Washington, DC - day 4

Si rasare si ultima zi de vacanta, maine va trebui sa o pornim inapoi, desi am mai sta cateva zile sa umblam prin imprejurimi. Studiem harta si ce ne-a mai ramas nevizitat si hotaram sa incercam o zi ca cea de ieri - mai mult plimbari decat muzee. Ar mai fi 2 importante: Muzeul Indienilor (o cladire curbata, precum apa si vantul, care nu are nici un colt sau o linie dreapta, in ideea Indienilor ca natura nu e 'dreapta' ci mereu curbata) si Muzeul de Istorie Americana (unde am putea-o vedea pe Pocahonta si pe Teddy Roosevelt pe maretul lui cal), si decidem sa 'play by the ear', adica vom vedea cum merge ziua.

Astazi ne oprim la Galeria de Portrete - o cladire superba, construita cu o terasa in mijloc, care te indeamna sa te asezi si sa te odihnesti cu o cafea sau un ceai... O alta nota mentala - cand vom mai reveni voi petrece o intreaga zi aici, pare un loc atat de linistit.

Fiind un muzeu de arta este din nou greu sa tinem copilul cat de cat interesat - este incarcat de istorie. Fiecare incapere este plina de portrete sau busturi ale personalitatilor americane. Incep de la Revolutie si continua pana in zilele noastre. Petrecem un pic timp incercand sa citim toate informatiile care sunt atasate portretelor si sa ne inchipuim vremurile acelea (vorbim de 1750 aici). Incercand sa gasim galeria cu portretele presedintilor gasim o expozitie de ceva arta moderna. Am uitat pictorul, dar imi aduc aminte de fresca: te uiti la ea si e ciudata, fara a fi Picasso. Nu e abstracta, e numai moderna (o asezi cam la 1920 fara sa ai habar de nimic), dar iti da un sentiment... ciudat. Nu ma prind ce ar putea sa reprezinte: par a fi niste tarani la inceputul secolului trecut, arand un ogor (niste spice scoase parca din stema Romaniei de nu de mult sunt proeminente in coltul din stanga) - un cal trage plugul... si sunt si 2 rubiconde 'tarancutze'?! Renunt sa mai analizez si citesc titlul: 'Venerarea lui Venus'... poftim?!?! Acum in sfarsit inteleg care e problema: tabloul se vrea unul mitologic, cu zei si zeite... imbracati precum proletarii de la inceputul Revolutiei Industriale. Vorba lui Philip: seriously?! Am inteles cu scuturile centurionilor de la Union Station... dar sa o imbraci pe Venus ca pe o taranca si sa-i dai o tenta absolut lasciva in proces, asta mi se pare mai mult decat ciudat.

Trec mai departe (admiratia mea pentru arta moderna se opreste, conservator, la impresionisti si romantici) si gasesc (cu greu, desi am harta in mana) Galeria Portretelor Presedintilor Americani. Speram sa-i pun intr-o ordine oarecare in memorie, dar Florin ma intrerupe si am ajuns numai la #7 (desi am pierdut #4, cred)... cum ziceam mai sus - am adaugat muzeul in 'My bucket list' :)

Aruncam o privire scurta la o expozitie foarte interesanta: Portretele lui Calder; un artist modern si el, dar cel putin cu o idee inteligenta - creeaza portrete 3D, din sirma. Mai mult - portretele acestea trebuie atarnate intr-o anumita pozitie astfel incat umbra reliefului pe perete produce o imagine corecta a profilului. Foarte frumoase si interesante, imi pare rau ca nu-i mai pot tine pe nici unul din baietii mei locului, expozitia este temporara si se va sfarsi in mai putin de 2 saptamani!

Ultimul popas il facem intr-o alta expozitie temporara: dedicata presedintelui Regan. Fiind micutza (expozitia) ma abitionez sa trec prin toate exponatele si sa citesc fiecare nota - omul nu statea sa isi coloreze frumos spusele :)

Sunt incantata profund de un citat din discursul lui inaugural: "If no one among us is capable of governing himself, then who among us has the capacity to govern someone else?" (Daca nici unul dintre noi nu este capabil sa se guverneze pe sine, atunci cine dintre noi are capacitatea sa guverneze pe altii?). Un adevar teribil, care cred ca este problema societatii actuale la fel de mult (poate chiar mai mult decat) ca in vremea lui Regan. Inventam legi dupa legi care ne impun cum trebuie sa traim, in loc sa pastram acel bun-simt pe care il aveau generatiile anterioare. La asta se referea si Regan, un presedinte iubit extraordinar de mult de americani, ca si de lumea intreaga (nu mai vorbim de blocul comunist, care ii poate multumi pentru destramarea cortinei de fier - lui Regan si dialogului dintre Regan si Gorbachiev). Il vezi in poze din copilarie, il vezi in poze din filme, il vezi pe post de comentator - Regan a fost un om de statura (morala, emotionala, nu numai fizica) impunatoare. Il vezi calarind la ranch-ul pe care si l-a cumparat dupa ce si-a terminat al doilea mandat si eu, una, am incredere instantanee in omul Regan. Cine iubeste animalele (mai ales caii) si traieste intr-o cabana un pic mai mare decat casa noastra (e drept pe 700 de acri intr-un canion la tarmul Pacificului) si mai ales cine-si numeste ferma 'Ferma din Cer' (Rancho del Cielo) este demn de admiratia mea profunda. Si n-am pus la socoteala razboiul rece inca - am zambit satisfacuta la vederea unui dublu portret Regan & Andropov, o imagine clara a atitudinii lui Regan fata de comunisti (si a lor fata de el, in mod sigur).

Citesc cu surprindere un amanunt pe care (normal) nu-l stiam, dar care iti da masura caracterului presedintelui. Pe vremea cand fusese actor, a fost chiar leader-ul sindicatului. In primul mandat a castigat suportul sindicatului controlorilor de trafic. Care sindicat, fiind acum sigur de suportul noului presedinte a purces sa declare greva. Regan le-a spus ca greva lor e ilegala, controlorii de trafic fiind muncitori federali. Dragii de controlori, siguri pe ei - nu si nu, noi in greva. Regan i-a anuntat ca daca in 48 de ore nu inceteaza si nu revin la munca vor fi dati afara. Dragii de controlori - ha, glumeste... Dar Regan nu a glumit, a concediat 11,500 de controlori si a adus controlori din armata - traficul a fost intrerupt minimal si... observatorii au descoperit in Regan un personaj cu coloana de fier sub zambetul atragator si firea placuta.

Admiram si o bucatica din 'Cortina de Fier' fizica (gardul ridicat de NATO) precum si o bucata din Zidul Berlinului... vorba lui Regan: la aceasta granitza (intre est si vest) fortele NATO stau cu fata catre est sa previna o posibila invazie, si trupele sovietice stau cu fata catre... est - sa isi previna locuitorii sa fuga. Probabil cea mai simpla definitie a granitzei intre civilizatie si comunism.

Iesim prin terasa descrisa mai sus si o luam din nou pe strazile orasului. In teorie vroiam sa mergem la Muzeul Constructiilor, dar Philip se razgandeste pe drum (muzeul adaposteste niste constructii din Lego, dar nu te poti juca propriu-zis cu ele, numai sa le admiri si copilul considera ca a admirat suficient, el vrea sa puna mana si sa intreactioneze).

Prin imprejurul Muzeului de Constructii - miriade de masini de politie, si Suburbanuri negre (servicii secrete, guvern etc.). Florin se intreaba de ce si aflam raspunsul imediat - cladirea alaturata este FBI-ul, cea de vis-a-vis, Politia. Nu cred ca e vreo sansa sa fii atatcat pe strazile astea :)

Strada se impotmoleste intr-o parcare, aflata langa absolut singura biserica pe care am aflat-o in oras (in afara de catedrala care e situata pe un deal, in departare), o bisericuta Italiana. E inchisa, din pacate - oh, well.

Ne continuam drumul pe stradute laturalnice pana ajungem la urmatoarea destinatie: Muzeul Postal. Aflat si acesta in incinta Oficiul Postal propriu-zis - o cladire impunatoare, chiar langa Union Station. Nu prea am idee la ce sa ne asteptam, dar muzeul este destul de impunator. Intram intr-un vagon de posta (folosit pana nu de mult, in anii 70) unde ametesc pana Philip sorteaza nu una, ci 2 gramezi de scrisori - sistemul de sortare este cel putin ciudat, dupa mine, si nu ma mir ca si in anul 2011 inca primesc scrisorile vecinilor (si probabil si ei pe ale mele). Primim amandoi cate o insigna de 'sortator' :) Tinerelul care ne indruma este placut impresionat de tenacitatea lui Philip, care si-a gasit un scop pe ziua de azi si arunca scrisori in casutele aferente. Continuam oarecum contra-curentului (dar descoperim abia mai la sfarsit ca am inceput cu coada :)) - o cabina de camion postal modern, un postalion, un biplan - apoi cateva expozitii: despre cum sa impiedici 'crimele' postale si nu numai, despre istoria postei in State, despre Poney Express... una din expozitii este filatelica: zeci de panouri pe care sunt prinse sute de timbre din toata lumea. Bineinteles ca scoatem panourile Romaniei - dar nu e nici un cap de bour acolo (nici macar o copie): cateva timbre dinainte de razboi, dar nu foarte multe si apoi colectii nenumarate... pana in 1964. Nimic de dupa - si eram asa de curioasa sa-mi regasesc timbrele copilariei acolo (am colectionat timbre in scoala generala).

Iesiti din Muzeul Postei traversam catre Capitol. Imi aduce aminte de parcurile de pe langa Cismigiu si Universitate - strazi linistite, pomi cat vezi cu ochii si nici un fel de graba. Dincolo de turism, orasul e negrabit, o minune in secolul 21, mai ales pentru o capitala... si nu orice capitala, ci a Statelor Unite.

Intr-un mod oarecum dezarmant comparam Capitolul cu Casa Poporului - si e greu de crezut ca 'a noastra' e mai mare decat 'a lor'. De intrat pentru un tur nu se mai pune problema, este deja 4, vrei sa intri in cladirile acestea publice trebuie sa fii matinal. Dar admiram 'lacul' din fata si apoi cat vezi cu ochii drumul catre Obelisc. O pornim catinel catre capatul celalalt al Mall-ului, pentru o statie de metrou. Oricat am vrea noi sa mai mergem, trebuie sa fim realisti si multumiti de cat de bine rezista Philip. Dar sa nu exageram, un copil obosit nu va face ziua mai placuta in nici un caz :) Luam metroul pe a treia linie (spre bucuria lui Philip, si-a propus sa incerce toate cele 5 linii, desi am incercat sa-i explic ca nu e nici o diferenta) si ne dam jos chiar inainte de trecerea peste riu. Intr-o lume cu totul diferita! Avem acum de-a face cu blocuri de locuinte, casute scoase din povestile cu turta dulce, si o ambasada lucrata in marmura si poleita (nu e exclus cu aur, deoarece este a Arabiei Saudite!)...

Pe harta este trecut sub numele de 'Watergate Complex' si nu stiu la ce sa ma astept - dar il descoperim ca un ansamblu de cladiri, toate rotunde si de o gratie extraordinara. Aflu mai tarziu ca este un complex de birouri, hotel si apartamente, folosite (cel putin la inceput) de foarte multi dintre politicienii zilei. Scandalul binecunoscut care a dus la demisia lui Nixon acolo a inceput, intr-una din cladiri. Coborand in curtea interioara pe langa fantani arteziene superbe mai avem o surpriza: 2 tineri (ea aratand ca scoasa din magazinele de moda, el aratand la fel de bine) trec pe langa noi. Florin (cu ochiul antrenat pentru frumuseti de orice natura, inclusiv umane) se intoarce sa ma intrebe ce neam o fi - si in acelasi moment ii auzim si vorbind... romaneste... Acum nu ne mai intrebam ce neam sunt, ci numai ce or fi facand de-si permit sa stea in complexul cu pricina (unul din cele mai scumpe din DC).

Ne continuam plimbarea catre Kennedy Arts & Performance Centre. In fata complexului (destul de fad, comparat cu minunatele curbe de la Watergate) o statuie destul de ciudata, un calaret si calul lui iesind pe jumatate din bolovanul din care sunt sculptati. Imi zic ca seamana cu Don Quixote, dar nu vad nici o legatura intre Kennedy si Cervantes - si totusi, apropiindu-ne de statuie, pe placa scrie clar Cervantes - statuia a fost oferita Americanilor de catre Spanioli la bicentenarul lor (1996).

In fata uneia dintre intrari (sunt vreo 6) un afis imens anunta ca in fiecare seara la ora 6:00 pm, la una din scene (aparent si acestea sunt mai multe) se prezinta concerte... free. Oh, si eu n-am stiut asa minunatie. Intram un pic sa admiram si interiorul - in seara aceasta concertul va fi unul de pian. Philip intai vrea sa stea, apoi se razgandeste si ne continuam calatoria. Spera copilul intr-un tur cu barca pe riu. Coborim pe malul Potomacului si incetul cu incetul ajungem la un fel de 'port' - cu cateva terase superbe si 3 companii diferite pentru tururi cu vaporul (iahtul?! chiar vapor nu e :)). Dupa o conversatie dragutza cu tinerelul de la bilete luam bilete numai 'dus' - ne va lasa in aproximativ o ora in Alexandria, Virginia, de unde putem lua inapoi metroul catre oras.

Barca / iahtul / vaporasul nostru soseste in numai cateva minute (daca stateam la concertul de pian nu mai prindeam si plimbarea cu vaporasul) si ne aburcam frumos. Philip intreaba serios daca avem pastilele contra raului de mare (a invatat lectia anul trecut, la plimbarea cu balenele), dar dupa ce ii explicam ca pe riu imposibil sa ai valurile din ocean se linisteste si se aseaza cu Florin la pupa (?! - niciodata n-am stiut care e inaintarea si care e coada barcii) de unde pot admira amandoi in voie avioanele. Pe malul drept al riului (in Virginia) se afla aeroportul pentru Washington, DC - va dati seama ce trafic e acolo (toate aceste zile am admirat la nesfarsit aterizari si decolari). Malurile riului nu sunt prea impresionante - nu stiu unde se ascunde Pentagonul (probabil ca visam cand am trecut pe langa el), dar cladirile nu sunt neaparat istorice, mai degraba industriale. Pe partea stanga pare a fi o baza navala (cel putin de cercetare) si... in afara de cartiere de case si o zona pur industriala... n-as zice ca plimbarea aduce ceva nou. Dar e placuta si e o alta modalitate de a-ti salva picioarele un pic, mai ales dupa o zi ca aceasta.

Ajungem curand in Alexandria unde avem, probabil, cea mai placuta surpriza a zilei. Ma asteptam la un orasel oarecare (si este posibil sa fie, de fapt), dar docurile dau in strada principala (King St - strada principala intr-o republica :)) care pret de 15 intersectii aburca si iti arata pe stanga si pe dreapta numai boutiquri si restaurante cu terasa si magazinutze delicate... ma pufneste risul - parca am fi in Maine pe strada principala de acolo (cu un nume mult mai clar: Main St, adica... strada principala :)), dar in Bar Harbor era mult mai scurta, cam 5 intersectii. Strada este pavata, precum Lipscaniul pe vremuri, cu caramida rosie - o minune de oras scos parca din povesti!

Auzim pe o strada laterala cantec de cimpoi si decidem sa vedem de unde vine - trezindu-ne in plin concert de cimpoi pe strada. In spatele unor case, intr-un soi de parcare, un grup destul de larg de cimpoieri ii zic cu foc si oamenii se aduna si asculta.

Undeva pe la intersectia #9 (daca va intrebati de unde stim... in intersectiile respective exista semne de circulatie, unul din ele spunand cate mai ai pana la statia de metro) copilul intra in greva si nu mai vrea sa mearga. Nici Florin nu e prea vesel, e deja 8 seara si suntem obositi cu totii. Cum nu vrem sa stam pe terasa (nu stim cum e traficul si programul autobuzelor si vom ajunge la bus pe la 9 pm) imi sare in fata solutia: un magazin cu inghetata - din care iesim toti 3 muuult mai veseli!

Acum avem suficienta energie sa ajungem pana la metro si la intersectia #13 descoperim inca o dragalasenie: autobuzele cu 2 etaje pe care le vazusem mergand in sus si in jos pe strada nu sunt pentru tururi (asa cum am crezut initial, ignorandu-le complet... nu mai avem timp pentru un tur), ci sunt chiar bus-uri pentru turisti. Unde mai pui ca sunt si complet gratis :) Deja vedem trenurile in statie - nu mai are sens sa ne aburcam in vreunul, dar am retinut pentru data viitoare (oraselul este atata de delicat, cel putin acest centru pur turistic, incat sunt absolut sigura ca va exista un 'data viitoare' - e locul perfect sa stai pe o terasa si sa te odihnesti!).

Aburcati in metrou (linia #4 - copilul se declara multumit, va merge pe 'orange line' data viitoare) admiram peisajul, trenurile sunt inca la nivelul strazii si ne trezim in cateva minute la poarta aeroportului! Obisnuita cu dezastrul de trafic in Pearson-ul nostru drag ma gandesc ce minune ar face un asemenea tren - sa nu-ti trebuiasca masina sa ajungi la avion, eh, asta da afacere! Trecem si riul pe unul din poduri si reusim sa ajungem la campsite cu jumatate de ora inainte de inchiderea programului (la piscina). Ne aruncam cu totii in piscina - si la iesire construim 2 focuri: unul de tabara si unul pentru cina...

Vacanta noastra s-a incheiat deocamdata - dar avem amintiri superbe si informatii de procesat pentru luni intregi (biblioteca orasului ne asteapta acasa cu drag!)

Calder

Expozitia Regan (virtuala)

Alexandria, Old Town