Concertul

Am inceput acum doi ani sa mergem la concerte de muzica simfonica - noi si copilul (ma rog, acum mai mult eu si copilul, ca e greu sa faci program cu bietul Florin in weekends)... intai la cele pentru 'tineri' - un format special de concert, de durata mititica, aproximativ 10 piese usoare, cu o poveste care le leaga impreuna. Cel mai fain a fost unul despre Beethoven - cu fragmente din niste scrisori intre un tinerel si unchiul sau. Familia tinerelului inchiriase camera de la etaj lui Beethoven si pustiul trece dintr-o aversiune puternica fata de ciudatul (cum li se va fi parand contemporanilor sai) compozitor la o afectiune probabil la fel de puternica. Intre scrisori - fragmente clasice care se potriveau cu textul...

Apoi, in primavara, am incercat primul 'Light Classics' - un format mai usor de concert, cu un amalgam de piese clasice (in sensul de 'populare', bine-cunoscute) in 2 parti de 45 de minute si cu o pauza intre. Copilul nostru fiind cumintel, a rezistat cu bine (de fapt cred ca a adormit cu incredere la partea a doua, parca am mai povestit despre piesa aceea ciudata cu paunii... super-ciudata).

Si astazi a venit randul unui nou 'Light Classics' - nici nu mai stiam care e programul exact, dar am fost extrem de placut impresionata. Dupa un drum cu trenul (in care nu i-a tacut guritza decat spre sfarsit, cand l-a apucat si somnul, leganat usor de GO si cu soarele scaldandu-i placut fata) si o plimbare placuta de la Union pana la Roy Thomspn Hall, in vremea primavaratica de astazi, ne-am gasit frumos locurile si ne-am asezat (epuizati) pe scaunele noastre (din fericire chiar la margine randului, cu o priveliste clara catre orchestra). Si apoi am inceput calatoria placuta prin muzica clasica - majoritatea piese arhi-cunoscute, trecand de la Dvorak la Bach la Mozart, Hyden, Beethoven si continuand cu Mendelssohn, Brahms, Saint-Saens, Tchaikovsky, Ravel si terminand cu Stravinsky. M-as fi asteptat ca Philip sa se plictiseasca la un moment dat, dar a ascultat linistit, cateodata fericit ca recunoaste piesa, cateodata un pic demoralizat de sunetul mai degraba sinistru al cate unui mars aproape funebru, dar atent si foarte 'treaz'. Multe piese le recunoaste din Fantasia si imi explica la pauza, agitat (se teme ca nu are timp sa-si termine ideile inainte sa sune clopotelul) despre desenul animat corespunzator. Ma intreaba de fiecare compozitor daca mai traieste si, probabil disperat de nu-urile mele continue (doar bietul Stravinsky e cat de cat contemporan cel putin erei in care s-a nascuta mama!), exclama 'Jack Grantzky - nu stiu exact daca acesta este numele corect - is still alive! I saw him when we went for the field trip!'...

In afara de piesa aproape sinistra a lui Ravel (are si un nume sinistru, de altfel, 'Pavane for a Dead Princess') restul sunt toate daca nu de-a dreptul vesele, cel putin pozitive (sau cu finalul pozitiv). Pana si Patetica lui Tchaikovsky e placuta auzului. Dar de departe preferatele mele sunt Lebada lui Saint-Saens, cu un solo superb de violoncel (in loc sa ascult melodia imi aduc aminte de povestile mamei despre Lenutza) si - surpriza serii - partea a 3-a din Concertul pentru vioara in Mi Minor de Mendelssohn (interpretat frumos de o pustoaica de 17 ani, concertul acesta reprezinta debutul ei la TSO). Nu stiam ca Mendelssohn a trait asa putin - ca de obicei ma intreb cum o fi sa simti atat de multe incat sa fii in stare sa imortalizezi trairile (in muzica, pictura sau alte trairi artistice)... mai ales la varste destul de fragede...

Concertul parca se termina prea repede (pentru mine, cel putin) - il intreb pe Philip daca i-a placut si incepe sa-mi explice rapid diverse momente care i-au placut. Bineinteles cand ii povesteste tatalui mai pe seara cum a fost - momentele principale devin calatoria cu trenul si... inghetata mancata in pauza :)

La intoarcere descopera (un pic) Toronto-ul noaptea - mai ales CN Tower-ul cu luminatiile lui feerice. Imi dau seama cat este de impresionat abia a doua zi cand, dupa scoala, construieste ceva si imi cere ajutorul brusc - a construit peronul statiei de GO (cu tot cu masina de tickete, semnal, sine si chiar si un tren) pe care ne aflam cu totii (inclusiv tata), si acum vrea sa ridice CN Tower-ul si are nevoie de ajutor... reusim impreuna sa inaltam un turn impresionant - si, ca de obicei, detaliile sunt amanuntite, fel de fel de observatii ale calatoriei: bancute sub pomi in care vin albatrosi si porumbei, masini parcate in fata unei cladiri de Politie, o zona de constructii si cate si mai cate.

Acum lalaie vesel impreuna cu Travis Tritt 'It's a great day to be alive' si ma intreb daca n-ar trebui sa mut canalul de pe muzica country, totusi... dar are prea mult fun si... la urma urmelor asa si este, a great day to be alive!