Si rasare si ultima zi de vacanta, maine va trebui sa o pornim inapoi, desi am mai sta cateva zile sa umblam prin imprejurimi. Studiem harta si ce ne-a mai ramas nevizitat si hotaram sa incercam o zi ca cea de ieri - mai mult plimbari decat muzee. Ar mai fi 2 importante: Muzeul Indienilor (o cladire curbata, precum apa si vantul, care nu are nici un colt sau o linie dreapta, in ideea Indienilor ca natura nu e 'dreapta' ci mereu curbata) si Muzeul de Istorie Americana (unde am putea-o vedea pe Pocahonta si pe Teddy Roosevelt pe maretul lui cal), si decidem sa 'play by the ear', adica vom vedea cum merge ziua.
Astazi ne oprim la Galeria de Portrete - o cladire superba, construita cu o terasa in mijloc, care te indeamna sa te asezi si sa te odihnesti cu o cafea sau un ceai... O alta nota mentala - cand vom mai reveni voi petrece o intreaga zi aici, pare un loc atat de linistit.
Fiind un muzeu de arta este din nou greu sa tinem copilul cat de cat interesat - este incarcat de istorie. Fiecare incapere este plina de portrete sau busturi ale personalitatilor americane. Incep de la Revolutie si continua pana in zilele noastre. Petrecem un pic timp incercand sa citim toate informatiile care sunt atasate portretelor si sa ne inchipuim vremurile acelea (vorbim de 1750 aici). Incercand sa gasim galeria cu portretele presedintilor gasim o expozitie de ceva arta moderna. Am uitat pictorul, dar imi aduc aminte de fresca: te uiti la ea si e ciudata, fara a fi Picasso. Nu e abstracta, e numai moderna (o asezi cam la 1920 fara sa ai habar de nimic), dar iti da un sentiment... ciudat. Nu ma prind ce ar putea sa reprezinte: par a fi niste tarani la inceputul secolului trecut, arand un ogor (niste spice scoase parca din stema Romaniei de nu de mult sunt proeminente in coltul din stanga) - un cal trage plugul... si sunt si 2 rubiconde 'tarancutze'?! Renunt sa mai analizez si citesc titlul: 'Venerarea lui Venus'... poftim?!?! Acum in sfarsit inteleg care e problema: tabloul se vrea unul mitologic, cu zei si zeite... imbracati precum proletarii de la inceputul Revolutiei Industriale. Vorba lui Philip: seriously?! Am inteles cu scuturile centurionilor de la Union Station... dar sa o imbraci pe Venus ca pe o taranca si sa-i dai o tenta absolut lasciva in proces, asta mi se pare mai mult decat ciudat.
Trec mai departe (admiratia mea pentru arta moderna se opreste, conservator, la impresionisti si romantici) si gasesc (cu greu, desi am harta in mana) Galeria Portretelor Presedintilor Americani. Speram sa-i pun intr-o ordine oarecare in memorie, dar Florin ma intrerupe si am ajuns numai la #7 (desi am pierdut #4, cred)... cum ziceam mai sus - am adaugat muzeul in 'My bucket list' :)
Aruncam o privire scurta la o expozitie foarte interesanta: Portretele lui Calder; un artist modern si el, dar cel putin cu o idee inteligenta - creeaza portrete 3D, din sirma. Mai mult - portretele acestea trebuie atarnate intr-o anumita pozitie astfel incat umbra reliefului pe perete produce o imagine corecta a profilului. Foarte frumoase si interesante, imi pare rau ca nu-i mai pot tine pe nici unul din baietii mei locului, expozitia este temporara si se va sfarsi in mai putin de 2 saptamani!
Ultimul popas il facem intr-o alta expozitie temporara: dedicata presedintelui Regan. Fiind micutza (expozitia) ma abitionez sa trec prin toate exponatele si sa citesc fiecare nota - omul nu statea sa isi coloreze frumos spusele :)
Sunt incantata profund de un citat din discursul lui inaugural: "If no one among us is capable of governing himself, then who among us has the capacity to govern someone else?" (Daca nici unul dintre noi nu este capabil sa se guverneze pe sine, atunci cine dintre noi are capacitatea sa guverneze pe altii?). Un adevar teribil, care cred ca este problema societatii actuale la fel de mult (poate chiar mai mult decat) ca in vremea lui Regan. Inventam legi dupa legi care ne impun cum trebuie sa traim, in loc sa pastram acel bun-simt pe care il aveau generatiile anterioare. La asta se referea si Regan, un presedinte iubit extraordinar de mult de americani, ca si de lumea intreaga (nu mai vorbim de blocul comunist, care ii poate multumi pentru destramarea cortinei de fier - lui Regan si dialogului dintre Regan si Gorbachiev). Il vezi in poze din copilarie, il vezi in poze din filme, il vezi pe post de comentator - Regan a fost un om de statura (morala, emotionala, nu numai fizica) impunatoare. Il vezi calarind la ranch-ul pe care si l-a cumparat dupa ce si-a terminat al doilea mandat si eu, una, am incredere instantanee in omul Regan. Cine iubeste animalele (mai ales caii) si traieste intr-o cabana un pic mai mare decat casa noastra (e drept pe 700 de acri intr-un canion la tarmul Pacificului) si mai ales cine-si numeste ferma 'Ferma din Cer' (Rancho del Cielo) este demn de admiratia mea profunda. Si n-am pus la socoteala razboiul rece inca - am zambit satisfacuta la vederea unui dublu portret Regan & Andropov, o imagine clara a atitudinii lui Regan fata de comunisti (si a lor fata de el, in mod sigur).
Citesc cu surprindere un amanunt pe care (normal) nu-l stiam, dar care iti da masura caracterului presedintelui. Pe vremea cand fusese actor, a fost chiar leader-ul sindicatului. In primul mandat a castigat suportul sindicatului controlorilor de trafic. Care sindicat, fiind acum sigur de suportul noului presedinte a purces sa declare greva. Regan le-a spus ca greva lor e ilegala, controlorii de trafic fiind muncitori federali. Dragii de controlori, siguri pe ei - nu si nu, noi in greva. Regan i-a anuntat ca daca in 48 de ore nu inceteaza si nu revin la munca vor fi dati afara. Dragii de controlori - ha, glumeste... Dar Regan nu a glumit, a concediat 11,500 de controlori si a adus controlori din armata - traficul a fost intrerupt minimal si... observatorii au descoperit in Regan un personaj cu coloana de fier sub zambetul atragator si firea placuta.
Admiram si o bucatica din 'Cortina de Fier' fizica (gardul ridicat de NATO) precum si o bucata din Zidul Berlinului... vorba lui Regan: la aceasta granitza (intre est si vest) fortele NATO stau cu fata catre est sa previna o posibila invazie, si trupele sovietice stau cu fata catre... est - sa isi previna locuitorii sa fuga. Probabil cea mai simpla definitie a granitzei intre civilizatie si comunism.
Iesim prin terasa descrisa mai sus si o luam din nou pe strazile orasului. In teorie vroiam sa mergem la Muzeul Constructiilor, dar Philip se razgandeste pe drum (muzeul adaposteste niste constructii din Lego, dar nu te poti juca propriu-zis cu ele, numai sa le admiri si copilul considera ca a admirat suficient, el vrea sa puna mana si sa intreactioneze).
Prin imprejurul Muzeului de Constructii - miriade de masini de politie, si Suburbanuri negre (servicii secrete, guvern etc.). Florin se intreaba de ce si aflam raspunsul imediat - cladirea alaturata este FBI-ul, cea de vis-a-vis, Politia. Nu cred ca e vreo sansa sa fii atatcat pe strazile astea :)
Strada se impotmoleste intr-o parcare, aflata langa absolut singura biserica pe care am aflat-o in oras (in afara de catedrala care e situata pe un deal, in departare), o bisericuta Italiana. E inchisa, din pacate - oh, well.
Ne continuam drumul pe stradute laturalnice pana ajungem la urmatoarea destinatie: Muzeul Postal. Aflat si acesta in incinta Oficiul Postal propriu-zis - o cladire impunatoare, chiar langa Union Station. Nu prea am idee la ce sa ne asteptam, dar muzeul este destul de impunator. Intram intr-un vagon de posta (folosit pana nu de mult, in anii 70) unde ametesc pana Philip sorteaza nu una, ci 2 gramezi de scrisori - sistemul de sortare este cel putin ciudat, dupa mine, si nu ma mir ca si in anul 2011 inca primesc scrisorile vecinilor (si probabil si ei pe ale mele). Primim amandoi cate o insigna de 'sortator' :) Tinerelul care ne indruma este placut impresionat de tenacitatea lui Philip, care si-a gasit un scop pe ziua de azi si arunca scrisori in casutele aferente. Continuam oarecum contra-curentului (dar descoperim abia mai la sfarsit ca am inceput cu coada :)) - o cabina de camion postal modern, un postalion, un biplan - apoi cateva expozitii: despre cum sa impiedici 'crimele' postale si nu numai, despre istoria postei in State, despre Poney Express... una din expozitii este filatelica: zeci de panouri pe care sunt prinse sute de timbre din toata lumea. Bineinteles ca scoatem panourile Romaniei - dar nu e nici un cap de bour acolo (nici macar o copie): cateva timbre dinainte de razboi, dar nu foarte multe si apoi colectii nenumarate... pana in 1964. Nimic de dupa - si eram asa de curioasa sa-mi regasesc timbrele copilariei acolo (am colectionat timbre in scoala generala).
Iesiti din Muzeul Postei traversam catre Capitol. Imi aduce aminte de parcurile de pe langa Cismigiu si Universitate - strazi linistite, pomi cat vezi cu ochii si nici un fel de graba. Dincolo de turism, orasul e negrabit, o minune in secolul 21, mai ales pentru o capitala... si nu orice capitala, ci a Statelor Unite.
Intr-un mod oarecum dezarmant comparam Capitolul cu Casa Poporului - si e greu de crezut ca 'a noastra' e mai mare decat 'a lor'. De intrat pentru un tur nu se mai pune problema, este deja 4, vrei sa intri in cladirile acestea publice trebuie sa fii matinal. Dar admiram 'lacul' din fata si apoi cat vezi cu ochii drumul catre Obelisc. O pornim catinel catre capatul celalalt al Mall-ului, pentru o statie de metrou. Oricat am vrea noi sa mai mergem, trebuie sa fim realisti si multumiti de cat de bine rezista Philip. Dar sa nu exageram, un copil obosit nu va face ziua mai placuta in nici un caz :) Luam metroul pe a treia linie (spre bucuria lui Philip, si-a propus sa incerce toate cele 5 linii, desi am incercat sa-i explic ca nu e nici o diferenta) si ne dam jos chiar inainte de trecerea peste riu. Intr-o lume cu totul diferita! Avem acum de-a face cu blocuri de locuinte, casute scoase din povestile cu turta dulce, si o ambasada lucrata in marmura si poleita (nu e exclus cu aur, deoarece este a Arabiei Saudite!)...
Pe harta este trecut sub numele de 'Watergate Complex' si nu stiu la ce sa ma astept - dar il descoperim ca un ansamblu de cladiri, toate rotunde si de o gratie extraordinara. Aflu mai tarziu ca este un complex de birouri, hotel si apartamente, folosite (cel putin la inceput) de foarte multi dintre politicienii zilei. Scandalul binecunoscut care a dus la demisia lui Nixon acolo a inceput, intr-una din cladiri. Coborand in curtea interioara pe langa fantani arteziene superbe mai avem o surpriza: 2 tineri (ea aratand ca scoasa din magazinele de moda, el aratand la fel de bine) trec pe langa noi. Florin (cu ochiul antrenat pentru frumuseti de orice natura, inclusiv umane) se intoarce sa ma intrebe ce neam o fi - si in acelasi moment ii auzim si vorbind... romaneste... Acum nu ne mai intrebam ce neam sunt, ci numai ce or fi facand de-si permit sa stea in complexul cu pricina (unul din cele mai scumpe din DC).
Ne continuam plimbarea catre Kennedy Arts & Performance Centre. In fata complexului (destul de fad, comparat cu minunatele curbe de la Watergate) o statuie destul de ciudata, un calaret si calul lui iesind pe jumatate din bolovanul din care sunt sculptati. Imi zic ca seamana cu Don Quixote, dar nu vad nici o legatura intre Kennedy si Cervantes - si totusi, apropiindu-ne de statuie, pe placa scrie clar Cervantes - statuia a fost oferita Americanilor de catre Spanioli la bicentenarul lor (1996).
In fata uneia dintre intrari (sunt vreo 6) un afis imens anunta ca in fiecare seara la ora 6:00 pm, la una din scene (aparent si acestea sunt mai multe) se prezinta concerte... free. Oh, si eu n-am stiut asa minunatie. Intram un pic sa admiram si interiorul - in seara aceasta concertul va fi unul de pian. Philip intai vrea sa stea, apoi se razgandeste si ne continuam calatoria. Spera copilul intr-un tur cu barca pe riu. Coborim pe malul Potomacului si incetul cu incetul ajungem la un fel de 'port' - cu cateva terase superbe si 3 companii diferite pentru tururi cu vaporul (iahtul?! chiar vapor nu e :)). Dupa o conversatie dragutza cu tinerelul de la bilete luam bilete numai 'dus' - ne va lasa in aproximativ o ora in Alexandria, Virginia, de unde putem lua inapoi metroul catre oras.
Barca / iahtul / vaporasul nostru soseste in numai cateva minute (daca stateam la concertul de pian nu mai prindeam si plimbarea cu vaporasul) si ne aburcam frumos. Philip intreaba serios daca avem pastilele contra raului de mare (a invatat lectia anul trecut, la plimbarea cu balenele), dar dupa ce ii explicam ca pe riu imposibil sa ai valurile din ocean se linisteste si se aseaza cu Florin la pupa (?! - niciodata n-am stiut care e inaintarea si care e coada barcii) de unde pot admira amandoi in voie avioanele. Pe malul drept al riului (in Virginia) se afla aeroportul pentru Washington, DC - va dati seama ce trafic e acolo (toate aceste zile am admirat la nesfarsit aterizari si decolari). Malurile riului nu sunt prea impresionante - nu stiu unde se ascunde Pentagonul (probabil ca visam cand am trecut pe langa el), dar cladirile nu sunt neaparat istorice, mai degraba industriale. Pe partea stanga pare a fi o baza navala (cel putin de cercetare) si... in afara de cartiere de case si o zona pur industriala... n-as zice ca plimbarea aduce ceva nou. Dar e placuta si e o alta modalitate de a-ti salva picioarele un pic, mai ales dupa o zi ca aceasta.
Ajungem curand in Alexandria unde avem, probabil, cea mai placuta surpriza a zilei. Ma asteptam la un orasel oarecare (si este posibil sa fie, de fapt), dar docurile dau in strada principala (King St - strada principala intr-o republica :)) care pret de 15 intersectii aburca si iti arata pe stanga si pe dreapta numai boutiquri si restaurante cu terasa si magazinutze delicate... ma pufneste risul - parca am fi in Maine pe strada principala de acolo (cu un nume mult mai clar: Main St, adica... strada principala :)), dar in Bar Harbor era mult mai scurta, cam 5 intersectii. Strada este pavata, precum Lipscaniul pe vremuri, cu caramida rosie - o minune de oras scos parca din povesti!
Auzim pe o strada laterala cantec de cimpoi si decidem sa vedem de unde vine - trezindu-ne in plin concert de cimpoi pe strada. In spatele unor case, intr-un soi de parcare, un grup destul de larg de cimpoieri ii zic cu foc si oamenii se aduna si asculta.
Undeva pe la intersectia #9 (daca va intrebati de unde stim... in intersectiile respective exista semne de circulatie, unul din ele spunand cate mai ai pana la statia de metro) copilul intra in greva si nu mai vrea sa mearga. Nici Florin nu e prea vesel, e deja 8 seara si suntem obositi cu totii. Cum nu vrem sa stam pe terasa (nu stim cum e traficul si programul autobuzelor si vom ajunge la bus pe la 9 pm) imi sare in fata solutia: un magazin cu inghetata - din care iesim toti 3 muuult mai veseli!
Acum avem suficienta energie sa ajungem pana la metro si la intersectia #13 descoperim inca o dragalasenie: autobuzele cu 2 etaje pe care le vazusem mergand in sus si in jos pe strada nu sunt pentru tururi (asa cum am crezut initial, ignorandu-le complet... nu mai avem timp pentru un tur), ci sunt chiar bus-uri pentru turisti. Unde mai pui ca sunt si complet gratis :) Deja vedem trenurile in statie - nu mai are sens sa ne aburcam in vreunul, dar am retinut pentru data viitoare (oraselul este atata de delicat, cel putin acest centru pur turistic, incat sunt absolut sigura ca va exista un 'data viitoare' - e locul perfect sa stai pe o terasa si sa te odihnesti!).
Aburcati in metrou (linia #4 - copilul se declara multumit, va merge pe 'orange line' data viitoare) admiram peisajul, trenurile sunt inca la nivelul strazii si ne trezim in cateva minute la poarta aeroportului! Obisnuita cu dezastrul de trafic in Pearson-ul nostru drag ma gandesc ce minune ar face un asemenea tren - sa nu-ti trebuiasca masina sa ajungi la avion, eh, asta da afacere! Trecem si riul pe unul din poduri si reusim sa ajungem la campsite cu jumatate de ora inainte de inchiderea programului (la piscina). Ne aruncam cu totii in piscina - si la iesire construim 2 focuri: unul de tabara si unul pentru cina...
Vacanta noastra s-a incheiat deocamdata - dar avem amintiri superbe si informatii de procesat pentru luni intregi (biblioteca orasului ne asteapta acasa cu drag!)
Calder
Expozitia Regan (virtuala)
Alexandria, Old Town
4 august 2011
3 august 2011
Washington, DC - day 3
Ziua se arata a fi innorata, ai impresia ca o sa si ploua un pic, dar e in continuare cald si bine (un pic peste 30 de grade), asa ca ne indreptam catre oras fara umbrele sau alte accesorii - nu-mi trebuie sa mai car nici un gram in plus!
Traseul se va petrece destul de mult in aer liber astazi - am cumparat abonamente pentru toata ziua la metrou (in loc de dus-intors); sistemul de plata e un pic ciudat, dar nu stam sa ne complicam prea tare.
Primul stop: Arhivele Nationale. De fapt ne oprim in fata lor, la Memorialul Naval - o fantana arteziana (apa din cele 2 fantani a fost completata cu apa sarata adusa de la Ocean si de la Marile Lacuri!) inconjurata de basoreliefuri pe un zid cam de jumatate de metru inaltime. Basoreliefurile reprezinta pe o parte fiecare specializare din Marina, si interactiunile cu celelalte branse ale Armatei. Pe cealalta parte - sunt descrise armatele internationale cu care s-au aliat de-a lungul timpului. Exista inscrise in piatra momente importante din istoria Marinei, cu cate un citat potrivit. Am ris cu lacrimi la unele, altele te pun pe ganduri.
Traversam si intram in Arhivele Nationale - e prima oara cand mergem pe strada si apuc sa ma uit la altceva decat cladiri. Realizez ca pomii sunt tei si ciresi si magnolii - si imi propun ca urmatoarea aventura in Washington DC sa se petreaca in luna Mai. Incerc sa-mi imaginez strazile pline de parfumul florilor si vad in jurul meu numai pomi si flori :)
Dupa de acum obisnuitul control de la intrare ne gasim intr-o incapere nu foarte larga (dar foarte inalta), intunecata si placuta. Stam la coada (singura, de altfel) ca sa intram in rotonda unde se afla cele 3 documente esentiale ale Americanilor, ceea ce le defineste libertatea si cultura: Declaratia de Independenta, Constitutia, si Bill of Rights. Pe mine initial m-a atras Declaratia de Independenta. Din cauza de 'coada' in fata constitutie, trecem intai prin Bill of Rights, apoi revenim la Declaratie si ajungem si in fata Constitutiei. Cum spuneam, initial am crezut ca impresia majora o sa fie Declaratia de Independenta... si totusi... in fata celor 2 pagini uriase ingalbenite de vreme, primele cuvinte ale Constitutiei sunt mari si clare: 'We The People'. Dupa atatia ani de regim totalitar sa vezi 'We The People' intr-o caligrafie superba si sa stii ca acest document le ordoneaza viata (executiv, juridic si presidential) de peste 200 de ani... sa ai documentul in fata ochilor - trebuie sa recunosc ca a fost momentul suprem al vizitei (din punctul meu de vedere). N-aveam timp sa stau sa citesc tot documentul, numai inceputul fiecarui articol (lesne de inteles ca la revenirea in camping mi-am tras laptopul in brate si am cautat textele celor 3 documente... cu un soi de vina ca nu stiu constitutia Canadei - nu mai vorbim de cea a Romaniei - la fel de bine cum o stiu pe a Americanilor acum!). O alta curiozitate, careia nu i-am gasit raspuns inca, la momentul in care cele 3 documente au fost concepute Statele Unite ale Americii erau constituite din cele 13 state care acum poarta dulcea denumire 'Noua Anglie', plus cele din sud-est: Delaware, Pensylvania, New Jersey, Georgia, Conneticut, Massachusetts, Maryland, South Caroline, New Hampshire, Virginia, New York, North Carolina, Rhode Island. Pe Constitutie, insa, semnaturile a numai 12 state (lipseste Rhose Island). De ce?! Inca n-am descoperit ce i-a suparat pe cei din Rhode Island si i-a facut sa nu semneze actul. Cert este ca l-au ratificat cativa ani mai tarziu, ca toate statele care au continuat sa se alature Uniunii / Confederatiei.
Din Rotonda cu 'piesele de rezistenta' am coborat in subsolul cladirii unde se afla "The Public Vault" - 'Seiful public' cum ar veni. In care in afara de articole propriu-zise din arhiva statelor ti se explica (cu video, audio, diorame si alte expozitii interactive) cum s-a ajuns la formula zilelor curente. In care se incearca digitizarea documentelor (dar bineinteles ca mai e mult pana la a digitiza *tot*). Urmarim filmulete istorice (cu JFK, Roosevelt, din timpul razboaielor etc.), citim documente care mai de care mai vechi, ascultam un discurs (am uitat al cui), ne cream filmuletul nostru din clipuri ale arhivei din timpul celui de-al 2-lea razboi... si cate si mai cate.
Iesim saturati din muzeu - ca toate muzeele de pana acum nici acesta nu a fost explorat 100%, este imposibil sa asimilezi atata informatie, pur si simplu imposibil; dar oricum ne-am propus sa revenim in cativa ani, cand Philip va fi un pic mai mare si va avea ceva mai multe cunostinte de istorie, ca sa poata sa inteleaga altfel tot ce ne inconjoara.
2 statui pe una din laturile cladirii (nota: toate cladirile din Mall si nu numai sunt perfecte pe toate laturile, nu poti sa spui 'spatele cladirii cutare', deoarece sunt toate construite si ingrijite ca si cum ar fi 'fata'): cea din dreapta un barbat cu un scut si parca un coif si urmatoarea inscriptie: 'Eternal Vigilance is the price for Liberty'. In traducere: 'Pretul platit pentru Libertate este Vigilenta Eterna'. Inca sub impresia diferentei uriase dintre 'We The People' si comunismul nostru neasumat de nimeni citesc oarecum trista... de ce? pentru ca si Americanii si Canadienii iau de bun (si de 'ni se cuvine') libertatea si tot ce revine din libertate. Au uitat multi sa fie vigilenti si cum noi stim bine ca 'somnul natiunii naste monstrii' ne temem ca statuia este privita ca un obiect de arta, fara ca cineva sa-i dea prea mare insemnatate.
Pe partea din stanga statuia este a unei femei cu un bebelus in brate si inscriptia ceva mai lunga: 'The Heritage of the Past is the Seed that brings forth the Harvest of the Future'. Traducerea ar fi cam asa: 'Mostenirea Trecutului este Samanta care va produce Recolta Viitorului'. Sau cum spunea Iorga (parca): cine nu-si cunoaste trecutul (istoria) este obligat sa-l repete. De unde se deduce ca toti oamenii luminati aveau cam aceleasi valori in vremurile acelea... noi am pierdut caile. Dar sa revenim.
O luam agale pe strazi si trecem din nou pe langa Galeriile de Arta, Muzeul de Istorie Naturala, Muzeul American de Istorie, si ajungem catinel pe pajistea de la Casa Alba. Facem pozele obligatorii (cum sa fii in fata Casei Albe si sa nu faci poze? nu merge!) si auzim susur de vorba romaneasca langa noi: 4 romani, una din doamne ma roaga (intr-o engleza aproximativa) sa le fac o poza la toti 4. Dau sa le fac si incearca sa imi explice ceva, in engleza, mi se face mila de ea si-i spun ca poate sa imi explice pe romaneste, o sa ne fie mai usor. Veselie mare pe grupul de romani: 2 din Quebec, 2 din Italia, au vizitat New York-ul, acum treceau prin Washington si se indreptau catre... Niagara :) Lume mica, clar. Ne intretinem pret de cateva minute (erau super-incantati ca au gasit compatrioti pe gazonul de la Casa Alba) si intre timp probabil ca Presedintele se mutase din partea de Sud a cladirii in alte parti, deoarece cele 2 garzi de securitate de pe gazon, care ne impiedicau sa ajungem mai aproape - vorba vine, la strada numai, practic la gard - dispar si ne putem acum apropia si de gardul Casei Albe! Florin si Philip ar fi vrut s-o si viziteze (eu recunosc ca nu sunt atrasa mai deloc... sa nu ma intrebati de ce, ca nu stiu), dar modul de obtinere a permiselor e cel putin complicat si nu se pune problema. Poate data viitoare, daca planificam foarte din timp.
De pe gazon revenim pe stradutzele din centru, urcam agale pe 15th si admiram cladirile care ne inconjoara. Nu stim mare lucru despre ele (nici nu aflam mai nimic de pe strada, nu exista prea multe placi sau alte modalitati de informare) - cert este ca ne trezim la intersectia cu Pennsylvania Ave, adica la fatada Casei Albe. Cum e interesant ca idee sa vezi cam cum arata piateta si mai ales sa incerci sa observi cam tot ce misca (Florin are un ochi pentru detaliile tehnice si e suparat ca 'pierd 90% din ce se intampla'... a uitat ca am un copil obosit dupa mine si ca nici eu nu stau mai breaz) o luam agale catre intrare. Ma intreb cum o fi sa traiesti cu asemenea masuri de securitate (mai ales cum Presedintele curent are fetele atat de mici) si ne amuzam ca exista un fel de pichete de protest, nu zgomotoase - o pancarta, doua si ceva persoane (plus cativa politisti, bineinteles). In rest - turisti, ca si noi. Il las pe Florin sa admire cablurile de fibra optica din stalpii de lumina si ne asezam pe trotuar la poalele statuii lui LaFayette. Nu mai am energie sa vad si ce scrie pe placa statuii - imi aduc aminte de spusele unuia din ghizii de pe bus, ca la inceputul Revolutiei Americane LaFayette s-ar fi exprimat ca 'se duce in America, acolo este viitorul omenirii' si ar fi venit (contrar dorintelor propriului rege) sa-i ajute pe Americani impotriva Englezilor. Mai multa istorie voi citi acasa, wikipedia sa traiasca!
Dupa ce ne odihnim un pic pe langa Francez trecem strada catre 14th si o luam in jos, catre Mall. Incepe sa ploua usurel, dar tocmai ne-am gasit tinta urmatoare: National Aquarium. In acest oras totul este 'National' fara a fi, neaparat, si de dimensiuni 'nationale'. Mie cand imi spui de un Acvariu National ma gandesc la ceva grandios (deh, dusa in copilarie pe la Constanta noastra neaosa si acum cu Marineland-ul in batatura). Aflat in subsolul Departamentului de Comert, muzeul este o incapere intunecata cam de 2 ori cat living si dinning room-urile de la noi de acasa. Adaposteste aproximativ 70 de expozitii (adica vreo 70 de acvarii de diverse dimensiuni) si 250 de specii extrem de variate: de la aligatori la broaste testoase, serpi, phirana, cai de mare, stele de mare, corali, rechini si cate si mai cate. Desi mic, vorba aceea, voinic. In plus - copilul e fascinat, citeste toate informatiile, admira toti pestii, gaseste in acvariile de acolo te miri ce. In pliante este descris ca o aventura de 45 de minute - si chiar asta este, mai mult timp n-ai de ce petrece acolo (in afara cazului in care faci ceva research si vrei sa iti iei notite!).
Intre timp a stat ploaia asa ca ne continuam plimbarea pe 14th pana ajungem din nou in fata Obeliscului. In asteptarea bus-ului (care sa ne duca undeva, nu stim inca unde) descoperim si ce ni se spusese ieri, in constructia Obeliscului s-au folosit 2 culori de piatra diferite, deoarece constructia a fost stopata ani buni (din lipsa de fonduri) si cand au reluat-o in cariera piatra avea alta culoare. Se cunoaste pe monument - undeva la 30% din inaltime e ca o linie intre cele 2 nuante de alb (una e mai galbuie, una mai gri). Soseste si bus-ul nostru si la primul stop nici nu ma mai obosesc sa ascult ce spune ghida curenta, este corectata la fiecare 5 vorbe de cineva... o fi noua, cine stie?
Planul original era sa ne dam jos la Capitol sa il admiram mai de aproape, dar a inceput acum sa ploua serios, asa ca ne adapostim la Union Station. Frumoasa cladirea, ca tot restul de cladiri - se vede ca e mai noua (construita la inceputul secolului XX), dar are statuile tip roman / grecesc (nu stiu chiar atata arhitectura cat sa recunosc diferentele dintre cele 2 stiluri :)). Cum fusesem agasata cu o zi inainte de ineptia cu 'cel mai mare food court din DC' si cautasem deja pe internet informatii, am aflat ca in Presidential Suite a fost si Regina Maria a Romaniei, precum si ca statuile soldatilor Romani din interiorul Union Station fusesera original sculptati (sculptorul intrebase, precaut cum doreste Comisia de Arte Fine sa fie portretizati centurionii: modern sau corect istoric?! si i s-a spus: istoric accurate!) ca orice statuie din vechime: goi-goluti... cum Americanii la vremea aceea erau super-pudici, aceeasi Comisie (de Arte Fine!) a facut ochii mari la vederea centurionilor si sculptorul a fost informat ca asa ceva nu se poate, drept pentru care a facut pentru fiecare soldat un... scut. Care acum au ramas cu numele de 'scutul modestiei'! Cu pudicii nu te pui.
Dupa ce am testat si marimea extraordinarului Food Court (care nu-i nici pe departe imensitatea la care te-ai astepta! ba Florin dupa ce a dat o raita a zis, citez: 'nu-i nimic de mancare!' :)) ne-am plimbat un picutz prin Union Station (eu m-as fi plimbat mai mult, dar dragii de ei au 2 feluri de incaperi: restaurante si magazine de super-lux, iar copilul nu cumparase nimic toata ziua... nu mergea dus prin magazine :)) si am revenit la statiile de metrou. Philip fericit ca mergem si pe o alta linie decat cea obisnuita, noi fericiti ca stam jos si toti fericiti ca urmeaza piscina.
Care piscina a fost scurtata de niste fulgere dragalase, n-au adus ele mare minune de ploaie, dar le-au dat ocazia 'salvamarilor' sa ne scoata pe toti din apa.
Cele 2 statui de la Arhivele Nationale: Guardianul si Istoria
Un pic din istoria Union Station
Traseul se va petrece destul de mult in aer liber astazi - am cumparat abonamente pentru toata ziua la metrou (in loc de dus-intors); sistemul de plata e un pic ciudat, dar nu stam sa ne complicam prea tare.
Primul stop: Arhivele Nationale. De fapt ne oprim in fata lor, la Memorialul Naval - o fantana arteziana (apa din cele 2 fantani a fost completata cu apa sarata adusa de la Ocean si de la Marile Lacuri!) inconjurata de basoreliefuri pe un zid cam de jumatate de metru inaltime. Basoreliefurile reprezinta pe o parte fiecare specializare din Marina, si interactiunile cu celelalte branse ale Armatei. Pe cealalta parte - sunt descrise armatele internationale cu care s-au aliat de-a lungul timpului. Exista inscrise in piatra momente importante din istoria Marinei, cu cate un citat potrivit. Am ris cu lacrimi la unele, altele te pun pe ganduri.
Traversam si intram in Arhivele Nationale - e prima oara cand mergem pe strada si apuc sa ma uit la altceva decat cladiri. Realizez ca pomii sunt tei si ciresi si magnolii - si imi propun ca urmatoarea aventura in Washington DC sa se petreaca in luna Mai. Incerc sa-mi imaginez strazile pline de parfumul florilor si vad in jurul meu numai pomi si flori :)
Dupa de acum obisnuitul control de la intrare ne gasim intr-o incapere nu foarte larga (dar foarte inalta), intunecata si placuta. Stam la coada (singura, de altfel) ca sa intram in rotonda unde se afla cele 3 documente esentiale ale Americanilor, ceea ce le defineste libertatea si cultura: Declaratia de Independenta, Constitutia, si Bill of Rights. Pe mine initial m-a atras Declaratia de Independenta. Din cauza de 'coada' in fata constitutie, trecem intai prin Bill of Rights, apoi revenim la Declaratie si ajungem si in fata Constitutiei. Cum spuneam, initial am crezut ca impresia majora o sa fie Declaratia de Independenta... si totusi... in fata celor 2 pagini uriase ingalbenite de vreme, primele cuvinte ale Constitutiei sunt mari si clare: 'We The People'. Dupa atatia ani de regim totalitar sa vezi 'We The People' intr-o caligrafie superba si sa stii ca acest document le ordoneaza viata (executiv, juridic si presidential) de peste 200 de ani... sa ai documentul in fata ochilor - trebuie sa recunosc ca a fost momentul suprem al vizitei (din punctul meu de vedere). N-aveam timp sa stau sa citesc tot documentul, numai inceputul fiecarui articol (lesne de inteles ca la revenirea in camping mi-am tras laptopul in brate si am cautat textele celor 3 documente... cu un soi de vina ca nu stiu constitutia Canadei - nu mai vorbim de cea a Romaniei - la fel de bine cum o stiu pe a Americanilor acum!). O alta curiozitate, careia nu i-am gasit raspuns inca, la momentul in care cele 3 documente au fost concepute Statele Unite ale Americii erau constituite din cele 13 state care acum poarta dulcea denumire 'Noua Anglie', plus cele din sud-est: Delaware, Pensylvania, New Jersey, Georgia, Conneticut, Massachusetts, Maryland, South Caroline, New Hampshire, Virginia, New York, North Carolina, Rhode Island. Pe Constitutie, insa, semnaturile a numai 12 state (lipseste Rhose Island). De ce?! Inca n-am descoperit ce i-a suparat pe cei din Rhode Island si i-a facut sa nu semneze actul. Cert este ca l-au ratificat cativa ani mai tarziu, ca toate statele care au continuat sa se alature Uniunii / Confederatiei.
Din Rotonda cu 'piesele de rezistenta' am coborat in subsolul cladirii unde se afla "The Public Vault" - 'Seiful public' cum ar veni. In care in afara de articole propriu-zise din arhiva statelor ti se explica (cu video, audio, diorame si alte expozitii interactive) cum s-a ajuns la formula zilelor curente. In care se incearca digitizarea documentelor (dar bineinteles ca mai e mult pana la a digitiza *tot*). Urmarim filmulete istorice (cu JFK, Roosevelt, din timpul razboaielor etc.), citim documente care mai de care mai vechi, ascultam un discurs (am uitat al cui), ne cream filmuletul nostru din clipuri ale arhivei din timpul celui de-al 2-lea razboi... si cate si mai cate.
Iesim saturati din muzeu - ca toate muzeele de pana acum nici acesta nu a fost explorat 100%, este imposibil sa asimilezi atata informatie, pur si simplu imposibil; dar oricum ne-am propus sa revenim in cativa ani, cand Philip va fi un pic mai mare si va avea ceva mai multe cunostinte de istorie, ca sa poata sa inteleaga altfel tot ce ne inconjoara.
2 statui pe una din laturile cladirii (nota: toate cladirile din Mall si nu numai sunt perfecte pe toate laturile, nu poti sa spui 'spatele cladirii cutare', deoarece sunt toate construite si ingrijite ca si cum ar fi 'fata'): cea din dreapta un barbat cu un scut si parca un coif si urmatoarea inscriptie: 'Eternal Vigilance is the price for Liberty'. In traducere: 'Pretul platit pentru Libertate este Vigilenta Eterna'. Inca sub impresia diferentei uriase dintre 'We The People' si comunismul nostru neasumat de nimeni citesc oarecum trista... de ce? pentru ca si Americanii si Canadienii iau de bun (si de 'ni se cuvine') libertatea si tot ce revine din libertate. Au uitat multi sa fie vigilenti si cum noi stim bine ca 'somnul natiunii naste monstrii' ne temem ca statuia este privita ca un obiect de arta, fara ca cineva sa-i dea prea mare insemnatate.
Pe partea din stanga statuia este a unei femei cu un bebelus in brate si inscriptia ceva mai lunga: 'The Heritage of the Past is the Seed that brings forth the Harvest of the Future'. Traducerea ar fi cam asa: 'Mostenirea Trecutului este Samanta care va produce Recolta Viitorului'. Sau cum spunea Iorga (parca): cine nu-si cunoaste trecutul (istoria) este obligat sa-l repete. De unde se deduce ca toti oamenii luminati aveau cam aceleasi valori in vremurile acelea... noi am pierdut caile. Dar sa revenim.
O luam agale pe strazi si trecem din nou pe langa Galeriile de Arta, Muzeul de Istorie Naturala, Muzeul American de Istorie, si ajungem catinel pe pajistea de la Casa Alba. Facem pozele obligatorii (cum sa fii in fata Casei Albe si sa nu faci poze? nu merge!) si auzim susur de vorba romaneasca langa noi: 4 romani, una din doamne ma roaga (intr-o engleza aproximativa) sa le fac o poza la toti 4. Dau sa le fac si incearca sa imi explice ceva, in engleza, mi se face mila de ea si-i spun ca poate sa imi explice pe romaneste, o sa ne fie mai usor. Veselie mare pe grupul de romani: 2 din Quebec, 2 din Italia, au vizitat New York-ul, acum treceau prin Washington si se indreptau catre... Niagara :) Lume mica, clar. Ne intretinem pret de cateva minute (erau super-incantati ca au gasit compatrioti pe gazonul de la Casa Alba) si intre timp probabil ca Presedintele se mutase din partea de Sud a cladirii in alte parti, deoarece cele 2 garzi de securitate de pe gazon, care ne impiedicau sa ajungem mai aproape - vorba vine, la strada numai, practic la gard - dispar si ne putem acum apropia si de gardul Casei Albe! Florin si Philip ar fi vrut s-o si viziteze (eu recunosc ca nu sunt atrasa mai deloc... sa nu ma intrebati de ce, ca nu stiu), dar modul de obtinere a permiselor e cel putin complicat si nu se pune problema. Poate data viitoare, daca planificam foarte din timp.
De pe gazon revenim pe stradutzele din centru, urcam agale pe 15th si admiram cladirile care ne inconjoara. Nu stim mare lucru despre ele (nici nu aflam mai nimic de pe strada, nu exista prea multe placi sau alte modalitati de informare) - cert este ca ne trezim la intersectia cu Pennsylvania Ave, adica la fatada Casei Albe. Cum e interesant ca idee sa vezi cam cum arata piateta si mai ales sa incerci sa observi cam tot ce misca (Florin are un ochi pentru detaliile tehnice si e suparat ca 'pierd 90% din ce se intampla'... a uitat ca am un copil obosit dupa mine si ca nici eu nu stau mai breaz) o luam agale catre intrare. Ma intreb cum o fi sa traiesti cu asemenea masuri de securitate (mai ales cum Presedintele curent are fetele atat de mici) si ne amuzam ca exista un fel de pichete de protest, nu zgomotoase - o pancarta, doua si ceva persoane (plus cativa politisti, bineinteles). In rest - turisti, ca si noi. Il las pe Florin sa admire cablurile de fibra optica din stalpii de lumina si ne asezam pe trotuar la poalele statuii lui LaFayette. Nu mai am energie sa vad si ce scrie pe placa statuii - imi aduc aminte de spusele unuia din ghizii de pe bus, ca la inceputul Revolutiei Americane LaFayette s-ar fi exprimat ca 'se duce in America, acolo este viitorul omenirii' si ar fi venit (contrar dorintelor propriului rege) sa-i ajute pe Americani impotriva Englezilor. Mai multa istorie voi citi acasa, wikipedia sa traiasca!
Dupa ce ne odihnim un pic pe langa Francez trecem strada catre 14th si o luam in jos, catre Mall. Incepe sa ploua usurel, dar tocmai ne-am gasit tinta urmatoare: National Aquarium. In acest oras totul este 'National' fara a fi, neaparat, si de dimensiuni 'nationale'. Mie cand imi spui de un Acvariu National ma gandesc la ceva grandios (deh, dusa in copilarie pe la Constanta noastra neaosa si acum cu Marineland-ul in batatura). Aflat in subsolul Departamentului de Comert, muzeul este o incapere intunecata cam de 2 ori cat living si dinning room-urile de la noi de acasa. Adaposteste aproximativ 70 de expozitii (adica vreo 70 de acvarii de diverse dimensiuni) si 250 de specii extrem de variate: de la aligatori la broaste testoase, serpi, phirana, cai de mare, stele de mare, corali, rechini si cate si mai cate. Desi mic, vorba aceea, voinic. In plus - copilul e fascinat, citeste toate informatiile, admira toti pestii, gaseste in acvariile de acolo te miri ce. In pliante este descris ca o aventura de 45 de minute - si chiar asta este, mai mult timp n-ai de ce petrece acolo (in afara cazului in care faci ceva research si vrei sa iti iei notite!).
Intre timp a stat ploaia asa ca ne continuam plimbarea pe 14th pana ajungem din nou in fata Obeliscului. In asteptarea bus-ului (care sa ne duca undeva, nu stim inca unde) descoperim si ce ni se spusese ieri, in constructia Obeliscului s-au folosit 2 culori de piatra diferite, deoarece constructia a fost stopata ani buni (din lipsa de fonduri) si cand au reluat-o in cariera piatra avea alta culoare. Se cunoaste pe monument - undeva la 30% din inaltime e ca o linie intre cele 2 nuante de alb (una e mai galbuie, una mai gri). Soseste si bus-ul nostru si la primul stop nici nu ma mai obosesc sa ascult ce spune ghida curenta, este corectata la fiecare 5 vorbe de cineva... o fi noua, cine stie?
Planul original era sa ne dam jos la Capitol sa il admiram mai de aproape, dar a inceput acum sa ploua serios, asa ca ne adapostim la Union Station. Frumoasa cladirea, ca tot restul de cladiri - se vede ca e mai noua (construita la inceputul secolului XX), dar are statuile tip roman / grecesc (nu stiu chiar atata arhitectura cat sa recunosc diferentele dintre cele 2 stiluri :)). Cum fusesem agasata cu o zi inainte de ineptia cu 'cel mai mare food court din DC' si cautasem deja pe internet informatii, am aflat ca in Presidential Suite a fost si Regina Maria a Romaniei, precum si ca statuile soldatilor Romani din interiorul Union Station fusesera original sculptati (sculptorul intrebase, precaut cum doreste Comisia de Arte Fine sa fie portretizati centurionii: modern sau corect istoric?! si i s-a spus: istoric accurate!) ca orice statuie din vechime: goi-goluti... cum Americanii la vremea aceea erau super-pudici, aceeasi Comisie (de Arte Fine!) a facut ochii mari la vederea centurionilor si sculptorul a fost informat ca asa ceva nu se poate, drept pentru care a facut pentru fiecare soldat un... scut. Care acum au ramas cu numele de 'scutul modestiei'! Cu pudicii nu te pui.
Dupa ce am testat si marimea extraordinarului Food Court (care nu-i nici pe departe imensitatea la care te-ai astepta! ba Florin dupa ce a dat o raita a zis, citez: 'nu-i nimic de mancare!' :)) ne-am plimbat un picutz prin Union Station (eu m-as fi plimbat mai mult, dar dragii de ei au 2 feluri de incaperi: restaurante si magazine de super-lux, iar copilul nu cumparase nimic toata ziua... nu mergea dus prin magazine :)) si am revenit la statiile de metrou. Philip fericit ca mergem si pe o alta linie decat cea obisnuita, noi fericiti ca stam jos si toti fericiti ca urmeaza piscina.
Care piscina a fost scurtata de niste fulgere dragalase, n-au adus ele mare minune de ploaie, dar le-au dat ocazia 'salvamarilor' sa ne scoata pe toti din apa.
Cele 2 statui de la Arhivele Nationale: Guardianul si Istoria
Un pic din istoria Union Station
2 august 2011
Washington DC, Day 2
Cum devine clar ca o zi ca cea de ieri nu putem repeta (nu mai rezista nimeni in picioare la cele 34+ celsius, in soarele turbat) ne decidem sa luam o alta cale si cumparam bilete la unul din (multele) tururi cu troleul / bus-ul. Sunt toate create pe aceeasi idee: autobuze fie cu 2 'vagoane' (precum troleibuzele din Bucuresti) fie cu 2 etaje care merg pe un traseu pre-stabilit cu aproximativ 20 de statii; in fiecare statie poti sa te dai jos, sa vizitezi monumentul(ele) istoric(e) si apoi poti sa te urci in urmatorul bus.
In fata Muzeului de Aviatie asteptam cuminti urmatorul bus care vine catinel-catinel. Din nefericire ghizii turistici nu-s prea inarmati cu informatii prea istorice. In afara de anul in care a fost ridicata vreo cladire si alte 2-3 prostiute tot ce reusesc sa povesteasca sunt tampenii contemporane (cum ar fi ca Union Station este cel mai mare food court din DC). Imi aduc aminte cu nostalgie de acelasi tur pe care l-am facut acum cativa ani in Nashville si de cata istorie a pus in noi soferul care era si ghid... Dar tot e bun si bus-ul la ceva, ne salveaza un pic picioarele. Trecem pe langa Capitol, Union Station, revenim pe artera de nord a Mall-ului, cu Galeriile de Arta si ne dam jos la Obelisc. Il admiram frumos pe dinafara, aflam ca e cladit fara mortar (numai caramizile din marmura si granit puse perfect una peste alta), este dedicat (normal) lui George Washington si se misca la varf cand bate vantul. Ca mai toate monumentele - intrarea este libera, dar cu bilet... adica trebuie sa vii de dimineata (coada se pare ca incepe pe la 6 am) sa stai la coada sa iei bilete... cum 6 dimineata nu intra nici in programul meu de vacanta - il vom admira pe dinafara!
Dupa cateva poze si o privire de-a lungul ceea ce ar fi trebuit sa fie 'Reflection Pool' dar este o zona de constructii (Dumnezeu stie ce construiesc oamenii acolo!) ne urcam in bus-ul urmator si mai ascultam (eu cu jumatate de ureche, nu stiu la ce visam) la cele cateva informatii despre urmatoarele monumente: cel inchinat lui Jefferson, apoi memorialul Lincoln, cred ca a mai fost ceva intre cele 2, dar am uitat (memorialul lui FD Roosevelt) - si urmatoarea destinatie: Arlington. Trecem podul strajuit de niste statui imense (unele par poleite in aur, dar e numai bronz): Arts of War - Sacrifice & Valor... si ne gasim in Virginia, la intrarea in cimitirul eroilor din Arlington. Ne oprim aici sa ne urcam in bus-ul care face un tur al cimitirului - si desi mi-as dori sa ne oprim la una din statii, la mormantul eroului necunoscut, unde se schimba garda din jumatate in jumatate de ora ma multumesc sa admir parada militarilor catre schimbarea de garda. E ceva special in cum se misca militarii oriunde pe planeta asta, mai ales cand defileaza! Traseul prin cimitir pare mare, dar uitandu-te pe harta iti dai seama ca nu trece nici prin jumatate din parc! si cat vezi cu ochii sunt randuri randuri de monumente din piatra (marmura, granit), cele mai noi perfect identice si aliniate, cele mai vechi mai putin - dar sentimentul este acelasi: impunator si apasator. Nu intr-un sens rau, ci pur si simplu emotionant. Sunt sute si mii de morminte - si cand te gandesti ca sunt majoritatea tineri ti se strage inima. Cate vieti curmate brusc si brutal. Din polologhia ghidului aud cam 20% si retin poate 5%. Povesteste despre momente in istoria lor pe care eu nu le cunosc oricum si nu le pot ancora nicicum in memorie.
Ajunsi inapoi in DC ne oprim la Memorialul lui Lincoln - nu se poate sa fim in Washington si sa nu admiram uriasa statuie. In plus, Philip cauta toate punctele de reper din filmul 'O noapte la muzeu' - si Lincoln trebuie vazut de aproape. E nemultumit copilul (ca si parintii) ca 'Reflection Pool' - limba de apa dintre Monumentul lui Washington si Memorialul lui Lincoln - nu poate fi admirata (cum spuneam mai sus au scos apa din ea si au parcat niste buldozere pe margine...). In acest 'Pool' s-a aruncat octopusul imens din film :)
Urcam scarile catre statuie in soarele aprig si ajungem sa respiram un pic mai usor in holul imens care adaposteste statuia. E aproape imposibil sa faci o poza - toata lumea vrea poza cu Lincoln, normal. Mai putin Philip care a trecut in faza de 'mie sa nu-mi faci poza!' si care este mustrat din coltul gurii un pic. Citeste, in schimb, citatul din Lincoln de pe perete cu foarte mare atentie. Din fericire nu ma intreaba prea multe - nu stiu istoria lor prea in detaliu... nici macar nu stiu de ce a fost asasinat bietul Lincoln. Imi fac o nota mentala sa studiez cand ajung inapoi in Canada - o sa am mai mult spor dupa ce am vazut toate locurile istorice, oricum.
Te uiti la statuie si te intrebi cata munca vor fi depus cei din vremea respectiva ca sa ajute la constructia ei. Nu atat sculptorul propriu-zis, cat cei care au ridicat schelele - nu numai pentru statuie, pentru intreg memorialul. Te simti ca o furnica la poalele coloanelor! Ma intreb in fuga cum te vei simti la greci, la egipteni, la italieni... unde imensitatea este dublata de vechime. Poate vom avea ocazia sa descoperim intr-o zi, cine stie?
Ne urcam inapoi in bus si admiram Casa Alba de departe, apoi revenim la statia de unde am pornit, care se afla chiar in fata Muzeului de Aviatie. Dupa un moment de respiro in fata muzeului decidem sa intram in muzeu, e inca devreme si nu vrem sa mai calatorim la rush hours, e prea aglomerat.
Zis si facut - intram in muzeu, bagajele prin X-Ray, noi prin detectorul de metale (toate muzeele in care am intrat au avut aproximativ aceeasi idee - bagajele si oamenii ca la aeroport, prin X-Ray si detectoare de metale) - si ne gasim brusc in fata unei capsule: Mercury "Friendship 7". In aceasta capsula John Glenn a calatorit pe orbita Pamantului pentru prima oara. Din artifact in artifact descoperim roboti care au mers pe Marte, o copie a unui Sputnik, alti sateliti si capsule spatiale... Ne oprim la centrul de informatii, m-am invatat de acum, cand intri intr-unul din aceste muzee iti trebuie o harta!
Cu harta in mana incepem sa bantuim prin fiecare expozitie care pare interesanta: un centru in care copiii (si nu numai) invata ce anume face posibil zborul si au ocazia sa experimenteze fel si fel de proiecte; apoi trec la fizica zborului spatial; o expozitie despre planete si zborul in spatiu; despre univers; dincolo de Pamant (o expozitie destul de interactiva, cu fel si fel de console in care sa incerci diverse, inclusiv un 'cine stie castiga'); o expozitie cu avioane contemporane (poti sa te urci in cabina unui Boeing 747 si sa ii admiri sistemul de navigatie (cum amandoi barbatii mei sunt acum pasionati de zborul pe simulatoare incep sa arunce cuvinte pe care le inteleg numai pe jumatate si oricum nu stiu la ce folosesc, ma amuz de conversatia lor foarte serioasa); si cate si mai cate - si, bineinteles, un simulator de zbor fizic (ale lor sunt pe computer) care trebuie musai incercat. Ii las sa incerce si ii astept cuminte - la ora asta nu ma mai poti convinge sa intru in cabina simulatorului si sa ma zgaltai in toate partile. Ies amandoi relativ incantati (Philip mai mult decat Florin, cred ca nici el nu dorea sa fie zgaltait :)) si imi declara raspicat: unul (cu o voce scazuta) ca a doua oara nu ii mai prinzi piciorul acolo, celalalt ca data viitoare va fi el la manete.
Cosnideram ziua incheiata cu succes, s-a terminat si rush-hours (e deja 7 pm) - ne indreptam spre deja cunoscuta statie (L'Enfant) - despre numele careia am aflat intre timp ca apartine unui arhitect francez care este autorul planurilor orasului. Povestea e complicata - francezul vroia ceva mult mai grandios (de parca ce vezi azi nu e suficient de grandios), iar americanii incercau sa mai salveze ceva buget (stiau ei ce stiau) - cert este ca i-au folosit planurile generale (chiar daca au construit la o scara ceva mai mica) si l-au platit pe masura (adica initial deloc, apoi numai o fractiune minima din ce ceruse el). Se pare ca americanii si francezii au avut probleme dintotdeauna :)
Revenim la campsite si ne aruncam din nou in piscina - filmul din seara aceasta este 'The National Treasure' - dar a-l urmari inseamna nici o urma de apa, si relaxarea din piscina e mai importanta decat dragutzul de film (desi va imaginati un Plummer si Cage pe un ecran in aer liber? cu actiunea petrecandu-se taman in orasul pe care il vizitam?). Imi fac o nota mentala sa incorporam o vizita la Arhive obligatoriu.
Harta turului cu masina
In fata Muzeului de Aviatie asteptam cuminti urmatorul bus care vine catinel-catinel. Din nefericire ghizii turistici nu-s prea inarmati cu informatii prea istorice. In afara de anul in care a fost ridicata vreo cladire si alte 2-3 prostiute tot ce reusesc sa povesteasca sunt tampenii contemporane (cum ar fi ca Union Station este cel mai mare food court din DC). Imi aduc aminte cu nostalgie de acelasi tur pe care l-am facut acum cativa ani in Nashville si de cata istorie a pus in noi soferul care era si ghid... Dar tot e bun si bus-ul la ceva, ne salveaza un pic picioarele. Trecem pe langa Capitol, Union Station, revenim pe artera de nord a Mall-ului, cu Galeriile de Arta si ne dam jos la Obelisc. Il admiram frumos pe dinafara, aflam ca e cladit fara mortar (numai caramizile din marmura si granit puse perfect una peste alta), este dedicat (normal) lui George Washington si se misca la varf cand bate vantul. Ca mai toate monumentele - intrarea este libera, dar cu bilet... adica trebuie sa vii de dimineata (coada se pare ca incepe pe la 6 am) sa stai la coada sa iei bilete... cum 6 dimineata nu intra nici in programul meu de vacanta - il vom admira pe dinafara!
Dupa cateva poze si o privire de-a lungul ceea ce ar fi trebuit sa fie 'Reflection Pool' dar este o zona de constructii (Dumnezeu stie ce construiesc oamenii acolo!) ne urcam in bus-ul urmator si mai ascultam (eu cu jumatate de ureche, nu stiu la ce visam) la cele cateva informatii despre urmatoarele monumente: cel inchinat lui Jefferson, apoi memorialul Lincoln, cred ca a mai fost ceva intre cele 2, dar am uitat (memorialul lui FD Roosevelt) - si urmatoarea destinatie: Arlington. Trecem podul strajuit de niste statui imense (unele par poleite in aur, dar e numai bronz): Arts of War - Sacrifice & Valor... si ne gasim in Virginia, la intrarea in cimitirul eroilor din Arlington. Ne oprim aici sa ne urcam in bus-ul care face un tur al cimitirului - si desi mi-as dori sa ne oprim la una din statii, la mormantul eroului necunoscut, unde se schimba garda din jumatate in jumatate de ora ma multumesc sa admir parada militarilor catre schimbarea de garda. E ceva special in cum se misca militarii oriunde pe planeta asta, mai ales cand defileaza! Traseul prin cimitir pare mare, dar uitandu-te pe harta iti dai seama ca nu trece nici prin jumatate din parc! si cat vezi cu ochii sunt randuri randuri de monumente din piatra (marmura, granit), cele mai noi perfect identice si aliniate, cele mai vechi mai putin - dar sentimentul este acelasi: impunator si apasator. Nu intr-un sens rau, ci pur si simplu emotionant. Sunt sute si mii de morminte - si cand te gandesti ca sunt majoritatea tineri ti se strage inima. Cate vieti curmate brusc si brutal. Din polologhia ghidului aud cam 20% si retin poate 5%. Povesteste despre momente in istoria lor pe care eu nu le cunosc oricum si nu le pot ancora nicicum in memorie.
Ajunsi inapoi in DC ne oprim la Memorialul lui Lincoln - nu se poate sa fim in Washington si sa nu admiram uriasa statuie. In plus, Philip cauta toate punctele de reper din filmul 'O noapte la muzeu' - si Lincoln trebuie vazut de aproape. E nemultumit copilul (ca si parintii) ca 'Reflection Pool' - limba de apa dintre Monumentul lui Washington si Memorialul lui Lincoln - nu poate fi admirata (cum spuneam mai sus au scos apa din ea si au parcat niste buldozere pe margine...). In acest 'Pool' s-a aruncat octopusul imens din film :)
Urcam scarile catre statuie in soarele aprig si ajungem sa respiram un pic mai usor in holul imens care adaposteste statuia. E aproape imposibil sa faci o poza - toata lumea vrea poza cu Lincoln, normal. Mai putin Philip care a trecut in faza de 'mie sa nu-mi faci poza!' si care este mustrat din coltul gurii un pic. Citeste, in schimb, citatul din Lincoln de pe perete cu foarte mare atentie. Din fericire nu ma intreaba prea multe - nu stiu istoria lor prea in detaliu... nici macar nu stiu de ce a fost asasinat bietul Lincoln. Imi fac o nota mentala sa studiez cand ajung inapoi in Canada - o sa am mai mult spor dupa ce am vazut toate locurile istorice, oricum.
Te uiti la statuie si te intrebi cata munca vor fi depus cei din vremea respectiva ca sa ajute la constructia ei. Nu atat sculptorul propriu-zis, cat cei care au ridicat schelele - nu numai pentru statuie, pentru intreg memorialul. Te simti ca o furnica la poalele coloanelor! Ma intreb in fuga cum te vei simti la greci, la egipteni, la italieni... unde imensitatea este dublata de vechime. Poate vom avea ocazia sa descoperim intr-o zi, cine stie?
Ne urcam inapoi in bus si admiram Casa Alba de departe, apoi revenim la statia de unde am pornit, care se afla chiar in fata Muzeului de Aviatie. Dupa un moment de respiro in fata muzeului decidem sa intram in muzeu, e inca devreme si nu vrem sa mai calatorim la rush hours, e prea aglomerat.
Zis si facut - intram in muzeu, bagajele prin X-Ray, noi prin detectorul de metale (toate muzeele in care am intrat au avut aproximativ aceeasi idee - bagajele si oamenii ca la aeroport, prin X-Ray si detectoare de metale) - si ne gasim brusc in fata unei capsule: Mercury "Friendship 7". In aceasta capsula John Glenn a calatorit pe orbita Pamantului pentru prima oara. Din artifact in artifact descoperim roboti care au mers pe Marte, o copie a unui Sputnik, alti sateliti si capsule spatiale... Ne oprim la centrul de informatii, m-am invatat de acum, cand intri intr-unul din aceste muzee iti trebuie o harta!
Cu harta in mana incepem sa bantuim prin fiecare expozitie care pare interesanta: un centru in care copiii (si nu numai) invata ce anume face posibil zborul si au ocazia sa experimenteze fel si fel de proiecte; apoi trec la fizica zborului spatial; o expozitie despre planete si zborul in spatiu; despre univers; dincolo de Pamant (o expozitie destul de interactiva, cu fel si fel de console in care sa incerci diverse, inclusiv un 'cine stie castiga'); o expozitie cu avioane contemporane (poti sa te urci in cabina unui Boeing 747 si sa ii admiri sistemul de navigatie (cum amandoi barbatii mei sunt acum pasionati de zborul pe simulatoare incep sa arunce cuvinte pe care le inteleg numai pe jumatate si oricum nu stiu la ce folosesc, ma amuz de conversatia lor foarte serioasa); si cate si mai cate - si, bineinteles, un simulator de zbor fizic (ale lor sunt pe computer) care trebuie musai incercat. Ii las sa incerce si ii astept cuminte - la ora asta nu ma mai poti convinge sa intru in cabina simulatorului si sa ma zgaltai in toate partile. Ies amandoi relativ incantati (Philip mai mult decat Florin, cred ca nici el nu dorea sa fie zgaltait :)) si imi declara raspicat: unul (cu o voce scazuta) ca a doua oara nu ii mai prinzi piciorul acolo, celalalt ca data viitoare va fi el la manete.
Cosnideram ziua incheiata cu succes, s-a terminat si rush-hours (e deja 7 pm) - ne indreptam spre deja cunoscuta statie (L'Enfant) - despre numele careia am aflat intre timp ca apartine unui arhitect francez care este autorul planurilor orasului. Povestea e complicata - francezul vroia ceva mult mai grandios (de parca ce vezi azi nu e suficient de grandios), iar americanii incercau sa mai salveze ceva buget (stiau ei ce stiau) - cert este ca i-au folosit planurile generale (chiar daca au construit la o scara ceva mai mica) si l-au platit pe masura (adica initial deloc, apoi numai o fractiune minima din ce ceruse el). Se pare ca americanii si francezii au avut probleme dintotdeauna :)
Revenim la campsite si ne aruncam din nou in piscina - filmul din seara aceasta este 'The National Treasure' - dar a-l urmari inseamna nici o urma de apa, si relaxarea din piscina e mai importanta decat dragutzul de film (desi va imaginati un Plummer si Cage pe un ecran in aer liber? cu actiunea petrecandu-se taman in orasul pe care il vizitam?). Imi fac o nota mentala sa incorporam o vizita la Arhive obligatoriu.
Harta turului cu masina
1 august 2011
Washington, DC - day 1
Cine-l cunoaste pe Florin stie ca nu exista sa poata fi trezit in zori de zi, si in nici un caz in vacanta! Drept pentru care m-am resemnat ca nu vom fi noi cei care sa deschidem muzeele in fiecare zi, voi fi multumita sa ajungem inainte de miezul zilei :)
La intrarea in camping este statia de autobuz - care autobuz intoarce chiar acolo si merge fix pana la statia de metrou. Vazandu-ne oarecum nedumeriti, alti turisti ne-au asigurat ca nu ne lasa in bus si ne spun cand e cazul sa ne dam jos. Zis si facut - ne-am dat jos (cu totii) intr-un fel de parcare imensa (este, de fapt, parcare) si am reusit sa ne lamurim si cum sa folosim cartelele pentru metrou. Care metrou este o combinatie foarte interesanta de Go train si Subway (adica de tren pentru commuting in suburbii si tren pe sub oras). Toate cele 5 linii incep in suburbii si statiile lor adapostesc parcari pe multe etaje: oamenii vin, isi lasa masina la metro rail si hop! in tren. Pentru cateva statii (in medie cam 5) trenurile merg prin suburbii: la nivelul strazii, cu distante mari intre statii. Si deodata toate intra in DC - devenind, practic, metrou: pe sub pamant, cu statii destul de apropiate. Acest mix de GO and Subway mi s-a parut foarte interesant - si lor, cel putin, le functioneaza perfect sistemul.
Tot admirand sistemul lor de tranzit am ajuns si la statia unde ni se paruse noua ca ar trebui sa ne dam jos: L'Enfant Plaza. Initial il citisem "l'elephant" si am crezut ca e vorba de vestitul elefant din Muzeul de Istorie Naturala. Apoi mi-am dat seama ca nu e, dar era suficient de aproape de sus-numitul muzeu, oricum. A doua zi aflam si ce este acest L'Enfant :)
Dati jos din metrou ne-am descoperit in mijlocul orasului - dar nu neaparat in zona pur turistica: intr-o foiala de pranz (era cam 11 dimineata), ziceai ca esti in mijlocul Toronto-ului. Studiem harta cateva secunde si incepem sa urcam usurel pe 7 (strazile Nord-Sud sunt numerotate, cele Est-West sunt pe litere (A, B..) sau au nedumiri gen: Independence Ave, Constitution Ave + un Ave pentru fiecare Stat, mai putin... Ohio, care are numai un Rd, no Ave pentru Ohio :)).
Si cum urcam noi pe 7 - dam intai de 'spatele' Muzeului de Aviatie - deja cladirile incep sa para mai artistice... si ajungem in fata muzeului sus-numit si... Oh, My God! In dreapta - Capitolul, in stanga - Monumentul Washington (sau, pe scurt, Obeliscul). 2 cladiri care striga 'Washington, DC' si am ajuns sa le vedem 'cu ochii nostri'. Bineinteles ca Philip nu e impresionat, i se pare normal, la urma urmelor sunt 2 cladiri, una de peste 200 de ani, alta de peste 100... Pentru mine - sunt un simbol, sunt istorie, sunt, nici n-am cuvinte. Nu mi-am dorit niciodata sa ajung in Washington DC pentru ca nu mi-am imaginat ca voi ajunge (nici macar dupa ce ne-am transmutat peste ocean). Am vazut miriade de filme cu cladirile 'majore' si m-am gandit 'ce frumos ar fi sa le vezi in realitate'... si astazi sunt aici si le vad in realitate - nu numai pe ele, dar pot sa vad toate celelalte monumente, pot sa le admir de aproape. Am acelasi zambet pe care l-am avut acum 14 ani, coborand pe Yonge St. catre lac si ma simt ca atunci: ca un copil care primeste un cadou neasteptat si nepretuit. Ma uit in stanga si in dreapta si nu ma satur! Din admiratie in admiratie ajungem si pe Madison Dr, care gazduieste Galeriile de Arta, Gradina cu Sculpturi, Muzeul de Istorie Naturala si pe cel de Istorie Americana.
Intram prin Gradina cu sculpturi unde nu stim daca sa radem sau nu (decidem sa nu) - tot felul de ciudatenii: un fel de piramida din cuburi de piatra, un 'Ganditor pe piatra' cu niste urechi ca de iepure (artist e un irlandez, deci n-ar fi de mirare cu legendele si miturile lor), un copac din fier (creepy! complet si profund creepy!) si altele. Intrebarea e - de ce au reusit renascentistii si romanticii sa produca minunatiile pe care le-au produs si noi, in secolul 20, ne incapatanam sa facem tot felul de oribilitati, vezi Ganditor pe Piatra.
Iesind din gradina cu... sculpturi... intram in Muzeul de Istorie Naturala - cu vestitul elefant de la intrare. Imi aduce aminte cu drag de Antipa al nostru - bineinteles ca e ceva mai mare (dar nu foarte) si are alt tip de expozitii (nu cred ca am gasit undeva fluturii pe care ii are Antipa). Unde doreste copilul sa mearga mai intai? Bineinteles in expozitia 'Ocean Life', apoi trecem din incapere in incapere... antropologie (avem chiar acces la un fel de laborator in care poti sa incerci diverse proiecte), animale din savanah (aici audio este incantator, ai clar senzatia ca esti in jungla), insecte (un cuib de furnici real, ai ocazia sa vezi cum se organizeaza, cum isi taie frunzele si le aduc in cuib si cate si mai cate), un mini-conservator de fluturi (coada e atat de imensa ca renuntam), si la expozitia de pietre (pretioase sau nu)... The Hope Diamond! uitasem complet de el, nu mai stiam daca este inca expus in noua setare - dar suntem clar norocosi si il admiram un pic. Copilului i-a pierit energia si in drum spre iesire il gasim si pe Rex (scheletul unui T-Rex din filmul 'O noapte la muzeu') si avem ocazia sa observam cum lucreaza niste cercetatori cu fosile, ba una din doamne iese si le arata copiilor (si nu numai) ce fosile a descoperit si explica ce face si cum lucreaza. Cred ca jumatate din muzeu a ramas neexplorat - data viitoare.
Ne odihnim in fata muzeului, la umbra, Florin cu o bere rece, copilul cu un Sprite la fel de rece si dupa ce ne amuzam cu niste pasarele venite sa ceara din mancare ne continuam aventura.
Urmatorul stop: Galeriile de Arta. Spre fericirea mea au un locker si pot sa las mamutul de rucsac si sa ma bucur ceva mai mult de picturi. Ca toate cladirile din 'Mall' si aceasta este imensa si construita in asa fel incat treci din incapere in incapere si in 3 minute nu mai ai nici cea mai vaga idee unde te afli! Ma intorc la intrare si gasesc o harta a muzeului si descopar ca ne aflam in zona 1800, Francezi si Englezi... nu ma omor eu prea mult dupa ei, asa ca pornim in sens opus - inceputurile picturii, cu ceva picturi religioase (secolele 13-15, Iatlieni), apoi usurel usurel trec in secolul 16, 17, Italieni si Spanioli) - cum bietul copil incepuse sa oboseasca, am inceput sa fac un pic de istorie cu el si sa incercam sa descoperim stiluri si metode (daca dai peste El Greco langa Titian si Rubens devine chiar interesant sa descoperi stilurile). In proces am reusit sa-l pierdem pe Florin (nu e greu deloc sa pierzi pe cineva in galeriile astea!) si dupa ce ne-am mai ratacit un pic prin secolul 17 (Dutch & Fleming) am coborat la subsol unde am descoperit o expozitie temporara cu de toate, inclusiv ceva impresionisti si moderni (Monet, Degas, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Modigliani) - unde am mai facut un mini-curs de istorie a artei. M-am conversat si cu un gardian despre Brancusi - crezusem ca am ajuns in aripa de est, unde sunt Galeriile de Arta Moderna si vroiam sa stiu cum sa ajungem la sculpturile lui. S-a dovedit ca nu eram in Galeriile de Est, tot in West ne aflam, dar mi-a placut ca omul desi nu stia exact dupa nume, cand am inceput sa-i explic ce si cum a recunoscut sculpturile. Observatie: in Galeriile de Arta se afla 2 tipuri de 'gardieni': cei care se ocupa strict de securitate (sunt mari, plictisiti si nu stiu sa-ti raspunda la nici o intrebare in legatura cu arta) si cei care sunt ca un fel de curatori (sunt albi, cu ochelari, si stiu sa raspunda la mai orice intreare le pui).
Galeriile de arta nefacand parte din grupul de muzee Smithsonian se inchide ca orice muzeu normal la ora 5 pm (Smithsonian-urile stau deschise vara pana la 7:30 pm) si cum o parte a grupului era dincolo de oboseala am decis ca e suficient pentru prima zi. O balaceala in piscina suna numai bine, si ne indreptam cu voiosie catre statia de metrou - unde re-descoperim ca oamenii din Maryland sunt extrem de prietenosi si binevoitori (un domn s-a uitat la noi cum incercam sa descoperim intrarea cu lift si ne-a explicat cum sa ajungem la ea, pana sa apucam noi sa intrebam pe cineva).
Concluzia zilei (apropos de oameni): mult diferiti de grupurile pe care le-am mai vazut in preumblarile noastre. Se vede clar ca suntem in sud (trebuie sa intreb de 2-3 ori ca sa inteleg ce mi se raspunde, si numai dupa ce interlocutorul face un efort sa vorbeasca mai rar, desi la fel de cantat), si oamenii par a fi mult mai stilati, cumva, nu stiu sa explic. Se vede in cum merg, cum discuta cu turistii, cum se poarta intre ei si cu toata lumea. Au acea 'nobilitate' (sa-i spunem) pe care n-am mai intalnit-o decat in trecere in Massachusets, anul trecut.
Ziua se termina in piscina - unde ne relaxam frumos, pregatindu-ne pentru o noua zi.
La intrarea in camping este statia de autobuz - care autobuz intoarce chiar acolo si merge fix pana la statia de metrou. Vazandu-ne oarecum nedumeriti, alti turisti ne-au asigurat ca nu ne lasa in bus si ne spun cand e cazul sa ne dam jos. Zis si facut - ne-am dat jos (cu totii) intr-un fel de parcare imensa (este, de fapt, parcare) si am reusit sa ne lamurim si cum sa folosim cartelele pentru metrou. Care metrou este o combinatie foarte interesanta de Go train si Subway (adica de tren pentru commuting in suburbii si tren pe sub oras). Toate cele 5 linii incep in suburbii si statiile lor adapostesc parcari pe multe etaje: oamenii vin, isi lasa masina la metro rail si hop! in tren. Pentru cateva statii (in medie cam 5) trenurile merg prin suburbii: la nivelul strazii, cu distante mari intre statii. Si deodata toate intra in DC - devenind, practic, metrou: pe sub pamant, cu statii destul de apropiate. Acest mix de GO and Subway mi s-a parut foarte interesant - si lor, cel putin, le functioneaza perfect sistemul.
Tot admirand sistemul lor de tranzit am ajuns si la statia unde ni se paruse noua ca ar trebui sa ne dam jos: L'Enfant Plaza. Initial il citisem "l'elephant" si am crezut ca e vorba de vestitul elefant din Muzeul de Istorie Naturala. Apoi mi-am dat seama ca nu e, dar era suficient de aproape de sus-numitul muzeu, oricum. A doua zi aflam si ce este acest L'Enfant :)
Dati jos din metrou ne-am descoperit in mijlocul orasului - dar nu neaparat in zona pur turistica: intr-o foiala de pranz (era cam 11 dimineata), ziceai ca esti in mijlocul Toronto-ului. Studiem harta cateva secunde si incepem sa urcam usurel pe 7 (strazile Nord-Sud sunt numerotate, cele Est-West sunt pe litere (A, B..) sau au nedumiri gen: Independence Ave, Constitution Ave + un Ave pentru fiecare Stat, mai putin... Ohio, care are numai un Rd, no Ave pentru Ohio :)).
Si cum urcam noi pe 7 - dam intai de 'spatele' Muzeului de Aviatie - deja cladirile incep sa para mai artistice... si ajungem in fata muzeului sus-numit si... Oh, My God! In dreapta - Capitolul, in stanga - Monumentul Washington (sau, pe scurt, Obeliscul). 2 cladiri care striga 'Washington, DC' si am ajuns sa le vedem 'cu ochii nostri'. Bineinteles ca Philip nu e impresionat, i se pare normal, la urma urmelor sunt 2 cladiri, una de peste 200 de ani, alta de peste 100... Pentru mine - sunt un simbol, sunt istorie, sunt, nici n-am cuvinte. Nu mi-am dorit niciodata sa ajung in Washington DC pentru ca nu mi-am imaginat ca voi ajunge (nici macar dupa ce ne-am transmutat peste ocean). Am vazut miriade de filme cu cladirile 'majore' si m-am gandit 'ce frumos ar fi sa le vezi in realitate'... si astazi sunt aici si le vad in realitate - nu numai pe ele, dar pot sa vad toate celelalte monumente, pot sa le admir de aproape. Am acelasi zambet pe care l-am avut acum 14 ani, coborand pe Yonge St. catre lac si ma simt ca atunci: ca un copil care primeste un cadou neasteptat si nepretuit. Ma uit in stanga si in dreapta si nu ma satur! Din admiratie in admiratie ajungem si pe Madison Dr, care gazduieste Galeriile de Arta, Gradina cu Sculpturi, Muzeul de Istorie Naturala si pe cel de Istorie Americana.
Intram prin Gradina cu sculpturi unde nu stim daca sa radem sau nu (decidem sa nu) - tot felul de ciudatenii: un fel de piramida din cuburi de piatra, un 'Ganditor pe piatra' cu niste urechi ca de iepure (artist e un irlandez, deci n-ar fi de mirare cu legendele si miturile lor), un copac din fier (creepy! complet si profund creepy!) si altele. Intrebarea e - de ce au reusit renascentistii si romanticii sa produca minunatiile pe care le-au produs si noi, in secolul 20, ne incapatanam sa facem tot felul de oribilitati, vezi Ganditor pe Piatra.
Iesind din gradina cu... sculpturi... intram in Muzeul de Istorie Naturala - cu vestitul elefant de la intrare. Imi aduce aminte cu drag de Antipa al nostru - bineinteles ca e ceva mai mare (dar nu foarte) si are alt tip de expozitii (nu cred ca am gasit undeva fluturii pe care ii are Antipa). Unde doreste copilul sa mearga mai intai? Bineinteles in expozitia 'Ocean Life', apoi trecem din incapere in incapere... antropologie (avem chiar acces la un fel de laborator in care poti sa incerci diverse proiecte), animale din savanah (aici audio este incantator, ai clar senzatia ca esti in jungla), insecte (un cuib de furnici real, ai ocazia sa vezi cum se organizeaza, cum isi taie frunzele si le aduc in cuib si cate si mai cate), un mini-conservator de fluturi (coada e atat de imensa ca renuntam), si la expozitia de pietre (pretioase sau nu)... The Hope Diamond! uitasem complet de el, nu mai stiam daca este inca expus in noua setare - dar suntem clar norocosi si il admiram un pic. Copilului i-a pierit energia si in drum spre iesire il gasim si pe Rex (scheletul unui T-Rex din filmul 'O noapte la muzeu') si avem ocazia sa observam cum lucreaza niste cercetatori cu fosile, ba una din doamne iese si le arata copiilor (si nu numai) ce fosile a descoperit si explica ce face si cum lucreaza. Cred ca jumatate din muzeu a ramas neexplorat - data viitoare.
Ne odihnim in fata muzeului, la umbra, Florin cu o bere rece, copilul cu un Sprite la fel de rece si dupa ce ne amuzam cu niste pasarele venite sa ceara din mancare ne continuam aventura.
Urmatorul stop: Galeriile de Arta. Spre fericirea mea au un locker si pot sa las mamutul de rucsac si sa ma bucur ceva mai mult de picturi. Ca toate cladirile din 'Mall' si aceasta este imensa si construita in asa fel incat treci din incapere in incapere si in 3 minute nu mai ai nici cea mai vaga idee unde te afli! Ma intorc la intrare si gasesc o harta a muzeului si descopar ca ne aflam in zona 1800, Francezi si Englezi... nu ma omor eu prea mult dupa ei, asa ca pornim in sens opus - inceputurile picturii, cu ceva picturi religioase (secolele 13-15, Iatlieni), apoi usurel usurel trec in secolul 16, 17, Italieni si Spanioli) - cum bietul copil incepuse sa oboseasca, am inceput sa fac un pic de istorie cu el si sa incercam sa descoperim stiluri si metode (daca dai peste El Greco langa Titian si Rubens devine chiar interesant sa descoperi stilurile). In proces am reusit sa-l pierdem pe Florin (nu e greu deloc sa pierzi pe cineva in galeriile astea!) si dupa ce ne-am mai ratacit un pic prin secolul 17 (Dutch & Fleming) am coborat la subsol unde am descoperit o expozitie temporara cu de toate, inclusiv ceva impresionisti si moderni (Monet, Degas, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Modigliani) - unde am mai facut un mini-curs de istorie a artei. M-am conversat si cu un gardian despre Brancusi - crezusem ca am ajuns in aripa de est, unde sunt Galeriile de Arta Moderna si vroiam sa stiu cum sa ajungem la sculpturile lui. S-a dovedit ca nu eram in Galeriile de Est, tot in West ne aflam, dar mi-a placut ca omul desi nu stia exact dupa nume, cand am inceput sa-i explic ce si cum a recunoscut sculpturile. Observatie: in Galeriile de Arta se afla 2 tipuri de 'gardieni': cei care se ocupa strict de securitate (sunt mari, plictisiti si nu stiu sa-ti raspunda la nici o intrebare in legatura cu arta) si cei care sunt ca un fel de curatori (sunt albi, cu ochelari, si stiu sa raspunda la mai orice intreare le pui).
Galeriile de arta nefacand parte din grupul de muzee Smithsonian se inchide ca orice muzeu normal la ora 5 pm (Smithsonian-urile stau deschise vara pana la 7:30 pm) si cum o parte a grupului era dincolo de oboseala am decis ca e suficient pentru prima zi. O balaceala in piscina suna numai bine, si ne indreptam cu voiosie catre statia de metrou - unde re-descoperim ca oamenii din Maryland sunt extrem de prietenosi si binevoitori (un domn s-a uitat la noi cum incercam sa descoperim intrarea cu lift si ne-a explicat cum sa ajungem la ea, pana sa apucam noi sa intrebam pe cineva).
Concluzia zilei (apropos de oameni): mult diferiti de grupurile pe care le-am mai vazut in preumblarile noastre. Se vede clar ca suntem in sud (trebuie sa intreb de 2-3 ori ca sa inteleg ce mi se raspunde, si numai dupa ce interlocutorul face un efort sa vorbeasca mai rar, desi la fel de cantat), si oamenii par a fi mult mai stilati, cumva, nu stiu sa explic. Se vede in cum merg, cum discuta cu turistii, cum se poarta intre ei si cu toata lumea. Au acea 'nobilitate' (sa-i spunem) pe care n-am mai intalnit-o decat in trecere in Massachusets, anul trecut.
Ziua se termina in piscina - unde ne relaxam frumos, pregatindu-ne pentru o noua zi.
31 iulie 2011
On the road again
Anul acesta am hotarat sa incercam un alt tip de vacanta - in ultimii 5 ani toate sfarsiturile de saptamana, toate saptamanile libere le-am petrecut practic in competitii. Asadar, intr-o miscare mareata, care i-a nelamurit pe multi am decis ca saptamana de obicei pusa deoparte pentru Campionatele Provinciale sa o petrecem altundeva.
Initial am zis Wahsington, DC. Florin n-a parut prea incantat (el vrea la ocean, sa stea pe malul apei la cald). Pana la oceanul cald e cam lung drumul, asa ca am zis hai in Vermont... cum acolo mergeam ca sa tragem am renuntat la idee, tot nu e vacanta (mai ales pentru copil). Solutia #3 a fost 'hai la camping'. Dupa cateva cautari fara folos am gasit cateva locuri dar acum s-au intamplat 3 nazbatii: copilul s-a imbolnavit, catelul a facut o infectie la ureche si vremea a decis sa fie o zi innorat, o zi cu ploaie. Ce sa faci in camping cand ploua?! Drept pentru care am revenit la solutia #1: Washington, DC.
Zis si facut - am impachetat totul destul de rapid si am avut o idee sa plecam vineri seara. Dar pana sa adunam, pana una-alta... se facuse prea tarziu, am renuntat, am decis ca sambata pe la 10 am e suficient (drumul ia cam 9 ore, plus vreo 3 ore extra). Nici o problema, numai ca sambata dimineata am descoeprit ca podul catre Niagara e inchis - si am reusit sa il depasim in fix 4 ore: un drum de aproximativ 10 minute s-a petrecut (intr-o caldura cumplita) in 4 ore de mers la pas. Plus debandada de la vama (sambata e de obicei dezastru) - acum eram deja 5 ore peste original... 10 pm + 5 = 3 dimineata. S-a dedus ca trebuie facut din 2 pasi drumul (o zi pierduta deja!) - morala: daca putem, data viitoare plecam vineri oricat de tarziu, totul e sa trecem vama si putem sa ne oprim in orice camping pe partea New Yorkului.
GPs-ul a decis sa ocoleasca oarecum Apalasii in loc sa-i treaca de-a curmezisul, asa ca ne-a dus pe fel si fel de autostrazi in New York, Pennsylvania, pana ne-a trecut (pe la miezul noptii) in Maryland. Dupa o incercare (nereusita) de a gasi un camping de pe harta am reusit sa gasim un altul - daca va trebuie un loc de dormit in miezul noptii va luati nu dupa harti, ci dupa semnele de pe autostrada :) Drumul catre camping - absolut feeric in noapte si o prima constatare: Maryland-ul e mai 'cu bani' decat PA (trebuie sa vedeti drum 'de tara' prin munti! autostrazile din Toronto nu-s asa lucioase). A doua constatare: oamenii sunt (cel putin) la fel de prietenosi ca cei din PA - ownerul camping-ului ne-a vazut trecand (era dincolo de 2 dimineata) si a venit sa ne cazeze!
Camping-urile in US sunt de 2 feluri: cele turistice si cele pentru 'localnici'. Imaginati-va oameni care vara se muta, pur si simplu, in rulote intr-o padure, unde au practic toate 'luxurile' zilnice: apa curenta, electricitate, o mini-casutza (mini e gresit spus, de fapt, sunt oameni care locuiesc in aceste rulote tot anul, aceea e casa lor), loc de joaca pentru copii, piscina, un magazin cu de toate si cate si mai cate. Camping-ul gasit de noi era unul din acesta, cu localnici si bineinteles si ceva turisti. Ascuns in padure, fara nici un fel de zgomote care sa iti aduca aminte de civilizatie, perfect curat si primitor. Mai ca-ti vine sa stai acolo pentru restul de vacanta. Si totusi, sa conduci 7 ore + pentru un camping in padure, nu se face (sau nu se face deocamdata, cand mai avem multe de vazut).
Drept pentru care de dimineata ne-am aburcat inapoi in masina si am pornit la drum pentru cele 2 ore care ne desaprteau de destinatia originala, Cherry Hill Park. Un camping la numai 30 de minute de Washington DC (by bus & metro trail, cu masina in teorie ar fi numai 20 de minute... practica ne omoara). Aveau locuri (noi nu facem rezervari decat cand plecam cu avionul!) si aveau si altele - acesta este un camping turistic: in oras (adica zgomotos bine, mai ales noaptea), cu piscina, sala de conferinte, sala de antrenamente (educatie fizica) si - spre bucuria copilului - cu filme in aer liber in fiecare seara. Inutil de spus ca numai in prima seara am vazut filmul prezentat :) Dar piscina am folosit-o in fiecare zi, un mod excelent de a-ti relaxa muschii.
Dupa un mic stop la un magazin pentru ultimele cumparaturi (pe cele majore le facusem in ziua anterioara) am decis ca putem sa ne aruncam, precum Seicaru, in 'valuri' - adica in piscina si am petrecut dupa-amiaza balacindu-ne si uitandu-ne la film.
Inarmati cu harta turistica a orasului, cu harta de metrou si cu informatii de pe internet - iata-ne pregatiti pentru prima zi de DC.
Drumul
Initial am zis Wahsington, DC. Florin n-a parut prea incantat (el vrea la ocean, sa stea pe malul apei la cald). Pana la oceanul cald e cam lung drumul, asa ca am zis hai in Vermont... cum acolo mergeam ca sa tragem am renuntat la idee, tot nu e vacanta (mai ales pentru copil). Solutia #3 a fost 'hai la camping'. Dupa cateva cautari fara folos am gasit cateva locuri dar acum s-au intamplat 3 nazbatii: copilul s-a imbolnavit, catelul a facut o infectie la ureche si vremea a decis sa fie o zi innorat, o zi cu ploaie. Ce sa faci in camping cand ploua?! Drept pentru care am revenit la solutia #1: Washington, DC.
Zis si facut - am impachetat totul destul de rapid si am avut o idee sa plecam vineri seara. Dar pana sa adunam, pana una-alta... se facuse prea tarziu, am renuntat, am decis ca sambata pe la 10 am e suficient (drumul ia cam 9 ore, plus vreo 3 ore extra). Nici o problema, numai ca sambata dimineata am descoeprit ca podul catre Niagara e inchis - si am reusit sa il depasim in fix 4 ore: un drum de aproximativ 10 minute s-a petrecut (intr-o caldura cumplita) in 4 ore de mers la pas. Plus debandada de la vama (sambata e de obicei dezastru) - acum eram deja 5 ore peste original... 10 pm + 5 = 3 dimineata. S-a dedus ca trebuie facut din 2 pasi drumul (o zi pierduta deja!) - morala: daca putem, data viitoare plecam vineri oricat de tarziu, totul e sa trecem vama si putem sa ne oprim in orice camping pe partea New Yorkului.
GPs-ul a decis sa ocoleasca oarecum Apalasii in loc sa-i treaca de-a curmezisul, asa ca ne-a dus pe fel si fel de autostrazi in New York, Pennsylvania, pana ne-a trecut (pe la miezul noptii) in Maryland. Dupa o incercare (nereusita) de a gasi un camping de pe harta am reusit sa gasim un altul - daca va trebuie un loc de dormit in miezul noptii va luati nu dupa harti, ci dupa semnele de pe autostrada :) Drumul catre camping - absolut feeric in noapte si o prima constatare: Maryland-ul e mai 'cu bani' decat PA (trebuie sa vedeti drum 'de tara' prin munti! autostrazile din Toronto nu-s asa lucioase). A doua constatare: oamenii sunt (cel putin) la fel de prietenosi ca cei din PA - ownerul camping-ului ne-a vazut trecand (era dincolo de 2 dimineata) si a venit sa ne cazeze!
Camping-urile in US sunt de 2 feluri: cele turistice si cele pentru 'localnici'. Imaginati-va oameni care vara se muta, pur si simplu, in rulote intr-o padure, unde au practic toate 'luxurile' zilnice: apa curenta, electricitate, o mini-casutza (mini e gresit spus, de fapt, sunt oameni care locuiesc in aceste rulote tot anul, aceea e casa lor), loc de joaca pentru copii, piscina, un magazin cu de toate si cate si mai cate. Camping-ul gasit de noi era unul din acesta, cu localnici si bineinteles si ceva turisti. Ascuns in padure, fara nici un fel de zgomote care sa iti aduca aminte de civilizatie, perfect curat si primitor. Mai ca-ti vine sa stai acolo pentru restul de vacanta. Si totusi, sa conduci 7 ore + pentru un camping in padure, nu se face (sau nu se face deocamdata, cand mai avem multe de vazut).
Drept pentru care de dimineata ne-am aburcat inapoi in masina si am pornit la drum pentru cele 2 ore care ne desaprteau de destinatia originala, Cherry Hill Park. Un camping la numai 30 de minute de Washington DC (by bus & metro trail, cu masina in teorie ar fi numai 20 de minute... practica ne omoara). Aveau locuri (noi nu facem rezervari decat cand plecam cu avionul!) si aveau si altele - acesta este un camping turistic: in oras (adica zgomotos bine, mai ales noaptea), cu piscina, sala de conferinte, sala de antrenamente (educatie fizica) si - spre bucuria copilului - cu filme in aer liber in fiecare seara. Inutil de spus ca numai in prima seara am vazut filmul prezentat :) Dar piscina am folosit-o in fiecare zi, un mod excelent de a-ti relaxa muschii.
Dupa un mic stop la un magazin pentru ultimele cumparaturi (pe cele majore le facusem in ziua anterioara) am decis ca putem sa ne aruncam, precum Seicaru, in 'valuri' - adica in piscina si am petrecut dupa-amiaza balacindu-ne si uitandu-ne la film.
Inarmati cu harta turistica a orasului, cu harta de metrou si cu informatii de pe internet - iata-ne pregatiti pentru prima zi de DC.
Drumul
1 martie 2011
Legenda martishorului
Una din legendele simbolului primaverii ne spune ca odata soarele a coborat pe 
pamant, luand chipul unui tanar, pentru a participa la o hora dintr-un sat. Zmeul cel rau, vazand ca a luat chipul unui tanar, l-a rapit si l-a inchis intr-o temnita, provocand suferinta intregii naturi. Se spune ca raurile au incetat sa mai curga, pasarile nu mai cantau... pana nici copii nu mai radeau. Nimeni nu stia ce sa faca pana cand, un tanar voinic s-a hotarat sa il infrunte pe zmeu si sa elibereze soarele. Acesta a pornit la drum, avand puterea multora dintre pamanteni. Calatoria tanarului a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. Spre sfarsitul ierni, acesta a gasit castelul zmeului si s-au luptat zile intregi pana cand zmeul a fost doborat. Slabit si grav ranit, tanarul a reusit sa ajunga pana la temnita soarelui, l-a eliberat, dupa care a murit, sangele acestuia curgand pe zapada alba.
Soarele a urcat pe cer si a vestit venirea primarii, umpland de fericire inimile pamantenilor.
De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi, unul alb si unul rosu, oferindu-i fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul semnifica dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sangelui tanaralui voinic. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.
Traditia spune ca martisorul se poarta pana in momentul in care infloresc trandafirii sau visinii. Atunci firul rosu se pune pe un trandafir sau pe o ramura a unui visin. In alte regiuni, martisorul se poarta atat cat dureaza zilele Babelor sau pana la Florii, cand se scoate si se agata de crengile unui copac. Se crede ca, daca pomul va rodi, omul va avea noroc. Atunci cand martisorul este aruncat dupa o pasare, purtatorul va fi usor precum pasarea.
La multi ani si o Primavara fericita tuturor!
pamant, luand chipul unui tanar, pentru a participa la o hora dintr-un sat. Zmeul cel rau, vazand ca a luat chipul unui tanar, l-a rapit si l-a inchis intr-o temnita, provocand suferinta intregii naturi. Se spune ca raurile au incetat sa mai curga, pasarile nu mai cantau... pana nici copii nu mai radeau. Nimeni nu stia ce sa faca pana cand, un tanar voinic s-a hotarat sa il infrunte pe zmeu si sa elibereze soarele. Acesta a pornit la drum, avand puterea multora dintre pamanteni. Calatoria tanarului a durat 3 anotimpuri: vara, toamna si iarna. Spre sfarsitul ierni, acesta a gasit castelul zmeului si s-au luptat zile intregi pana cand zmeul a fost doborat. Slabit si grav ranit, tanarul a reusit sa ajunga pana la temnita soarelui, l-a eliberat, dupa care a murit, sangele acestuia curgand pe zapada alba.
Soarele a urcat pe cer si a vestit venirea primarii, umpland de fericire inimile pamantenilor.
De atunci, tinerii impletesc doi ciucurasi, unul alb si unul rosu, oferindu-i fetelor pe care le iubesc sau celor apropiati. Rosul semnifica dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sangelui tanaralui voinic. Albul simbolizeaza sanatatea si puritatea ghiocelului, prima floare a primaverii.
Traditia spune ca martisorul se poarta pana in momentul in care infloresc trandafirii sau visinii. Atunci firul rosu se pune pe un trandafir sau pe o ramura a unui visin. In alte regiuni, martisorul se poarta atat cat dureaza zilele Babelor sau pana la Florii, cand se scoate si se agata de crengile unui copac. Se crede ca, daca pomul va rodi, omul va avea noroc. Atunci cand martisorul este aruncat dupa o pasare, purtatorul va fi usor precum pasarea.
La multi ani si o Primavara fericita tuturor!
13 februarie 2011
Oameni
There are three classes of people. Those who see; those who see when they are shown; those who do not see.
Unchiul Victor avea o vorba asemanatoare:
Exista 4 feluri de oameni:
* Cei care stiu si stiu ca stiu - aceia sunt intelepti, asculta-i!
* Cei care stiu si nu stiu ca stiu - aceia sunt adormiti, trezeste-i!
* Cei care nu stiu si stiu ca nu stiu - aceia sunt ignoranti, invata-i!
* Cei care nu stiu si nu stiu ca nu stiu - aceia sunt prosti, ocoleste-i!
Din multele invatate de la Unchiul cel drag din Busteni - aceasta este, de departe, cea mai buna lectie de viata. In copilarie asculatam cuminti - toti ceilalti sunt mai invatati decat noi :) Cu cat crestem, cu atat distingem mai usor intre cele 4 categorii - arta consta in a-i ocoli pe cei din ultima categorie... prostia e contagioasa :)
Am avut de curand o 'intalnire de gradul III' cu un asemenea specimen (lucram impreuna). Mi-a explicat o aberatie cu o liniaritate pe care numai luciul prostiei ti-l poate da. Era atat de convins de ce spunea incat n-am avut replica. M-am uitat la el, cred ca mi-a 'picat' si fata un pic, am zis 'aha...' si dupa ce a plecat am stat sa ma gandesc - si acum ce pisici fac?! Omul imi cerea (e 'arhitect') sa fac o prostie. Si eu suport multe, dar nu pot sa fac prostii (stiti cum e, la sfarsitul zilei: cine a scris codul? Alicia!). Asa ca am facut eu treaba in locul lui si am descoperit o solutie - pe care i-am trimis-o spre aprobare (ca, deh). Norocul meu e ca a fost de acord cu miscarea :) Culmea e ca a doua zi i-a propus exact aceeasi solutie colegului de langa mine. Te-ai fi asteptat sa prinda din zbor si sa caute o solutie mai inteligenta... dovada ca e din categoria celor multi.
Unchiul Victor avea o vorba asemanatoare:
Exista 4 feluri de oameni:
* Cei care stiu si stiu ca stiu - aceia sunt intelepti, asculta-i!
* Cei care stiu si nu stiu ca stiu - aceia sunt adormiti, trezeste-i!
* Cei care nu stiu si stiu ca nu stiu - aceia sunt ignoranti, invata-i!
* Cei care nu stiu si nu stiu ca nu stiu - aceia sunt prosti, ocoleste-i!
Din multele invatate de la Unchiul cel drag din Busteni - aceasta este, de departe, cea mai buna lectie de viata. In copilarie asculatam cuminti - toti ceilalti sunt mai invatati decat noi :) Cu cat crestem, cu atat distingem mai usor intre cele 4 categorii - arta consta in a-i ocoli pe cei din ultima categorie... prostia e contagioasa :)
Am avut de curand o 'intalnire de gradul III' cu un asemenea specimen (lucram impreuna). Mi-a explicat o aberatie cu o liniaritate pe care numai luciul prostiei ti-l poate da. Era atat de convins de ce spunea incat n-am avut replica. M-am uitat la el, cred ca mi-a 'picat' si fata un pic, am zis 'aha...' si dupa ce a plecat am stat sa ma gandesc - si acum ce pisici fac?! Omul imi cerea (e 'arhitect') sa fac o prostie. Si eu suport multe, dar nu pot sa fac prostii (stiti cum e, la sfarsitul zilei: cine a scris codul? Alicia!). Asa ca am facut eu treaba in locul lui si am descoperit o solutie - pe care i-am trimis-o spre aprobare (ca, deh). Norocul meu e ca a fost de acord cu miscarea :) Culmea e ca a doua zi i-a propus exact aceeasi solutie colegului de langa mine. Te-ai fi asteptat sa prinda din zbor si sa caute o solutie mai inteligenta... dovada ca e din categoria celor multi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)