Profesoara noastra de pian a decis sa ne puna sa cantam in duet pentru concertul de Craciun. Are ea aceasta viziune ca daca mai multi parinti vad ca si alti parinti iau ore, poate vor lua si ei. Cred ca nu atat cat sa aiba ea mai multi studenti, ci ca sa aiba si adultii o idee de ce inseamna, totusi, a invata pianul.
Stiti cum e - te uiti la carticica copilului, vezi o insiruire de note simple si apoi il vezi pe copil ca nu reuseste sa le puna cap la cap si te intrebi ce-o fi asa de greu si incepi sa pui presiune pe bietul copil... Eh, dar daca ar trebui sa le pui tu cap la cap (presupunand ca nu ai educatie muzicala - formala - deloc, cum sunt majoritatea)... se schimba perspectiva. Descoperi ca da, sunt un sir de note, dar nu e simplu sa le pui una dupa alta fara greseala. Ba se schimba ritmul (bietul copil are o melodie acum, 4/4, in care merge fie in sferturi, fie in jumatati, si ultima masura e o nota de 3/4 si una de 1/4... reuseste sa o tina pe prima 3 sferturi, dar pe a doua tot 3 sferturi o tine :)), ba se schimba directia (cand e in sus, cand e in jos si surpriza apare cand ai aceeasi nota si te pregateai sa o iei in sus), ba cine mai stie ce. In plus intervine si factorul nerabdare (mai ales la cei mici) - vor sa termine odata (nu ca sa termine cu pianul, sau nu in primul rand, ci ca sa treaca la alte piese, mai interesante - nu e asta viata noastra in 2 cuvinte: 'ce urmeaza?'?!) si cu cat de grabesti cu atat faci mai multe greseli.
In orice caz, aveam emotii. Melodia aleasa era una relativ necunoscuta - o mai auzisem, dar nu facea parte din repertoriul 'clasic', ca sa-i spunem asa, Good King Wenceslas. Legenda spune ca Vaclav (un duce de Bohemia) a umblat prin zapada descult in ziua de Sf. Stefan ca sa imparta mancare si lemne celor saraci, iar pajul care era cu el vrand sa se intoarca acasa de frig a descoperit ca pasind pe urmele regelui se incalzeste din caldura lasata de acesta in urma. O legenda frumoasa si un cantec foarte frumos.
Dar emotiile mele erau complexe - ultima oara cand incercasem un duet fusese la concertul din vara, cu profesoara, un esec profund: m-am incurcat si nu am reusit sa trec de locul unde ma incurcasem si pace. Dar cum fiecare esec e o oportunitate de a invata ceva nou, de atunci profesoara pune accentul pe a invata melodiile (cel putin cele de concert) in asa fel incat daca te opresti undeva, sa poti continua.
Drept care, din noiembrie am inceput: intai cu invatatul piesei. Piesa are 5 'linii' (n-as putea sa spun acum cum le spune in romaneste - si nu, nu sunt frazele muzicale - desi aici se potrivesc peste frazele muzicale), fiecare de cate 4 masuri. Primele 2 (linii, nu masuri) se repeta - si cum repetitia este clar mama invataturii, acelea au fost cele invatate cel mai repede. Da, dar urmeaza 3 cam fara legatura... well... daca studiezi cu atentie, vezi ca au legatura. De obicei masura de inceput a unei noi linii are ceva in comun cu masura de sfarsit a liniei anterioare, trebuie sa gasesti acest 'comun' si sa-l exploatezi la maxim.
Stiind profesoara noastra ce trebuie sa studieze cu mine a inceput niste exercitii foarte ciudate si care nu as fi crezut ca pot da si rezultate. Ce sens are sa canti o masura invers, de la coada la cap? Aparent... are. Pianul, ca si talerele, sunt foarte mult ancorate in mental. Da, e mai simplu (aparent) sa ai talent, dar de fapt talentul nu conteaza atat de mult - conteaza sa nu fii complet afon si sa vrei sa muncesti. Si apoi - vine partea mentala - am descoperit ca 'antrenamentele' mele de pian sunt extrem de folositoare pentru o multime de alte activitati. In primul rand trebuie sa ramai pozitiv. In al doilea rand - trebuie tot timpul sa te gandesti un pas inainte (dupa, ce va urma imediat dupa) si sa te pregatesti. Apoi - intervine deconectarea celor 2 maini si a piciorului drept (cum spuneam de mult, cand am inceput sa invat pianul, am devenit un conducator auto mai bun din cauza pianului) - dreapta canta ceva, stanga cu totul altceva, si piciorul apasa pe pedala cand vrei si cand nu vrei - fara legatura cu ce fac stanga si dreapta.
Revenind la piesa noastra - cele 3 linii ne-repetitive au fost cantate de mine in tot felul de moduri, inclusiv una super-ciudata - tii amandoua mainile pe pian, si numai una din maini produce sunete, dar cealalta face miscarea pe clape corecta, fara a apasa clapele propriu-zis. Pentru cei care au ocazia - incercati acest exercitiu; este ceva incredibil de greu de facut si are de-a face cu controlul incredibil al degetelor.
Printre toate aceste exercitii - repetam si cu copilul (care bineinteles isi cunostea partea mult mai bine decat mi-o cunosteam eu pe-a mea). Primul soc - copilul merge repede si mama... eh, mama... mama s-a blocat si nu stiam de ce - pana mi-am dat seama ca nu stiam exact ce nota urmeaza si cum el mergea si repejor, nu aveam timp sa ma gandesc, sa ma hoatarasc, sa ma mut... Am reusit sa incetinim copilul un pic si am continuat amandoi sa cantam. Au urmat exercitiile in care ma punea sa ma opresc - spunea 'stop' la un moment dat si cand imi cerea sa continui trebuia sa continui de unde terminasem. E greu sa-ti convingi creierul sa faca pauza, el merge frumos 1-2-3-4 si brusc ii spui 1-2.... e ca atunci cand mergi cu masina repejor si pui o frana brusca - te cam dai cu capul de parbriz... sentimentul este acelasi, de fapt si miscarea e similara, te duci catre pian cand esti oprit in acest mod. E interesant de studiat psihologia invatarii pianului, acum imi dau seama cate chestii interesante descoperi. Totul fiind in creier. Si apoi au urmat si exercitiile cu profesoara (pe postul lui Philip) - intai cantand ea corect si apoi... asta a fost cea mai haioasa parte, cu o saptamana inainte de concert. Numaram eu 1-2-3-4 (tineam ritmul) si o aud ca face ceva ciudat in partea ei. Din surpriza - m-am incurcat in partea mea si apoi m-am oprit, deoarece m-a pufnit rasul. Am luat-o de la capat - dar elementul de surpriza disparand - acum cand a inceput ea sa improvizeze in partea ei (si in cu totul alt ritm, cu optimi si saisprezecimi de note) mi-am tinut partea si am reusit sa-mi acopar greselile - ba pe mana dreapta, ba pe stanga.
Vineri, la lectia dinainte de concert, am facut o repetitie pe pianul de concert, un pian cu coada vechi, antic si care suna diferit. A mers oarecum, dar nu perfect, apoi am revenit la lectie. Inainte sa plecam am intrebat-o daca putem sa mergem sa mai repetam un pic pe pianul mare si ne-a lasat - asa ca ne-am asezat amandoi frumos si am mai cantat de 2 ori, o data perfect, a doua oara mai putin, dar mult mai bine decat initial. Cu aceasta motivatie mentala ca 'merge' am plecat multumita catre casa.
Iar in concertul propriu-zis - ne-am asezat frumos pe scaunel, l-am potrivit, am incercat sa-i sterg emotiile copilului (avea emotii profunde, desi nu-si dadea nimeni seama), am respirat amandoi adanc si 1-2-ready-go... primele 2 linii ok, apoi copilul meu o ia brusc mai repede, mie incep sa-mi tremure mainile si am un moment ezoteric in care numar un pic mai apasat (isi ia seama si revine in ritm) si imi spun in acelasi timp ca e totul ok, si ca maini tremurande nu pot sa cante la pian, asa ca sa faci bine sa te calmezi... Una peste alta, cu exceptia a catorva note pe care le-am acoperit (in loc de 2 degete a cantat numai unul :-) ) - Philip a fost perfect, iar melodia a sunat curat si frumos. La sfarsit am facut amandoi 'plecaciunea' si am plecat fericiti la scaunelele noastre.
Morala? Morala e simpla: repetitia e mama invataturii si un profesor bun poate face minuni. Talentul? E optional - iti trebuie o uncie de aptitudini si o tona de bunavointa.
O sa pun si inregistrarea minunii de colind cand jumatatea mea cea buna va face clip-ul. Sa nu intrebati cand se va intampla aceasta minune. Numai Bunul Dumnezeu stie!
Scoala, gazda, din patutz
Florile dalbe
Si ne da un colacut
Florile dalbe
P.S. Si clipul promis - cu un extra, un clip cu profesoara cantand la pian si toti studentii ei tinand ritmul cu diverse instrumente =)
Enjoy!
5:30 pm - ii alerg pe toti prin casa sa fim gata si chiar si reusesc fara intarzieri majore. Cum nu m-am uitat exact pe program si nu mai stiu ora la care trece, iau copilul pe jos catre capatul strazii numai ca sa auzim multa agitatie si galagie cam 3 minute inainte sa putem ajunge acolo... dar Florin a intors deja truck-ul, ne culege si mergem la capatul strazii principale. Avantajul casei la colt de strada - ai mai multe optiuni la nevoie =)
Am reusit destul de repede sa fim aliniati frumos pe marginea strazii - vad pe cineva cu steguletze Canadiene si-mi pare rau ca nu m-am gandit - am nenumarate prin casa. Cel putin am venit cu camera (photo). Strada e luminata feeric de cateva masini de politie si nu trece mult pana auzim din nou galagia - au ajuns! 
Descoperim ca e vorba de masinile de reclama (Coca-Cola) si primim si niste souvenir-uri - o sticla de Coca-Cola haioasa si una care este, de fapt, o lampa in culori schimbatoare. N-avem steag (dara iubirea de mosie... ) dar avem o lampa multi-colora cu care putem sa facem cu mana... 
Mai trec cateva minute - par ceasuri, e noapte, e frig si suntem si obositi. Din nou multe masini cu luminatie - de data aceasta este, intr-adevar, torta. O vedem venind in josul strazii si ajunge si la noi repede - ma gandesc ce sentiment trebuie sa aiba cei care participa in aceasta calatorie, majoritatea sunt canadieni simpli, nu atleti sau mai stiu eu ce vedete. 
Ii facem si noi cu mana si o urmarim pana nu se mai vede in departare - mai ramanem sa admiram si miriadele de masini de securitate, politie, urgente si te miri ce - si apoi de indreptam usurel catre truck. 
Ducand cu noi spiritul olimpic - e un sentiment deosebit sa poti sa iei parte in aceasta calatorie simbolica. Si ma bucur nespus ca am avut aceasta ocazie, ca am aflat la timp si ca am reusit sa o vedem. In plus - lumina facliei este exact in spiritul Craciunului, un motiv in plus de imbucurare!
