata in fiecare an in ziua de 11 Noiembrie, la ora 11 e imposibil sa nu-ti aduci aminte de ea.

In anii trecuti luam parte (ca spectatori) la mini-concertele de la scoala copilului si nici anul acesta nu a fost diferit. Ce a fost diferit anul acesta au fost emotiile - prezentarile au fost atat de emotionante! Cei mici au cantat cateva cantecele extraordinar de frumos, si intre cantecele unul din profesori a aratat cateva imagini impresionante - pozele soldatilor cazuti pe campul de lupta in Orientul Mijlociu, impreuna cu un slideshow despre revenirea in tara a acestor eroi, precum si ultima lor calatorie pe Autostrada Eroilor (Hwy 401). Si asa cum bine se stie, o imagine face cat 1,000 de cuvinte - una e sa stii ca se lupta undeva, prin deserturi ciudate, in lumi a caror cultura nu are nimic comun cu a lor (a soldatilor) si alta este sa vezi imagini ale revenirii lor in tara. Emotionant, impresionant si, totodata, humbling - unde traducerea ar fi 'producator de umilinta' (deoarece umilitor are conotatii pur negative si nu acesta este sensul).

Am gasit si clipul de la scoala: Highway of Heroes, with Lee Greenwood god bless Canada - sa ne aducem aminte cu respect de toti soldatii cazuti in lupta si sa ne rugam pentru ei, si pentru cei care inca se lupta peste tot prin lume.

God bless the troups!

P.S. Si, ca si anul trecut, nu pot sa nu reamintesc de minunatul cantec al lui Terry Kelly: A Pittance of Time

 

Concertul

Am inceput acum doi ani sa mergem la concerte de muzica simfonica - noi si copilul (ma rog, acum mai mult eu si copilul, ca e greu sa faci program cu bietul Florin in weekends)... intai la cele pentru 'tineri' - un format special de concert, de durata mititica, aproximativ 10 piese usoare, cu o poveste care le leaga impreuna. Cel mai fain a fost unul despre Beethoven - cu fragmente din niste scrisori intre un tinerel si unchiul sau. Familia tinerelului inchiriase camera de la etaj lui Beethoven si pustiul trece dintr-o aversiune puternica fata de ciudatul (cum li se va fi parand contemporanilor sai) compozitor la o afectiune probabil la fel de puternica. Intre scrisori - fragmente clasice care se potriveau cu textul...

Apoi, in primavara, am incercat primul 'Light Classics' - un format mai usor de concert, cu un amalgam de piese clasice (in sensul de 'populare', bine-cunoscute) in 2 parti de 45 de minute si cu o pauza intre. Copilul nostru fiind cumintel, a rezistat cu bine (de fapt cred ca a adormit cu incredere la partea a doua, parca am mai povestit despre piesa aceea ciudata cu paunii... super-ciudata).

Si astazi a venit randul unui nou 'Light Classics' - nici nu mai stiam care e programul exact, dar am fost extrem de placut impresionata. Dupa un drum cu trenul (in care nu i-a tacut guritza decat spre sfarsit, cand l-a apucat si somnul, leganat usor de GO si cu soarele scaldandu-i placut fata) si o plimbare placuta de la Union pana la Roy Thomspn Hall, in vremea primavaratica de astazi, ne-am gasit frumos locurile si ne-am asezat (epuizati) pe scaunele noastre (din fericire chiar la margine randului, cu o priveliste clara catre orchestra). Si apoi am inceput calatoria placuta prin muzica clasica - majoritatea piese arhi-cunoscute, trecand de la Dvorak la Bach la Mozart, Hyden, Beethoven si continuand cu Mendelssohn, Brahms, Saint-Saens, Tchaikovsky, Ravel si terminand cu Stravinsky. M-as fi asteptat ca Philip sa se plictiseasca la un moment dat, dar a ascultat linistit, cateodata fericit ca recunoaste piesa, cateodata un pic demoralizat de sunetul mai degraba sinistru al cate unui mars aproape funebru, dar atent si foarte 'treaz'. Multe piese le recunoaste din Fantasia si imi explica la pauza, agitat (se teme ca nu are timp sa-si termine ideile inainte sa sune clopotelul) despre desenul animat corespunzator. Ma intreaba de fiecare compozitor daca mai traieste si, probabil disperat de nu-urile mele continue (doar bietul Stravinsky e cat de cat contemporan cel putin erei in care s-a nascuta mama!), exclama 'Jack Grantzky - nu stiu exact daca acesta este numele corect - is still alive! I saw him when we went for the field trip!'...

In afara de piesa aproape sinistra a lui Ravel (are si un nume sinistru, de altfel, 'Pavane for a Dead Princess') restul sunt toate daca nu de-a dreptul vesele, cel putin pozitive (sau cu finalul pozitiv). Pana si Patetica lui Tchaikovsky e placuta auzului. Dar de departe preferatele mele sunt Lebada lui Saint-Saens, cu un solo superb de violoncel (in loc sa ascult melodia imi aduc aminte de povestile mamei despre Lenutza) si - surpriza serii - partea a 3-a din Concertul pentru vioara in Mi Minor de Mendelssohn (interpretat frumos de o pustoaica de 17 ani, concertul acesta reprezinta debutul ei la TSO). Nu stiam ca Mendelssohn a trait asa putin - ca de obicei ma intreb cum o fi sa simti atat de multe incat sa fii in stare sa imortalizezi trairile (in muzica, pictura sau alte trairi artistice)... mai ales la varste destul de fragede...

Concertul parca se termina prea repede (pentru mine, cel putin) - il intreb pe Philip daca i-a placut si incepe sa-mi explice rapid diverse momente care i-au placut. Bineinteles cand ii povesteste tatalui mai pe seara cum a fost - momentele principale devin calatoria cu trenul si... inghetata mancata in pauza :)

La intoarcere descopera (un pic) Toronto-ul noaptea - mai ales CN Tower-ul cu luminatiile lui feerice. Imi dau seama cat este de impresionat abia a doua zi cand, dupa scoala, construieste ceva si imi cere ajutorul brusc - a construit peronul statiei de GO (cu tot cu masina de tickete, semnal, sine si chiar si un tren) pe care ne aflam cu totii (inclusiv tata), si acum vrea sa ridice CN Tower-ul si are nevoie de ajutor... reusim impreuna sa inaltam un turn impresionant - si, ca de obicei, detaliile sunt amanuntite, fel de fel de observatii ale calatoriei: bancute sub pomi in care vin albatrosi si porumbei, masini parcate in fata unei cladiri de Politie, o zona de constructii si cate si mai cate.

Acum lalaie vesel impreuna cu Travis Tritt 'It's a great day to be alive' si ma intreb daca n-ar trebui sa mut canalul de pe muzica country, totusi... dar are prea mult fun si... la urma urmelor asa si este, a great day to be alive!